ZOOM

Constantin Bellu: „Concursurile de talent, o farsă bine executată“

April 8th, 2012, com Un comentariu

Artist emerit  al circului, cu numeroase premii internaționale și o experiență de  sute  de  spectacole în  arene   renumite din  toate colțurile globului,  Costin  Pitty,  pe  numele său de  scenă, este în primul rând un om modest, care  adoră să fie tată. Și un bun prieten.

Monica Ramirez

Îl cunosc pe Costin de mai bine de 20 de ani, de pe vremea când lucram împreună la Circul Globus din București. Considerat drept unul dintre cei mai buni acrobaţi români, un celebru „copil al circului“, Costin, sau Piticul pe numele său  de alint, este o sfârlează care nu stă locului o clipă, cu o inimă mare cât un munte  în piept. Te și întrebi unde încape atâta suflet într-un  omuleţ care-ţi ajunge numai până la umăr. Anii  au trecut, drumurile ni s-au despărţit – cu toate că ne-am mai întâlnit de câteva ori pe ici pe colo prin lume, la spectacole sau gale de, circ, ultima  dată la Paris, eu cascadoare  pe cai într-un  circ italian, el echilibrist într-un  circ elveţian – apoi am pierdut complet legătura. Ne-am regăsit pe… Facebook!  Unde  altundeva?  Culmea coincidenţei, vechiul meu prieten se afla într-o vizită  de o săptămână în  România, așa că ne-am văzut la o cafea. Piticul are patruzeci și trei de ani acum, e căsătorit în Elveţia, unde s-a stabilit de acum doisprezece ani, are un băieţel de șapte ani, dar nu s-a schimbat deloc. Arată tot ca un puști de douăzeci de ani, doar tâmplele-i sunt  o idee mai cărunte. Inima i-a rămas la fel de mare.

 

❙     Costin, hai s-o luăm  cu începutul. De ce acrobat de circ?

– Mi-a plăcut de mic să mă caţăr  și să mă aflu la înălţime. Așa că părinţii mei m-au dat la sărituri în apă la Clubul Școlar numărul 2 din București. Așa am învăţat cum  să fac un adevărat  spectacol din sărituri și cum să potrivesc toate  acele  salturi într-o  coregrafie cât de  cât coerentă.  În  1980,  m-am   angajat   la  Circul Globus din  București, unde am  învăţat tot  ce trebuie pentru a-i distra pe oameni. Am început cu jocuri  icariene.  Munceam câte opt sau  zece  ore  zilnic  pentru a  deprinde arta acrobaţiei. Datorită circului,  am călătorit prin întreaga lume în perioada comunistă. Am dat spectacole la Monte  Carlo,  Moscova,  Berlin, Paris,   Beijing,   New   York,   Sydney,   Cape Town…   am   ţopăit   din   continent  în  continent. Mi-am dedicat copilăria acestei superbe și interesante arte a circului,  arta momentelor inedite, așa  cum  îmi  place  mie  s-o  numesc. M-a vrăjit din prima și aici am rămas.

❙     Bănuiesc că  în  cazul  tău  chiar  putem vorbi despre sacrificii de… amorul artei. Costin râde și ridică din umeri, același gest pe care-l știu de acum douăzeci de ani.

– Da! Copiii de vârsta mea băteau mingea pe  maidan, dar  eu  stăteam de  dimineaţă  și până  seara  la repetiţii în manejul mic. O mai luam  și pe coajă din când în când… pe vremea aia era o vorbă  cum că circul se face cu pâine și sânge. Cam așa a fost. Dar mi-a plăcut, n-aș fi renunţat nici  în  ruptul  capului. Cădeam, mă  ridicam, mă  dureau toate,  cădeam  iar, scrâșneam din  dinţi  și mă  ridicam din  nou. Repetam mai  departe. Circul  este  viaţa  mea. Nu spun c-ar fi fost ușor, mai ales în perioada comunistă. Îmi aduc  aminte că iarna  era atât de frig în sala  de spectacole încât  spectatorii stăteau cu paltoanele pe  ei și cu căciulile  pe cap. Îţi îngheţau mucii în nas sus la trapez. Ce să zic? Vorba  ceea: The show must  go on. Ne făceam  treaba  și ieșeam  din manej cu mâinile aproape degerate, dar  fericiţi datorită aplauzelor. Ce spectacole, ce artiști…

