Constructorii de… ruine

Se lucrează? Da, procese penale, măsurători atente sau ignoranţă desăvârşită… Unele cetăţi au fost salvate – acum sunt ca nişte exponate împăiate, lipsite de viaţa lor reală, la altele se lucrează de zor, unele sunt uitate sau abandonate… Dar ce vom face mai departe? Avem o direcţie? Un proiect naţional? O imagine europeană? Pe unele le refacem, pe altele le distrugem! Pe ce criterii? Cine are mai multă dibăcie la redactarea unui proiect sau cine are un primar gospodar şi responsabil?… Vom avea nişte cetăţi, cum-necum, refăcute… Perfect! Şi ce facem cu ele mai departe? Cum aducem turiştii? Unde sunt aeroporturile şi autostrăzile? Unde e strategia?… Sssst! Se lucrează! (Bogdan Hrib)

Vânătorii de cetăţi

A fi sau a nu fi. A avea sau a nu avea cetăţi. Aceasta-i întrebarea care m-a bântuit la Saschiz, în judeţul Mureş. Unii s-au străduit, pe la 1347, să fim. Să avem o cetate. De apărare, de rugăciune, de frumuseţe. Alţii se muncesc, de prin 1960 încoace, să nu mai fim. Cel puţin într-un anume fel. Să nu mai avem o cetate. Să o dezmembrăm pe bucăţi. Să furăm tot ce se poate. Piatră cu piatră, ţiglă, încuietori, obloane. Dacă nu ne-au cucerit barbarii, ne putem cuceri şi singuri!

„Un drum încovoiat este săpat în jurul dealului, pentru a facilita şi căruţelor accesul până în vârf”, scria publicistul englez Charles Bonner, în 1868, într-un articol despre Saschiz. Astăzi, deşi cetatea face parte din Patrimoniul UNESCO, n-ai să vezi nici un drum. Indicatoare nici atât. Sigur că zărim nişte ruine, la vreo trei kilometri de sat, aşa că ne lăsăm în voia uliţelor. Şi ne tot rotim, până când maşina nu mai poate. Întâmplător, nimerim partea bună pentru urcat. Celelalte trei laturi ale dealului, strategic, sunt înconjurate de râpe. Cu multă îngăduinţă, aş putea spune că urcuşul este oarecum marcat. De două-trei pietre, pe post de trepte. Şi de nişte cioturi de copaci proaspăt tăiaţi. Spre vârf, când subsemnata tocmai câştigase concursul de gâfâieli, nivelul de trai al vânătorilor de cetăţi se îmbunătăţeşte brusc. Nişte voluntari, să le dea Dumnezeu sănătate, s-au milostivit cu  băncuţe din lemn. Stau şi cuget. Zău că mi-e groază să intru în cetate. Am devenit ruino-dependentă. Când văd un turn restaurat, zici c-am luat ecstasy. Nişte ziduri în paragină îmi provoacă un episod depresiv major. În rest, e interesant pe-aici. Un peisaj romantic, bun de carte poştală. Pe care i-aş trimite-o ministrului Culturii, de exemplu. Hai, nu fiţi neamuri proaste, sigur că în româneşte! Şi ar suna cam aşa: „Dragă domnule Kelemen Hunor, la Saschiz este foarte frumos. Din cetate nu a mai rămas mare lucru, dar putem apela la amintiri. Erau şase turnuri, două heleştee cu peşti, o fântână de 65 de metri. La ultima verificare, făcută după Primul Război Mondial, încă se mai putea merge pe o porţiune din tunelul care leagă cetatea de biserica din sat. Se mai văd şi nişte urme de ­capelă, funcţională până în 1927. Dacă musai doriţi să vedeţi nişte pietre, lemnărie şi alte acareturi originale, e suficientă o excursie prin împrejurimi. Pe la casele oamenilor, mai exact. Că există şi o parte bună, la noi nimic nu se pierde, totul se transformă. Din cetate într-o coşmelie de rom, de exemplu. Că ne-au spus şi de la primărie. Florentina Călugăr, manager REC, zice că există şi un proiect de restaurare a cetăţii. Numai că ne-ar costa vreo şase milioane de euro. Din care s-au tot promis, inclusiv de la minister. Şi n-au mai venit, nici măcar pe bucăţi. Nici măcar de-o urgenţă, cum ar fi consolidarea zidurilor. Că v-am zis că e un peisaj frumos! Doar că atâta ruină sperie vizitatorii. N-am văzut nici unul cât ne-am învârtit pe-acolo. Era doar un ciudat, pe coclauri, cu nişte lupe agăţate de gât. Studia staminele unei flori galbene, cu petale mari, gen bujor. Până să ajung la el, să-l întreb una-alta, s-a pierdut în tufişuri. Sănătate pe care v-o doresc şi dumneavoastră, din toată inima!”

Din Cetatea Feldioara, cea mai importantă fortificaţie ridicată de cavalerii teutoni în Transilvania, n-au mai rămas decât nişte resturi. În interiorul lor, urme de grătare, pungi de seminţe, sticle goale. Pe ziduri, declaraţii de dragoste, scrise cu vopsea verde, şi desene obscene, în cretă. O eventuală vedere de aici îmi pare atât de sinistră încât n-aş mai trimite-o nimănui. La Primăria din Feldioara e cald şi bine. Primarul Sorin Tăuş ne asigură că tocmai se lucrează la un proiect de… Apreciem jena domniei sale în a pronunţa cuvântul restaurare.

