does tramadol contain asa buy tramadol online tramadol versus motrin

ultram tramadol dosage tramadol 50mg ultram side effects insomnia

pris p¥ valium diazepam 5mg valium pill code

first two weeks on phentermine buy phentermine online no prescription cheapest generic phentermine

what is better percocet or tramadol tramadol without prescription vad ger tramadol utslag pГҐ

order zolpidem Wisconsin buy ambien online side effects of valium and ambien

downside of ambien buy ambien how snort ambien

side effects of ambien next day buy ambien percocet and ambien high

diazepam online West Valley City buy valium can i take valium with nurofen

anxiety on phentermine buy phentermine online phentermine and anxiety meds

ZOOM

Conducătorii României: Coroană sau cravată?

December 20th, 2009, com 2 comentarii

Fiecare român are propria părere despre regii şi preşedinţii care au condus România de la Carol încoace. Pe unii dintre cei trecuţi la cele veşnice, istoria i-a aşezat deja în ramă. Alţii, precum Carol al II-lea sau Ceauşescu, aşteaptă încă verdictul posterităţii. Cel mai greu de cântărit sunt cei încă în viaţă: Mihai I, Iliescu, Constantinescu, Băsescu.

CAROL I, neamțul datoriei împlinite

domnitor: 10 mai 1866 – 10 mai 1881; rege: 10 mai 1881 – 27 septembrie 1914

Primul rege al românilor este considerat drept cel care a pus temelia României moderne şi a aşezat-o în fireasca ei traiectorie europeană. Celui de-al doilea fiu al principelui prusac Carol-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen nu i-a fost deloc uşor să răzbată şi să se impună prin hăţişul de intrigi, orgolii, interese şi rivalităţi cu iz de fanar şi Ev Mediu de pe malul Dâmboviţei încă urât mirositoare şi departe de a fi canalizată.

Până să reuşească o înţeleaptă alternanţă la putere între liberali şi conservatori, Carol, dezamăgit de viaţa politică bucureşteană, a fost la un pas de a abdica în urma conspiraţiei republicane de la Ploieşti condusă de Candiano-Popescu în 1870. Un prim moment de glorie a fost recunoaşterea rolului politic şi militar determinant pe care principele Carol l-a jucat atât pe frontul de la Plevna, cât şi în cancelaria domnească, pe timpul Războiului de Independenţă din 1877–1878. A urmat proclamarea României drept regat şi a lui Carol I şi a urmaşilor săi drept rege la 14 martie 1881. Modernizările structurilor economice, politice şi militare ale ţării susţinute de Carol I nu au putut împiedica izbucnirea unor violente răscoale ţărăneşti în 1888 şi 1907 (reprimate în forţă prin intervenţia armatei) şi care au fost generate nu numai de sărăcie, ci şi de puternice anacronisme sociale încă nerezolvate, care au pătat domnia primului rege al României.

Regele Carol I a împins România spre o alianţă cu Puterile Centrale nu doar datorită ascendenţei sale de sânge şi formării sale ca ofiţer prusac, ci şi pentru că a fost convins că ţării îi va fi mai bine dacă va fi alături de cei puternici şi viitori învingători, semnând astfel, în secret, la Viena, în 1883, Tratatul de alianţă româno-austro-ungar la care a aderat imediat şi Germania. În 1906, serbările fastuoase a 40 de ani de domnie a regelui Carol I au fost deosebite nu numai în Bucureşti (unde s-a născut astfel Parcul Carol), dar şi în ţară, exprimând noul stadiu de evoluţie la care ajunsese regatul. Conflictele balcanice din 1912–1913 i-au prilejuit lui Carol I reafirmarea unei politici înţelepte şi benefice pentru România care, fără să tragă vreun cartuş, a obţinut nu doar câştiguri teritoriale, dar şi o poziţie de lider regional. Totuşi, Carol I nu a putut depăşi limitele originilor sale prusace atunci când, la declanşarea Primului Război Mondial, la 15 iulie 1914, a încercat – în Consiliul de coroană din 21 iulie 1914, desfăşurat în Castelul Peleş – să atragă ţara în luptă de partea Puterilor Centrale, neînţelegând supremaţia idealului naţional de unire şi sensibilitatea deosebită a chestiunii transilvane. La scurt timp, regele Carol I a murit trist, după 46 de ani de domnie, dar a încuviinţat cu puţin timp înainte semnarea unui acord secret cu Rusia, una dintre puterile Antantei ce recunoştea drepturile româneşti asupra teritoriilor locuite de români în Austro-Ungaria.