Rămâne cu privirea pierdută pe geam, de parcă prin faţa ochilor i-ar defila o paradă a vremurilor

demult  apuse. Râde și ridică iar din  umeri.  Mă privește cu un licăr de amuzament în ochi.

– De atunci  am avut  șansa  să particip la tot felul   de   spectacole  grandioase  prin   toată lumea.  Dar  tot  spectacolele copilăriei și adolescenţei  mele mi-au  rămas în suflet. Aveau un fel de magie  aparte.

 

❙     Ţi-ai dorit vreodată să-ţi schimbi meseria? Să te apuci de altceva?

– O singură dată.  De fapt, nu știu dacă am mers   chiar   așa  de  departe  cu  gândul,  dar mi-am  dorit  o pauză. Terminasem liceul și mă simţeam bărbat, îmi doream mai  multă independenţă. Până  atunci,   stătusem numai sub papucul  șefului   de  trupă.  Nu-i   ieșeam   din cuvânt. Omul  ne învăţase meserie, ne condusese cu o mână  de fier către performanţă la cel mai înalt nivel. Câștigasem un trofeu  la Monte Carlo, de-acum făceam parte  din familia regală a circului.  Chestia  asta îţi aruncă o grămadă de responsabilităţi pe umeri. În fine, la scurt timp după terminarea liceului,  am  fost  la o petrecere, unde am cam băut. A doua zi, am întârziat la repetiţii și mi-am  luat  o joardă  la popou. Asta  m-a  scos  din  sărite.   Pe  vremea aceea, armata era obligatorie, dar  artiștii  de circ erau scutiţi  dacă  era  nevoie  de ei în spectacole. La nervi,  m-am  dus  și m-am  înrolat. M-au  trimis pe la Galaţi,  dar  s-a aflat repede cine sunt,  așa că m-au  transferat în București. Generalii mă puneau să  fac  salturi și  flick-flack-uri,  apoi m-au  făcut  instructor. Cică  antrenam soldaţii cu aptitudini. De fapt,  îi învăţam tot  felul  de nebunii!  Construiam scenarii  de atacuri și-i puneam să se arunce peste  garduri, să se dea peste  cap, să sară de pe clădiri  înalte  și să execute salturi ca-n apă. În câteva  luni, îmi încropisem o adevărată bandă de saltimbanci. Îi făcusem din  soldaţi, circari.  Revoluţia m-a prins   în  armată. Mi-au  dat  o  armă   și  m-au ascuns  printr-un depozit. Mi-au  spus  că va fi nevoie  de mine  după. Nu prea  am înţeles  la ce se  referau până  nu  m-au  înaintat în  grad  și mi-au   propus  să  rămân  în  armată  ca  să antrenez echipele  antitero. Asta  m-a cam speriat! Mi-am  dat  seama  că nu  asta-mi  doream. Îmi era dor de viaţa mea din circ, de spectacole. Așa că am lipsit  la următoarea adunare și-am sărit  gardul în faţa  generalului, cu un  rucsac plin cu băutură în spate. Ţin minte că generalul mi-a făcut semn să mă prezint la raport și eu nu puteam sta drept cu toată  băutura aia în spate.

„Păi   bine,   băi,  Piticule,   așa  faci  tu  de  râs Armata Română?” M-au  degradat pe loc. Am băut toată noaptea cu generalul până s-a terminat băutura din rucsac și m-au lăsat la vatră. De atunci,  n-am  mai  avut  alte  idei  geniale  să-mi schimb  cariera.

