Cetatea Ţărănească Râşnov a fost construită în secolul al XIV-lea, în vârful celui mai înalt deal din zonă.

Sigur că vizitarea cetăţii e interzisă, pe timpul lucrărilor, da’ pentru ziarişti s-o găsi o cheie. Şi hai, fuguţa-fuguţa, alţi boscheţi, altă perspectivă. Defrişări, utilaje, cabluri. Alexandru Tărcuţă, şeful de şantier, ne desenează, cu braţele, „planul” de reabilitare a cetăţii: „Restaurăm zidurile, turnurile, incintele. Pe-acolo va fi o cale pietonală, pe-aici urcă drumul pentru maşini, până în parcare. Ne ocupăm şi de iluminat, alimentare cu apă şi câteva chioşcuri pentru producătorii locali. Contractul e pe 30 de luni, în ultimele zile fiind inclusă şi inaugurarea.”

Primim şi permisiunea de-a intra în cetate, da’ cu mare grijă, că sunt ziduri fisurate. Mai zilele trecute s-au furişat nişte tineri, printr-o spărtură, şi s-au găsit să cânte în capelă, cu instrumente. Cică au avut noroc, că de la vibraţii era foarte posibil să se prăbuşească pereţii peste ei. Intrăm, aşadar, cuminţi, pe lângă locuinţa paznicului cetăţii, construită în 1850. În dreapta, Turnul slăninii, din secolul al XVII-lea. Apoi magazia militară, camerele de refugiu, în caz de asediu, şi fântâna adâncă de 59 de metri, săpată în 1693. La un moment dat, observăm că pe lângă noi s-a strecurat şi un turist. Să nu-l deochi, că e primul întâlnit prin cetăţi. Nicu Stoica, din Bucureşti, ne roagă pe sănătate, la modul serios. Că-şi dorea demult să viziteze cetatea, are rude în zonă, a tot încercat, da’ era închisă: „Păi, pe dracu’, am fost în Canada, le-am văzut pe ale lor, de secol XIX, şi să nu le văd pe ale noastre? Nu-i păcat? Şi mi-ar plăcea să fie restaurate, cu mici manufacturi, sticlărie, s-ar face bani pe bandă rulantă, numai să se ocupe cineva de asta!”

Cam aşa ne gândeam şi noi, mergând pe poteci înguste, gen tunel, printre ziduri. Până sus, în capelă. Unde, vorba lui Bogdan, unul dintre colegii mei, „e iubire multă pe pereţi”. Un zid întreg cu Nae, David şi alţi Vasile care o iubesc pe cutare şi cutare. Uneori în cuvinte, mai apoi în desene, mai pe şleau. Şi nici măcar nu putem să râdem, că se văd nişte surpături proaspete. Aşa că, fără vibraţii, coborâm. O echipă de topografi tocmai începe măsurătorile de interior.

Trecem şi pe la primărie, să vedem de unde şi cum şi câţi bani. Daniela Dărăbanţ, asistent manager al proiectului, zice că ar fi vorba de 31 de milioane de lei noi: „Am început studiul de fezabilitate în 2000, în 2005 s-a aprobat proiectul, pe fonduri Phare. Dar a trebuit să aşteptăm până în 2008, când s-a deschis o nouă linie de finanţare. Am reactualizat proiectul cu asistenţă din partea Guvernului, şi în 15 mai 2009 s-a semnat contractul de finanţare. Apoi licitaţie pentru execuţie, contestaţiile de rigoare şi, în fine, am început lucrările. Toate astea au durat mult, prea mult, dar acum important este că am demarat.”

Una peste alta, iată că se poate. Dacă vrei, dacă te şi deranjezi puţin pentru asta şi, mai ales, dacă ai răbdare, măcar vreo zece ani.

La Rupea am nimerit-o cum nu se putea mai bine. După un zig-zag tonic printre crucile cimitirului şi boscheţii din patrimoniul local, am dat bot în bot cu un lacăt imens, de epocă. Dumnealui fereca poarta de Est a cetăţii, căptuşită cu benzi metalice, în 1621, după cum zice inscripţia. Dar asta e, aşa, pentru derutarea adversarului. Topografii care măsurau prin zonă ne-au sfătuit  să mai dăm o tură, până la poarta cealaltă, unde e organizarea de şantier. Nu-i o glumă, chiar s-au apucat de restaurare. Şi chiar astăzi, 12 aprilie.

Cetatea Rupea, ridicată pe Dealul Cohalmului, a fost construită şi extinsă în secolele al XIV-lea şi al XVII-lea.