FERDINAND I, Întregitorul, soțul reginei Maria

rege: 28 septembrie 1914 – 20 iulie 1927

Destinul i-a hărăzit drept soţie una dintre cele mai frumoase, sensibile şi culte femei din Europa, regina Maria, care nu doar că i-a dăruit copii în ţară şi strălucire în străinătate, dar l-a susţinut şi consiliat cu fermitate în cele mai dramatice momente ale domniei sale, oprindu-l de la abdicare în deznădejdea cumplitei ierni a refugiului de la Iaşi din 1917.

Regele Carol I nu a avut moştenitori direcţi (unica sa fată, Maria, a murit la vârsta de trei ani) şi de aceea, prin Actul de familie din 1883, moştenitor al tronului a fost desemnat, cu acordul împăratului german Wilhelm I (şeful familiei de Hohenzollern) şi al cancelarului Bismarck, băiatul fratelui mai mare al regelui, principele Ferdinand. Deşi a murit acoperit de recunoştinţa unui popor întreg, Nando (aşa îi spunea soţia sa) a avut o viaţă marcată de suferinţe şi sacrificii făcute în numele datoriei sale de suveran român şi loialităţii faţă de noua sa patrie. În primul rând, ca prinţ moştenitor el nu a putut să se căsătorească cu Elena Văcărescu, femeia pe care o iubea şi cu care se logodise în 1891, deoarece aceasta nu aparţinea unei familii domnitoare. Apoi, deşi era profund catolic Ferdinand a trebuit să suporte excomunicarea Papei interzicându-i-se sfânta împărtăşanie, deoarece şi-a botezat cei şase copii pe care i-a avut cu regina Maria în religia ţării, cea ortodoxă. În fine, pentru că după dureroase frământări de conştiinţă, înţelegând aspiraţiile supreme spre unitate naţională ale supuşilor săi, Ferdinand a susţinut intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, a fost dezavuat de familia de Hohenzollern, numele său şters din cartea cea mare a familiei şi declarat trădător de către fratele său, urmând a fi detronat după dezmembrarea României.

A avut şansa unor generali pricepuţi şi curajoşi precum Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Eremia Grigorescu şi l-a avut apoi ca prim-ministru pe I.I.C. Brătianu, alături de care şi-a legat numele de reforme esenţiale pentru statul român modern: reforma agrară, cea electorală (cu votul universal) şi mai ales Constituţia din 1923, una dintre cele mai moderne în epocă. Astfel, momentul solemn al încoronării regelui Ferdinand cu Coroana de oţel de la Plevna şi a reginei Maria în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia la 15 octombrie 1922 a fost unul pe deplin meritat. Niciodată România nu fusese atât de Mare (295.048 kmp şi 17,1 milioane de locuitori) după ce Basarabia, Bucovina şi Transilvania se uniseră cu ţara mamă.

Nemeritată a fost suferinţa adusă celor doi suverani de comportamentul fiului lor Carol, care în 1918 şi 1925 a renunţat la prerogativele regale. Regele Ferdinand a murit de cancer la 20 iulie 1927, iar regina Maria la 18 iulie 1938, la Sinaia, în urma unor puternice afecţiuni interne, după ce fusese obligată de Carol al II-lea să se autoexileze la Balcic.


MIHAI I, eroul unei nobile imposibilități

rege: 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930 (sub Regenţă);

6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947

Mihai I, ultimul supravieţuitor al şefilor de stat din cel de-al Doilea Război Mondial, a dovedit prin întreaga sa viaţă şi atitudine că ar fi putut fi regele perfect pentru români. Istoria i-a refuzat această şansă.

