Biserica fortificată Apold a fost construită  în primii ani ai veacului al XVI-lea.

­Situată pe un deal, în centrul localităţii, la numărul 245, Biserica fortificată Apold este cam şifonată de vreme. Pereţi scorojiţi, tencuială crăpată, geamuri sparte. Nici orga nu se simte prea bine. Şi Turnul ovăzului e cam şubred, la fel şi clopotniţa. Din fericire, însă, biserica are un fel de înger păzitor. Din import. Dacă n-ar fi atât de blond şi dacă n-ar avea ochii atât de albaştri, ai jura că-i ţăran din Apold. Haine de gospodar, mâini murdare, bătătorite şi zgâriate, unghii negre. Sebastian Bethge nu prea seamănă a neamţ, exact din Berlin. Şi el zice că nici nu prea mai e, stă în România din 2000: „Pentru mine patria nu e un loc anume, ci mai multe locuri, din diverse ţări. Nici nu am căutat ceva, am ajuns aici dintr-o întâmplare. Eram în Ucraina şi m-am întâlnit cu un cioban român care mi-a vorbit foarte frumos despre ţara lui. Habar nu aveam de ea, aşa că am venit să văd. Am stat vreo trei ani prin Bucovina, ca voluntar pe un proiect pentru case de copii, şi în 2003 am venit la Apold. Am cunoscut oamenii, preotul, am văzut că este nevoie de ajutor. O vreme am stat în fosta locuinţă a paznicului cetăţii, apoi am cumpărat o casă modestă, în sat. Între timp, am făcut diverse lucrări. Am reparat nişte ziduri, dar cu mare grijă, ştim că e obiectiv de patrimoniu. Eu am şi o firmă care se ocupă tocmai de construcţii tradiţionale. Am reparat şi cadranul ceasului din turn, dar mai am nevoie de cineva care să pună mecanismul în mişcare. Am adus şi un specialist pentru orgă, însă mai trebuie nişte bani, sper să fie gata în luna august. Noi vrem nu doar să restaurăm, ci să avem şi o viaţă aici, în biserică, să facem diverse lucruri. Am organizat o tabără de copii, au fost cazaţi la casa parohială, am deschis un punct de informare turistică, vrem să facem şi concerte de muzică veche. Mi-aş dori foarte mult să se implice şi oamenii locului, de aceea, pentru diverse lucrări, prefer să-i angajez pe ei. Le-am întins şi o mână, în sensul că după-amiaza mă ocup de copii, sunt mulţi analfabeţi, nu prea au educaţie de istorie şi de mediu.”

Sebastian se pricepe, printre altele, şi la strângerea de fonduri. L-au ajutat prietenii lui din Berlin, prin Asociaţia Corona, pentru iniţiative locale, cu donaţii consistente, adunate de la nemţi şi saşi. Au mai venit nişte bani de la Ambasada Americii la Bucureşti, de la Fundaţia Mihai Eminescu şi de la câţiva vizitatori cu dare de mână. Pentru anul viitor, în baza unui proiect, s-a aprobat şi o finanţare de la Uniunea Europeană.

Înainte de-a urca pe acoperiş, unde are treabă de reparaţii, Sebastian ne explică, pe scurt, şi ce-i cu familia lui. Are o soţie, poloneză, care stă tot aici. Şi o pune la treabă, că e etnograf, se pricepe mai ales la interioare. Printre altele, au făcut şi un băieţel, acum are trei ani. Şi o mare problemă cu limbile în care vorbeşte: poloneză, germană, engleză şi… română.

Biserica fortificată din Richiş a fost construită  în anul 1500.

În Biserica fortificată din Richiş stătea să plouă peste altarul decorat în stil baroc. Şi peste prim-planul cu scena răstignirii. Până mai anii trecuţi, când a venit o familie din Anglia, în vizită. Şi oamenii ăia au zis că asta e inadmisibil. Apoi au donat o grămadă de bani, din care s-a reparat tot acoperişul. Johann Schaas, curatorul, mă roagă să scriu şi de orgă, poate s-or găsi nişte bani s-o repare. Şi de geamuri, că bate vântul. Şi de toată biserica, altfel e păcat: „E o biserică în stil gotic timpuriu, doamnă, făcută pe la 1400, cu o poveste foarte ciudată. Hai să încep cu zaga, adică legenda. Vedeţi găurile alea în piatră, de la intrare? Sunt de la oameni, că erau păcătoşi, se urgeau toată noaptea. Şi dimineaţa ştia tot satul. Şi ăia cu pricina erau chemaţi la prezbiterium, adică un consiliu al bisericii. Erau mustraţi şi, pentru iertare, trebuiau să stea în genunchi, în faţa bisericii, şi să frece cu degetul, în piatră, până se făcea gaură. Sunt găuri şi în altar, de unde rezultă că nici preotul şi preoteasa nu erau tocmai sfinţi. La început, biserica a fost catolică. Apoi s-a făcut evanghelică şi s-a renunţat la podoabe. Saşii au tot spoit pereţii, cu var, ca să nu se mai vadă nici o figură din decoraţii. În 1990, când am fost numit curator, nu că aş fi bun, da’ am rămas singurul sas din zonă, eu de-abia aşteptam să văd ce figurine oi găsi sub stratul de var, care ajunsese gros de un deget. Când s-a terminat curăţarea, am rămas mut. Nu înţelegeam, eram prea neînvăţat pentru o artă atât de abstractă. Uitaţi-vă, sunt chipuri cu frunze, coarne, zimţi. Şi am povestit la toată lumea despre drăcuşorii ăştia ai mei din biserică. Vecinii m-au lăsat în pace, ziceau că oareşce nu-i prea în clar cu mine. Apoi a venit un grup din Elveţia. Şi eu dă-i cu dracii, până când o femeie de-a lor m-a rugat să nu mai vorbesc aşa. Că ea e specialistă în cultura celtică şi chipul ăla cu frunze e un zeu celtic, parte masculină, numit Omuleţul verde. The green man, că aşa-l ştie lumea. Şi de-atunci m-am umplut de respect. Au mai venit popi, prinţul Şerban Cantacuzino, de câteva ori, şi mai nu ştiu câţi oameni învăţaţi. Zice că omuleţul meu e cu vreo şase-şapte sute de ani înainte de Hristos. Şi că are numai capete din frunze pentru că toată puterea omului este în cap şi în natură. Şi mesajul lui ar fi exact pentru vremurile noastre: să lăsăm pământul precum îi, sigilat, să nu modificăm gene şi să trăim cât se pote de modest. Asta e treabă serioasă, doamnă, gata cu distracţia mea cu drăcuşorii. Eu aş zice să vină nişte oameni studiaţi, să facă o cercetare, ceva. Că nu mai e de glumă, e o cultură serioasă aici!”