În 11 noiembrie 2000, Primăria Râşnov a semnat un contract de asociere în participaţiune cu SC Drumuri Publicitare SA, firma italianului Alberto Drera. Obiectul contractului era „asocierea în vederea executării lucrării de restaurare, consolidare, amenajare în scopul conservării ca obiectiv istoric a Cetăţii Râşnov.” În actul cu pricina se mai vorbeşte de activităţi culturale şi turistice, aducătoare de profit, de o durată a contractului de 50 de ani şi de o finanţare de un milion de dolari, din partea italianului, în primii cinci ani.

În 12 aprilie 2010, ziua documentării noastre, putem intra în Cetatea Râşnov doar dacă ne deschide şi ne însoţeşte Poliţia comunitară. Altfel, totul e închis, spre o altă renovare. Cu nişte complicaţii gen proces penal şi o grămadă de termene în justiţie.

De dragul Râşnovului, ca oraş, o să încep cu singurul amănunt rămas frumos în cetate: priveliştea spre Postăvaru şi Piatra Craiului. În rest, o tristeţe decorată kitsch. Felinare cu globurile furate, un zid dărâmat lângă Turnul Bathory, o paragină de cârciumă numită Casa contelui, un balcon prăbuşit, cortul galben în care se află un bar şi ţinte pentru tir cu arcul, un urs sculptat în lemn, în mărime naturală, agăţat pe ziduri. Şi, culmea, termopane pe acoperiş: „Dementul de italian şi-a făcut acolo birouri”, mă lămureşte Dorin Armăsar, unul dintre poliţişti. „Pe vremea lui era un şantier continuu, a făcut tot felul de bazaconii, în general fără autorizaţii: o terasă bar, rezervoare de apă în incinta principală, ziduri de piatră peste fundaţiile existente, lucrări de instalaţii, pavaje şi multe altele. Şi, în tot haosul ăsta, italianul nostru chefuia pe rupte, cu nenumăraţii lui prieteni, evident. Că nu-i de ici, de colo, să faci bairam într-o cetate medievală!” Altfel, amintirile poliţistului despre obiectiv sunt frumoase: „Aici s-au filmat multe scene din Nemuritorii, eram copil, pe atunci, dar tata a participat la figuranţi. Mă uitam şi eu la Sergiu, cu gura căscată, mă fâţâiam prin decor. Până când am dat drumul la nişte butoaie cu var, de s-a zdrăngănit şi s-a murdărit toată pajiştea. N-aţi vrea să ştiţi ce scărmăneală am luat pentru asta!”

Coborâm din Cetatea Râşnov cu un gust amar. Spre ieşire, dintr-un colţ, ne rânjeşte o spânzurătoare. Dacă o restaurăm puţin, cred că merge. Clienţi am avea destui. O grămadă de nume din Ministerul Culturii şi din Direcţia de cultură Braşov au semnat pentru o altă grămadă de tâmpenii pe care le-a făcut un italian într-o cetate medievală ro­mânească.

Cât despre Alberto Drera, ce să-i mai faci, a avut noroc, a murit în februarie 2007. Nicolae Pepene, director al Direcţiei de cultură Râşnov, susţine că omul acesta era un personaj foarte dubios. „A fost anchetat penal, de două ori, pentru deţinere ilegală de arme şi pentru trafic de obiecte de patrimoniu. A scăpat de fiecare dată. După venirea lui în zonă, brusc, în cetate nu s-a mai descoperit nimic la săpăturile arheologice. Chiar dacă a curăţat fântâna, de pildă, unde ştim că nişte legionari şi-au aruncat armele. Nici o monedă, deşi înainte de venirea lui tocmai s-a descoperit un tezaur de vreo 400 de bucăţi, nici un vârf de săgeată, nici o potcoavă, nimic. În schimb, au apărut în cetate obiecte furate de la Bran. Nu mai vorbim că au dispărut obiecte de patrimoniu, care aparţineau Muzeului judeţean Braşov. Nu se ştie câte, nu există un inventar.”

După expertizele de rigoare, Primăria Râşnov a ajuns la concluzia că italianul a distrus cam două treimi din monumentul istoric pe care s-a angajat să-l restaureze şi că despăgubirile ar fi de două milioane de euro. Sumă cerută, prin justiţie, fiicei italianului, care a moştenit afacerea. Procesul este în curs, următorul termen a fost stabilit pentru sfârşitul lunii mai. Până atunci, însă, primăria promite să deschidă cetatea, cel puţin pe un culoar securizat. Dacă stau departe de ziduri, vizitatorii nu sunt în pericol. Au şi început, de altfel, intervenţiile de urgenţă. Mai din fonduri proprii, mai de la Ministerul Turismului, dar mai ales cu speranţe de finanţare europeană. Şi de câştigare a despăgubirilor în instanţă, evident.

Taguri: nr. 5 / mai 2010 Tweet

Tuesday, May 25th, 2010 at 12:41 am, DOSAR, RSS feed