În prima sa domnie era doar un copil sub Regenţă, care a fost detronat printr-o lovitură de stat de tatăl său în colaborare cu Iuliu Maniu, prin ceea ce s-a numit Restauraţia din iunie 1930, primind în schimb titlul special creat de Mare Voievod de Alba Iulia. Atunci când a redevenit rege la 19 ani, în urma renunţării tatălui său la tron, în condiţiile dramatice ale ciopârţirilor teritoriale de către puterile totalitare, Mihai I a fost obligat să-l investească imediat „pe generalul Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român“. Complet marginalizat de către Antonescu regele a aflat de la BBC despre intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, prin atacarea URSS. Tânărul rege a fost de acord cu eliberarea prin luptă a Basarabiei şi Bucovinei de sub ocupaţia sovietică, dar s-a împotrivit, fără şanse, continuării operaţiunilor militare ale trupelor române alături de Germania dincolo de Nistru. A avut curajul de a dispune, în baza prerogativelor sale constituţionale, arestarea lui Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu, scoţând ţara din alianţa cu Germania şi întorcând armele de partea Naţiunilor Unite, ceea ce a însemnat, în opinia istoricilor, scurtarea războiului cu şase luni. Lipsit de sprijinul SUA şi al Marii Britanii, Mihai a fost obligat să cedeze presiunilor comisarului sovietic Vîşinski şi a acceptat la 6 martie 1945 guvernul controlat de dr. Petru Groza. În schimb, a avut puterea să facă ceea ce Constituţia îi permitea pentru a se opune tăvălugului comunist: greva regală (23 august 1945 – 7 ianuarie 1946) prin care a refuzat să contrasemneze actele oficiale ale guvernului. Abdicarea lui Mihai, ultimul rege aflat încă pe tron într-o ţară din sfera de influenţă stalinistă, s-a petrecut tot prin şantaj şi forţă, în condiţiile în care suveranul aflase că România fusese cedată sovieticilor. Mihai a traversat cu o nobilă demnitate şi discreţie lungii şi adesea austerii ani de exil, pentru a fi supus unor noi nedreptăţi de către regimul lui Ion Iliescu, atunci când a fost întors din drumul spre mânăstirea din Curtea de Argeş, la 25 decembrie 1990, de către autorităţile ce-i acordaseră doar o viză de 24 de ore. Regele Mihai a avut însă tăria şi înţelepciunea ca, pentru binele poporului în numele căruia fusese crescut şi educat, să uite supărări şi orgolii şi să-i întindă mâna comunistului ce-l umilise, în ceea ce, după anul 2000, s-a numit o reconciliere naţională.


ION ANTONESCU, obsesii mesianice

Preşedinte al Consiliului de Miniştri: 4 septembrie 1940 – 23 august 1944

Disputa referitoare la perspectiva istorică a generalului Ion Antonescu încă nu a fost tranşată.

Tragicul personaj beneficiază de aprigi susţinători şi acuzatori, deşi dezbaterea s-a eliberat de încrâncenarea din urmă cu câţiva ani. Pe cât de radicali sunt apărătorii şi deopotrivă acuzatorii lui Ion Antonescu, pe atât de extreme au fost şi trăsăturile de caracter ale acestui militar pur sânge. Preia conducerea statului român, convins fiind că era menit să fie salvatorul neamului în vremuri de restrişte. Această credinţă, susţinută nu doar de educaţia şi cariera sa, dar şi de o anumită labilitate psihică, combinată cu o constituţie fizică mai puţin robustă pot fi considerate drept cauze ale deciziilor şi atitudinilor sale în a căror justeţe chiar a crezut. Dacă alianţei (neconsemnată pe hârtie, ci doar de un cuvânt de onoare) cu Germania lui Hitler şi angajării militare în debutul operaţiunii Barbarossa istoricii români (nu şi cei străini) i-au găsit justificări geopolitice, în schimb, hotărârea continuării participării cu trupe la ofensiva dincolo de Nistru, aprobarea sângeroaselor evenimente de la Iaşi (’40) şi de la Odessa (’41), precum şi rămânerea în Axă, când războiul trăgea ţara spre catastrofă, au fost deciziile pentru care mareşalul a fost judecat (parţial reabilitat în 2006) şi executat de comunişti (sub presiunea sovieticilor) la 1 iunie 1946, la Jilava. În 2002 – la insistenţa autorităţilor americane, şi unor foruri internaţionale (pe timpul campaniei de admitere a României în NATO) – a fost consemnat drept „condamnat şi executat pentru crime de război“.