Biserica din Axente Sever datează din secolul al XIV-lea. Ea devine biserică-cetate în 1490, când este reconstruită.

În urmă cu vreo patru ani, un turist olandez, Van Rijen, a oprit, aşa, din întâmplare, în localitatea Axente Sever. Şi oamenii l-au dus să vadă biserica fortificată, că era frumoasă, chiar şi în paragină. Olandezul s-a minunat de orga barocă, de altar, de unde porneau trei tunele, spre exteriorul cetăţii, de camerele de refugiu pentru localnici, în caz de război. Şi a zis că-i ceva deosebit aici, care trebuie şters de praf şi uitare. Aşa că s-a întors cu bani şi a pornit renovarea. Cu binecuvântarea Bisericii evanghelice, evident. Biserica a redevenit o bijuterie, acum se ţin şi slujbe, dar doar o dată pe lună, că nu prea mai sunt saşi în zonă. În fostele camere de refugiu, vreo patru, s-au amenajat apartamente, cu băi, în regim de pensiune. 20 de euro pe noapte, de persoană. Preţul scade dacă sunt mai mulţi turişti în aceeaşi cameră. S-a amenajat şi un muzeu, cu obiecte din zonă: arcuri, monede, troc de pâine, război de ţesut, costume populare, un prototip de gospodărie săsească. După toate astea, s-a angajat un administrator – Rodica Ştefan, de profesie tehnician calculator. Acum de-a dreptul îndrăgostită de atmosfera bisericilor fortificate, de vreme ce i s-a dat şi o locuinţă de serviciu aici. Are 39 de ani şi este cea mai tânără bunică pe care am cunoscut-o vreodată. Pe tema asta, cică a fost dată şi la televizor.

Şi olandezul? Vine pe-aici, în vacanţă, cam de două ori pe an.

Ansamblul bisericii fortificate Biertan a fost construit între 1493 şi 1522, pe locul unei alte biserici.

Când am ajuns la Biertan se cam întuneca. Ne-am cazat la pensiunea din interiorul bisericii fortificate, fostă grădiniţă săsească, din secolul al XIV-lea. Acum s-au amenajat vreo zece camere, administrate de Christa Richter şi Cristian Sencovici. Doamna a fost ziaristă, în Bucureşti, şi ghid ONT. În 1990 i-a venit, aşa, să se mute în Ardeal: „Şi am găsit saşii cu valizele pregătite. Eu hai să facem ceva pentru cetate, ei că hai în Germania. Sigur că am rămas. Era aici un preot sufletist, Harry, care a început restaurarea încă din anii ’70, cu Securitatea după el. Era nebun,  dar ştiţi cum e, întotdeauna trebuie un nebun pentru treburile măreţe, care să tragă lucrurile după el. Noi i-am continuat, cumva, lucrarea. S-au reparat zidurile, cu bani de la saşi. Apoi au venit fonduri de la Banca Mondială şi proiecte UNESCO. S-a refăcut tot ce trebuia, de la faţadă până la interioare, inclusiv nişte case din localitate şi piaţa.”

Biertan este considerată perla bisericilor fortificate din Transilvania şi din patrimoniul UNESCO. Este impunătoare, bine conservată, restaurată până la ultimul amănunt. Cele trei ziduri concentrice au rămas fără cusur, cele şapte turnuri sunt la locul lor. Ceasul încă mai funcţionează, altarul sculptat în lemn n-a pierdut nici una dintre cele 24 de icoane. Ce s-o mai lungim, totul e perfect. Şi trebuie să vedeţi asta, măcar o dată în viaţă! În jur sunt numai pensiuni de patru stele, restaurante aşijderea. Chioşcurile din piaţă strălucesc de curăţenie şi ordine. Ți-e şi teamă să pui mâna pe un pliant sau pe un borcănaş cu miere. Nici o căruţă, nici o bicicletă, nici un animal. Puţinii localnici pe care i-am zărit pe străzile betonate parcă erau împăiaţi. Probabil că aşa arată un sat european, îmi zic. Nimic nu mai este natural, autentic, uman, normal. Ca experiment, poate fi interesant. Sper, însă, din tot sufletul, să nu devină şi un model. Să nu trecem, totuşi, în extrema cealaltă.

Taguri: nr. 5 / mai 2010 Tweet

Tuesday, May 25th, 2010 at 12:41 am, DOSAR, RSS feed