În 1980, și-a  început cariera ca artist acrobat la Circul „Globus“ din București, cu trupa de jocuri icariene Oancea.  În cei treizeci de ani care au trecut, Costin a colindat  lumea, încântând spectatorii de pe toate  meridianele.  Genul abordat de artist este acrobatica  excentrică și comică, o performanță uluitoare, plină de dinamism, care, în plus,  amuză copios  publicul.

 

❙     Știu  că, la un moment dat,  ai plecat  definitiv din  ţară.  Cum  te-ai   stabilit în Elveţia?

– Totul a început cu un contract de un an la un circ elveţian. Mi-a plăcut, așa că am rămas. Între timp, m-am îndrăgostit de fata patronului circului  în  care  lucram,  tot  acrobată  și  ea. Ne-am  căsătorit cu mare  tam-tam, aproape cu spectacol! După un an, s-a născut băieţelul nostru, Brian.

❙     Tot acrobat îl faci și pe el? Îl antrenezi?

– Normal, numai că nu prea am ce antrena. E un talent nativ. O să mă bată la… nu spun, că mă daţi la ziar!

 

❙     Anul trecut, prin octombrie, te-am văzut la  știri.  Românul care  cucerise  inimile nemţilor, în special cele ale juriului de la Das Supertalent. Te-am pus pe Facebook, m-am mândrit cu tine, m-am dat mare că te cunosc. Cum ai ajuns să evoluezi în acel spectacol?

– Am avut un contract în Germania și mi-a venit  ideea  să mă  prezint la audiţii. De fapt, numărul  de  trambulină,  combinat cu  plasă elastică  și comedie, este o variantă prescurtată a numărului meu actual. Am fost cu el și pe un vapor de croazieră, ca invitat special. Era să sar prin geamuri în timpul unei furtuni. Am băgat groaza în pasageri! Nemţii aproape că au făcut atac de cord de vreo câteva ori. Numărul e conceput în așa fel încât ai impresia că nu prea știu ce fac, că sunt  cam  tolomac. Mă arunc  de  pe trambulină pe  scări  și  mă  opresc  în  ultimul moment, ești convins că mă fac praf! Le-a plăcut foarte  mult.  La sfârșit,  le-am  băut  apa  din pahare. Am  făcut  circ,  așa  cum  știu  eu  mai bine.  Motsi  Mabuse mi-a  spus  că nu  mă  mai opream. Că am făcut mai mult  și mai mult  și, când  nu  credea  că se mai  poate,  încă  și mai mult.  Sylvie van der Vaart mi-a spus  că am un număr clasic de trambulină, pe care am reușit să-l  transform într-unul  modern,  extrem de distractiv.  Dieter   Bohlen,  fostul   solist   de  la Modern Talking, este  juratul cel  mai  greu  de convins. Presa  îl critică  pentru faptul că nu  le vorbește  prea   frumos  candidatilor,  pe  unii chiar îi jignește. Pe mine m-a plăcut mult,  mi-a spus  că sunt  fantastic. Am glumit ca doi amici. Cu trei de „Ja“, au votat  să merg  mai departe. După spectacol, în timpul unei  discuţii cu juriul și producătorii, am fost informat că oricum nu   aveam  să  câștig,   dar   că  doreau  să  mă păstreze  de  dragul  show-ului. Am  fost  cel puţin șocat.  Oare  așa se aranjează treburile în toate  concursurile de talent?  M-am  cam enervat  și le-am  spus  că nu  sunt  de  acord.  Mi-au oferit  o sumă  considerabilă ca să mă  răzgândesc.  Până  la  urmă, am  acceptat. De ce nu?, mi-am spus. Intenţia mea era să distrez cât mai mulţi  oameni și exact  asta  făceam.  La semifinale, când  urma să și ies din concurs, au aranjat ceva  mai  palpitant. Trambulina trebuia să explodeze, să sară foc, fum, artificii. Am repetat ore  întregi.  Spectacolul a fost un  mare  fiasco. Tot așteptam explozia și nu se întâmpla nimic. Se și vede pe înregistrarea video cum mă tot uit spre  culise,  unde se  află  echipa   pirotehnică. Ceva  se  întâmplase și  nu  le  mai  funcţionau jucăriile. Nici nu știam ce să fac. Îmi era frică să nu explodeze trambulina exact când trebuia să sar  de  pe  ea.  Ceea  ce s-a  și întâmplat. La o fracţiune de secundă după ce am sărit, a explodat  totul.  Atunci  chiar  aș  fi putut să  mă  fac praf.  Sau scrum.  Asta e, se întâmplă și la case mai mari. Per total, a ieșit bine.