CAROL al II-lea, Vodă playboy

rege: 8 iunie 1930 – 6 septembrie 1940

Ca prim născut şi urmaş la tron al regelui Ferdinand, Carol a fost botezat, crescut şi educat să fie regele tuturor românilor. Avea toate datele iniţiale pentru a fi cel mai bun: inteligent, cult, sârguincios. A lăsat însă în urmă o mulţime de controverse. Deşi întregul comportament al lui Carol al II-lea arată că a iubit puterea şi tronul, el a renunţat de două ori la prerogativele regale pentru o femeie.

La 27 august 1918, principele Carol a dezertat în timp de război de la unitatea sa de vânători de munte de la Târgu Neamţ pentru a fugi la Odessa şi a se căsători (morganatic) cu Zizi Lambrino, femeia cu care a avut un copil (Mircea-Grigore, născut în 1920) trimiţându-i regelui Ferdinand la

1 august 1919 o scrisoare de renunţare la calitatea sa de principe moştenitor, renunţare la care a revenit după doar câteva luni. Următoarea deraiere a lui Carol s-a petrecut la

12 decembrie 1925 (atunci când încă era căsătorit cu principesa Elena, mama lui Mihai, născut în 1921), tot în scris şi tot pentru o femeie, de data aceasta cea care-i va marca existenţa până la sfârşitul vieţii lui (13 aprilie 1953), Elena Wolf Lupescu. Regele Ferdinand nu l-a mai iertat: prin hotărârea Consiliului de Coroană şi a corpurilor legiuitoare consemnată în Actul din 4 ianuarie 1926, Mihai, fiul lui Carol al II-lea, a fost recunoscut drept moştenitor al tronului, instituindu-se o Regenţă. Moartea lui Ferdinand în 1927 şi revenirea la putere a naţional-ţărăniştilor lui Iuliu Maniu i-au permis lui Carol (ce primise numele de Caraiman) să revină în ţară la 6 iunie 1930, să îl detroneze pe fiul său în vârstă de nouă ani, şi să fie proclamat rege. Anii următori au fost marcaţi de o degradare continuă a democraţiei şi vieţii politice (din cauza intervenţiilor din ce în ce mai autoritare ale lui Carol, combinate cu o creştere a corupţiei, asociată camarilei formate în jurul său şi a „Duduii“, Elena Lupescu). Pe de altă parte, ţara a cunoscut o înflorire a economiei şi a vieţii culturale, stimulate de Carol, care avea atât investiţii în industrie şi afaceri, cât şi puternice afinităţi culturale. Ultimii ani ai deceniului patru au însemnat pentru Carol al II-lea o irezistibilă rostogolire pe toboganul puterii până la finalul dramatic din 6 septembrie 1940, când a fost obligat să părăsească definitiv ţara sub gloanţele legionarilor. Data de 10 februarie 1938 semnifică instituirea de către Carol a guvernului de autoritate condus de patriarhul Miron Cristea şi sfârşitul regimului constituţional şi parlamentar al României Mari: promulgarea unei noi Constituţii (27 februarie 1938), desfiinţarea asociaţiilor, partidelor şi grupărilor politice (30 martie 1938) şi înfiinţarea partidului unic – Frontul Renaşterii Naţionale (15 decembrie 1938), desfiinţarea inamovibilităţii magistraţilor (19 august 1938). Tot în timpul ultimilor doi ani de domnie a lui Carol al II-lea s-au petrecut sângeroase asasinate politice, dar şi însemnate pierderi teritoriale în urma presiunilor puterilor totalitare (Basarabia şi nordul Bucovinei cedate în urma ultimatumurilor sovietice din iunie 1940 şi Cadrilaterul, inclusiv Balcicul, prin Tratatul impus cu Bulgaria la

7 septembrie 1940).