Doamnelor şi domnilor, vă rog să vă ridicaţi! Am găsit, în sfârşit, o cetate restaurată. Cu paznici, custode, vizitatori şi bilet de intrare. Cinci lei bucata. Bine aţi venit în Cetatea Neamţ! Şi atenţie la cursa de şoareci! Respectiv o trapă-capcană, la intrarea pe podul mobil. Hai, că glumeam, era spaima duşmanilor. Acum e doar un paşnic exponat de muzeu.

Spre deosebire de cetăţile ţărăneşti de până acum, care aparţin primăriilor, Cetatea Neamţ este proprietatea statului. Poate şi de aceea starea ei de sănătate este destul de bună. Evident că a fost neglijată şi ea, o vreme, dar acum lucrurile s-au schimbat. În baza unui studiu de fezabilitate, început în 2002, a fost aprobat un proiect european de restaurare, în valoare de 2.750.000 de euro. Plus sume consistente de la Consiliul judeţean. Cetatea a fost închisă între 2007 şi 2009, cât au durat restaurările. Dr. Gheorghe Dumitroaia, directorul Com­plexului muzeal judeţean Neamţ, susţine că a rămas oarecum nerezolvat doar un singur aspect: „Mai sunt probleme cu umiditatea, soluţia tehnică nu e perfectă, dar, deocamdată, n-avem alta. Mai vedem, mai studiem, mai întrebăm şi la alţii.”

În rest, toată cetatea e un muzeu. Custodele, Geo Maxim, profesor de istorie, el însuşi un obiect de patrimoniu, că lucrează în sistem din 1968, ne prezintă, pe rând, toate atracţiile: Sala armelor, Camera de taină, Nea­gra temniţă, Para­clisul, Sala pârcălabului, Ca­mera domniţelor, În­chi­soarea… Ca să nu fie doar spaţii goale, restauratorii au apelat la personaje şi scene istorice. Aşa că vedem pârcălabi, domniţe, boieri sau plăieşi, în mărime naturală. În fapt, nişte manechine, dichisite de o echipă de la Teatrul din Piatra Neamţ. S-au comandat şi cai, tot în mărime naturală, din fibră de sticlă. La acest capitol, nu prea ştiu ce să zic. Probabil că e o chestiune de gust, care, după cum ştim, nu se discută. Eu, una, nu mă dau în vânt după păpuşi îmbrăcate în plăieşi şi domniţe. Şi nici nu m-a făcut mama englez sau american, ca să mă minunez prin muzee de ceară. Dar, trebuie să recunosc, copiii şi tinerii pe care i-am întâlnit în cetate chiar se amuzau pe această temă. Turiştii străini, de asemenea. M-am amuzat şi eu, dar de altele. Cum ar fi stilul de-a povesti al custodelui. N-am mai ascultat un asemenea discurs, gen auto-interviu: „Şi ce face Vasile Lupu? Păi, ca să înşele vigilenţa turcilor, transformă cetatea în mânăstire. Şi cine o păzea? Păi, călugării. Şi ce scoteau dânşii de sub sutană, dacă se supărau? Păi, îşi suflecau mânecile şi scoteau armele!” Plus o grămadă de ghioagi pi schinari, la altă grămadă de duşmani. Mă rog, chiar amuzant. Dar nu la fel de tare ca indicatorul de la ieşirea din cetate, spre dreapta: căsuţe apă caldă 65 lei.

Cetatea Neamţ a fost construită de Petru I Muşat. Prima ei atestare documentară datează din 1395. Epoca de glorie a cetăţii a fost în perioada lui Ştefan cel Mare (1457-1504).

Cu bisericile fortificate din Transilvania e o altă poveste. Mai săsească, aşa, aş spune. De la construcţie până la restaurări, via starea de conservare. Ele sunt proprietatea Bisericii evanghelice, n-au nici o treabă cu primăriile şi cu statul român. Şi nici invers, chiar dacă uneori ar fi cazul. S-au păstrat destul de bine, sunt la fel de distante – sigur că se poate citi autentice – şi la propriu şi la figurat. Restaurări, mai mari sau mai mici, de Patrimoniu UNESCO sau doar de particulari, am întâlnit peste tot. Dar am auzit doar nume de saşi, nemţi, olandezi, englezi şi alte naţionalităţi, mai mult sau mai puţin conlocuitoare. Ei pun, de regulă, şi banul şi osul. Din păcate, românii din zonă, din ţară sau de aiurea, nu prea au nici o taină cu povestea asta.

Taguri: nr. 5 / mai 2010 Tweet

Tuesday, May 25th, 2010 at 12:41 am, DOSAR, RSS feed