„Un artist adevărat nu-și măsoară fericirea  în bani… Mă rog, nu numai. Câteodată n-ai nici un ban în buzunar, dar plutești de fericire la sfârșitul unui spectacol. Mai ales  atunci când reușești să ridici publicul în picioare.“

 

❙     În  știrile din  presa  și  televiziunile din România s-a strecurat zvonul că ai fi ajuns la Das Supertalent pentru a scăpa de făcut curăţenie prin case. Așa să fie?

– Așa  este,  asta  fost  o regie  de-a  lor.  La toate  concursurile de talent,  ţi se lipește  și o poveste lacrimogenă în frunte. E musai, prinde la public,  stoarce  câteva  lacrimi,  face bine  la audienţă. După audiţii, m-a  vizitat  o echipă  să facă un  filmuleţ despre mine.  I-am plimbat prin  circul  în care lucram pe atunci, le-am arătat caravana în care locuiam. Mă tot întrebau dacă n-am o poveste mai duioasă pe care  s-o  poată specula. În  afară  de  mâini  și picioare rupte la repetiţii, câteodată chiar și în spectacole, nu prea  aveam ce să le povestesc. M-au  întrebat care  mi se pare  lucrul  cel mai dificil  pe  care-l  am  de  făcut.  Le-am  răspuns că, fiind  atât  de  mic  de  statură, mi  se  pare extrem de  dificil  atunci  când  trebuie să spăl geamurile caravanei mele,  care  e mai  mare decât  un  vagon  de tren.  Ca să mai  fac puţin show, m-am suit pe papainoage și-am curăţat câteva  geamuri. De acolo, fără știrea  mea, s-a extras povestea cu spălatul geamurilor și curăţenia. Sigur că m-a deranjat, drept pentru care am mai umflat nota de plată pentru spectacolul  final. N-au  comentat, știau  că săriseră calul.

 

❙     Și acum? Ce mai urmează?

–  Mă  întorc   în  Elveţia,   unde  vreau  să deschid o școală  de circ. E timpul să transmit mai   departe  toate   secretele   pe  care   le-am învăţat.  Să-i  învăţ   pe  alţii  cum   să  distreze lumea.  Circul  e o lume  curată, a copiilor  și a râsului. E lumea  mea  și vreau ca tradiţia să meargă mai departe, prin  fiul meu și prin  alţii. Mi-aș  dori  ca oamenii să  râdă  mai  des,  să-și trăiască viaţa conform versurilor mele favorite:

Cum să trăiești frumos,

Cu și fără iubire,

Cum să visezi, să umbli ori să zbori,

Cum să cuprinzi neliniștea din zori Și pacea din amurg dintr-o privire…

Taguri:

Comentarii

  1. […] http://revistaflacara.ro/constantin-bellu-%E2%80%9Econcursurile-de-talent-o-farsa-bine-executata%E2%… Artist emerit  al circului, cu numeroase premii internaționale și o experiență de  sute  de  spectacole în  arene   renumite din  toate colțurile globului,  Costin  Pitty,  pe  numele său de  scenă, este în primul rând un om modest, care  adoră să fie tată. Și un bun prieten. […]

Comenteaza