După un luxos periplu sud-american, Carol, redevenit Caraiman şi căsătorit cu Elena Lupescu, a murit în 1953 în Portugalia şi a fost reînhumat în 2003, alături de strămoşii săi, la mânăstirea din Curtea de Argeş.


GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ

preferatul lui Stalin

preşedinte al Consiliului de Miniştri: 2 iunie 1952 – 3 octombrie 1955;

preşedinte al Consiliului de Stat: 21 martie 1961 – 19 martie 1965

Un electrician cu patru clase primare şi trei industriale a fost ales de Stalin la conducerea statului român

Electricianul Gheorghe Gheorghiu a fost cel care a condus, de fapt, statul român din clipa în care Stalin şi-a arătat, în mai ’52, preferinţa pentru el, în defavoarea „triumviratului deviaţionist de dreapta“ Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, alături de care trebuise să împartă puterea după ce fusese ales secretar general al PCR la 21 octombrie ’45, tot ca urmare a indicaţiilor lui Stalin. Dej s-a afirmat ca unul dintre principalii organizatori ai grevei de la Griviţa din ’33, pentru care a fost judecat şi condamnat la 12 ani muncă silnică, evadând cu ajutorul avocatului Ion Gh. Maurer cu puţin înainte de 23 august ’44. În ciuda aparenţelor de bonomie şi modestie, a fost obsedat de putere şi complexat de intelectuali, ceea ce explică implicarea atât în execuţia lui Ştefan Foriş în 1946, cât şi în arestarea, judecarea şi executarea Lucreţiu Pătrăşcanu în ’54. S-a sprijinit în acapararea şi exercitarea puterii absolute pe Securitatea condusă de Bodnarenko şi Nicolschi, declanşând teroarea pentru sute de mii de români. După destalinizarea începută de Hruşciov în URSS, s-a opus unui proces similar în România şi a adoptat un joc politic dublu, de cvasi-independenţă faţă de Moscova şi apropiere de Vest. Astfel, el a respins planul Valev şi a forţat industrializarea ţării, a iniţiat (sprijinit de Maurer) acorduri economice şi comerciale cu Occidentul şi mai ales cu SUA. Cele mai cunoscute acte ale sale rămân deportarea în Bărăgan şi Moldova a ţăranilor din Banat, Canalul Dunăre – Marea Neagră, loc de calvar şi martiraj pentru zeci de mii de deţinuţi politici, „Declaraţia din aprilie“ (’64) prin care a fost oficializată politica de distanţare faţă de Moscova, precum şi graţierea unui mare număr de deţinuţi politici în ’63 şi ’64, atunci când se simţea sigur pe stabilitatea regimului său.


NICOLAE CEAUȘESCU, monstrul adulat

preşedinte al Consiliului de Stat: 9 decembrie 1967 – 28 martie 1974;

preşedintele Republicii Socialiste România: 28 martie 1974 – 22 decembrie 1989

Promotorul unui socialism unic, de tip sclavagist, numit „Epoca de aur“.

Iniţial a fost doar un utecist ilegalist fanatic şi zelos, fără prea multă şcoală – nici măcar politică. Deşi la moartea lui Dej era cel mai tânăr corifeu comunist, Maurer şi Bodnăraş l-au propus secretar general al partidului, crezând că-l vor manevra uşor. Viclenia viitorului despot le-a dejucat planurile. Menţinând, în perioada ’65-’71 cursul unei controlate liberalizări a societăţii, pedalând pe aparenta independenţă politică faţă de Moscova şi apropiere economică de Occident, a ştiut în tot acest timp nu numai să-i elimine treptat pe potenţialii rivali politici (Gh. Apostol, Maurer, Chivu Stoica), dar şi să-şi creeze propria „camarilă“. După experienţa vizitelor în Asia din ’71 s-a autoînvestit în funcţia de preşedinte al ţării (creată în premieră românească) în ’74. Semnarea în ’75 a Actului final de la Helsinki a însemnat şi reducerea interesului politic al Vestului pentru micul şi orgoliosul despot comunist. Intern, a declanşat degringolada naţionalist megalomanică de restalinizare a ţării, ce avea să-i pecetluiască sfârşitul de unic lider comunist executat în ’89. După criminalul decret din ’66 privind interzicerea avorturilor, anii ’70 le-au adus românilor minirevoluţia culturală de inspiraţie asiatică, soldată cu unul dintre cele mai obscene culturi ale personalităţii, simultan cu aplicarea obsesivă a unei politici de industrializare şi de antrenare în proiecte faraonice, susţinute prin cheltuieli masive (13 miliarde de dolari împrumutaţi din Vest) şi umane. Costul a fost plătit în anii ’80 cu sudoare şi sânge de către români.


ION ILIESCU

politicianul incurabil de putere

preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale: 22 decembrie 1989 –

9 februarie 1990; al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională: 9 februarie – 20 mai 1990; al României: 20 mai 1990 – 11 octombrie 1992; 11 octombrie 1992 – 17 noiembrie 1996; 10 decembrie 2000 – 20 decembrie 2004

Ion Iliescu, unul dintre cei mai puternici şi controversaţi oameni politici postdecembrişti, a fost şi a rămas un activist comunist înnăscut, care şi-a pus amprenta personalităţii şi convingerilor sale asupra evoluţiei societăţii româneşti din ultimele două decenii.

Spre deosebire de predecesor, Ion Iliescu a urmat studii universitare şi politice autentice şi a rămas marcat atât de experienţa politică de ilegalist a tatălui său, cât şi de cea din anii de tinereţe utecistă. Cariera de activist comunist a lui Ion Iliescu a cunoscut în anii ’50 şi ’60 un traseu ascendent prin numeroase funcţii politice şi de stat până în 1971, când şi-a exprimat dezacordul pentru „minirevoluţia culturală“ iniţiată de Ceauşescu după „Tezele din iulie“. Adevăratul său rol din perioada premergătoare şi din timpul evenimentelor din decembrie 1989 rămâne un subiect deschis cercetării în arhive încă secrete pentru istorici. În primii şapte ani ai exercitării funcţiei prezidenţiale ce au fost marcaţi de puternice convulsii sociale (acţiunile minerilor din iunie 1990 şi septembrie 1991), Ion Iliescu, a păstrat reflexe gorbaciovist-prosovietice, a imprimat un ritm lent şi limitat al reformelor reale spre o economie de piaţă şi spre integrare deplină în structurile politico-militare euro-atlantice, ceea ce i-a atras antipatia cercurilor intelectuale pro-occidentale dâmboviţene. Indiferent de convingerile sale intime, obligat fiind să ţină pasul cu emanciparea societăţii, dar şi cu evoluţiile de pe scena internaţională, Ion Iliescu a adoptat în cel de-al doilea mandat prezidenţial constituţional o nouă linie de politică externă, soldată cu admiterea ţării în NATO în 2004 şi cu încheierea în pas alergător a negocierilor de aderare a României la UE înaintea alegerilor din 2004.


EMIL CONSTANTINESCU

intelectualul pierdut în junglă

preşedinte al României: 17 noiembrie 1996 – 10 decembrie 2000

Un preşedinte care s-a declarat „învins de fosta clasă a activiştilor politici şi de către vechii securişti“

După ce absolvise dreptul în 1960 şi geologia în 1966 la Universitatea din Bucureşti, Emil Constantinescu părea iremediabil hărăzit unui onorabil şi liniştit destin universitar. Deschizând însă balconul Universităţii manifestanţilor anticomunişti din primăvara anului 1990, profesorul Emil Constantinescu a păşit în jungla nemiloasă a politichiei mioritice din care a încercat să iasă, dezgustat şi dezamăgit, în anul 2000, la sfârşitul celor patru ani de mandat prezidenţial.

Apropiat al respectatului lider al PNŢ-CD Corneliu Coposu, membru fondator şi vicepreşedinte al Alianţei Civice (1990–1996) tânărul rector cu barbişon şi fără limbaj de lemn al Universităţii Bucureşti a întruchipat la un moment dat speranţele acelei categorii de români exasperaţi de anii de stagnare ambiguă ai regimului de stânga al lui Iliescu şi care vroiau un drum ferm spre valori occidentale, spre reforme rapide şi radicale, spre o democraţie autentică.

Câştigând alegerile în faţa lui Ion Iliescu şi a PDSR-ului în noiembrie 1996, pe baza „Contractului cu România“, Emil Constantinescu şi C.D.R au beneficiat de un val imens de simpatie şi aşteptări pline de speranţe ale românilor, care s-a consumat însă rapid în anul următor, datorită indeciziei guvernanţilor, precum şi a rivalităţilor dintre liderii partidelor ce formau coaliţia de guvernare. Totuşi, Emil Constantinescu nu numai că a stimulat începerea negocierilor cu Uniunea Europeană, dar a orientat ţara cu fermitate către NATO, prin angajarea trupelor române în operaţiunea Alba din Albania în aprilie 1997 şi apoi prin poziţia tranşantă luată în martie 1999 la declanşarea războiului dintre Alianţa Nord-Atlantică şi Iugoslavia. Măsurile economice social-dureroase au dus la reacţii dure, până la acţiunile violente ale minerilor din Valea Jiului dirijaţi de forţe politice extremiste din ianuarie 1999. Conştient de scăderea dramatică a popularităţii sale, Constantinescu a decis să nu mai candideze pentru al doilea mandat în anul 2000.


TRAIAN BĂSESCU

președintele jucător

preşedinte al României:  20 decembrie 2004 – 6 decembrie 2009

Un preşedinte jucător, care „a trăit bine“

Victoriile electorale ale politicianului, aparent atipic, Traian Băsescu, la primăria Capitalei în 2000 şi 2004 şi apoi la prezidenţialele din 2004, reprezintă afirmarea unui nou profil al electorului mioritic, care degustase deja din beneficiile muncii în Occidentul capitalist, era dornic de câştig şi vroia „să trăiască bine“, uitând de păguboasele înflăcărări ideologice din anii ’90. Acumulând o importantă experienţă politică postdecembristă ce s-a suprapus peste un talent nativ, fostul comandant de vas a ajuns unul dintre cei mai redutabili politicieni români.

Pe timpul mandatului său, primul cu o durată de cinci ani, viaţa politică internă a fost răvăşită de mai multe furtuni din care Traian Băsescu, preşedinte jucător cu o puternică personalitate, a ştiut, însă, cum să iasă: criza jurnaliştilor răpiţi în Irak în primăvara lui 2005, îndelungatul duel politic cu fostul său aliat, premierul liberal Călin Popescu Tăriceanu, trimiterea la CNSAS a majorităţii dosarelor deconspirate ale fostei Securităţi, condamnarea explicită şi publică în faţa plenului parlamentar a comunismului din România ca fiind „ilegitim şi criminal“ la 18 decembrie 2006, referendumul pentru suspendarea sa din 19 mai 2007, pe care l-a câştigat cu 75% din voturile exprimate. La acestea s-au adăugat însă gafele prezidenţiale făcute cumulate cu disputele privind implicarea sa în dosarul Flota sau în cazul vilei din strada Mihăileanu, cazurile EBA, Ridzi ş.a.m.d.

Pe plan extern, Băsescu, alături de premierul Tăriceanu, au cunoscut momentul de satisfacţie al primirii României ca membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007.

foto arhiva Călin Hentea

Taguri:

Comentarii

  1. Marius Neculai Prostire says:

    Cred că cel mai bun lucru care i s-ar putea întâmpla României este revenirea monarhiei de “Hop în ţol” :D. Am cunoscut cei mai înfloritori ani sub conducerea lor.

  2. Amazing site…

    I really liked your blog, thanks for sharing this useful information……

Comenteaza