Se lucrează? Da, procese penale, măsurători atente sau ignoranţă desăvârşită… Unele cetăţi au fost salvate – acum sunt ca nişte exponate împăiate, lipsite de viaţa lor reală, la altele se lucrează de zor, unele sunt uitate sau abandonate… Dar ce vom face mai departe? Avem o direcţie? Un proiect naţional? O imagine europeană? Pe unele le refacem, pe altele le distrugem! Pe ce criterii? Cine are mai multă dibăcie la redactarea unui proiect sau cine are un primar gospodar şi responsabil?… Vom avea nişte cetăţi, cum-necum, refăcute… Perfect! Şi ce facem cu ele mai departe? Cum aducem turiştii? Unde sunt aeroporturile şi autostrăzile? Unde e strategia?… Sssst! Se lucrează! (Bogdan Hrib)
Vânătorii de cetăţi
A fi sau a nu fi. A avea sau a nu avea cetăţi. Aceasta-i întrebarea care m-a bântuit la Saschiz, în judeţul Mureş. Unii s-au străduit, pe la 1347, să fim. Să avem o cetate. De apărare, de rugăciune, de frumuseţe. Alţii se muncesc, de prin 1960 încoace, să nu mai fim. Cel puţin într-un anume fel. Să nu mai avem o cetate. Să o dezmembrăm pe bucăţi. Să furăm tot ce se poate. Piatră cu piatră, ţiglă, încuietori, obloane. Dacă nu ne-au cucerit barbarii, ne putem cuceri şi singuri!
„Un drum încovoiat este săpat în jurul dealului, pentru a facilita şi căruţelor accesul până în vârf”, scria publicistul englez Charles Bonner, în 1868, într-un articol despre Saschiz. Astăzi, deşi cetatea face parte din Patrimoniul UNESCO, n-ai să vezi nici un drum. Indicatoare nici atât. Sigur că zărim nişte ruine, la vreo trei kilometri de sat, aşa că ne lăsăm în voia uliţelor. Şi ne tot rotim, până când maşina nu mai poate. Întâmplător, nimerim partea bună pentru urcat. Celelalte trei laturi ale dealului, strategic, sunt înconjurate de râpe. Cu multă îngăduinţă, aş putea spune că urcuşul este oarecum marcat. De două-trei pietre, pe post de trepte. Şi de nişte cioturi de copaci proaspăt tăiaţi. Spre vârf, când subsemnata tocmai câştigase concursul de gâfâieli, nivelul de trai al vânătorilor de cetăţi se îmbunătăţeşte brusc. Nişte voluntari, să le dea Dumnezeu sănătate, s-au milostivit cu băncuţe din lemn. Stau şi cuget. Zău că mi-e groază să intru în cetate. Am devenit ruino-dependentă. Când văd un turn restaurat, zici c-am luat ecstasy. Nişte ziduri în paragină îmi provoacă un episod depresiv major. În rest, e interesant pe-aici. Un peisaj romantic, bun de carte poştală. Pe care i-aş trimite-o ministrului Culturii, de exemplu. Hai, nu fiţi neamuri proaste, sigur că în româneşte! Şi ar suna cam aşa: „Dragă domnule Kelemen Hunor, la Saschiz este foarte frumos. Din cetate nu a mai rămas mare lucru, dar putem apela la amintiri. Erau şase turnuri, două heleştee cu peşti, o fântână de 65 de metri. La ultima verificare, făcută după Primul Război Mondial, încă se mai putea merge pe o porţiune din tunelul care leagă cetatea de biserica din sat. Se mai văd şi nişte urme de capelă, funcţională până în 1927. Dacă musai doriţi să vedeţi nişte pietre, lemnărie şi alte acareturi originale, e suficientă o excursie prin împrejurimi. Pe la casele oamenilor, mai exact. Că există şi o parte bună, la noi nimic nu se pierde, totul se transformă. Din cetate într-o coşmelie de rom, de exemplu. Că ne-au spus şi de la primărie. Florentina Călugăr, manager REC, zice că există şi un proiect de restaurare a cetăţii. Numai că ne-ar costa vreo şase milioane de euro. Din care s-au tot promis, inclusiv de la minister. Şi n-au mai venit, nici măcar pe bucăţi. Nici măcar de-o urgenţă, cum ar fi consolidarea zidurilor. Că v-am zis că e un peisaj frumos! Doar că atâta ruină sperie vizitatorii. N-am văzut nici unul cât ne-am învârtit pe-acolo. Era doar un ciudat, pe coclauri, cu nişte lupe agăţate de gât. Studia staminele unei flori galbene, cu petale mari, gen bujor. Până să ajung la el, să-l întreb una-alta, s-a pierdut în tufişuri. Sănătate pe care v-o doresc şi dumneavoastră, din toată inima!”
Din Cetatea Feldioara, cea mai importantă fortificaţie ridicată de cavalerii teutoni în Transilvania, n-au mai rămas decât nişte resturi. În interiorul lor, urme de grătare, pungi de seminţe, sticle goale. Pe ziduri, declaraţii de dragoste, scrise cu vopsea verde, şi desene obscene, în cretă. O eventuală vedere de aici îmi pare atât de sinistră încât n-aş mai trimite-o nimănui. La Primăria din Feldioara e cald şi bine. Primarul Sorin Tăuş ne asigură că tocmai se lucrează la un proiect de… Apreciem jena domniei sale în a pronunţa cuvântul restaurare.
În 11 noiembrie 2000, Primăria Râşnov a semnat un contract de asociere în participaţiune cu SC Drumuri Publicitare SA, firma italianului Alberto Drera. Obiectul contractului era „asocierea în vederea executării lucrării de restaurare, consolidare, amenajare în scopul conservării ca obiectiv istoric a Cetăţii Râşnov.” În actul cu pricina se mai vorbeşte de activităţi culturale şi turistice, aducătoare de profit, de o durată a contractului de 50 de ani şi de o finanţare de un milion de dolari, din partea italianului, în primii cinci ani.
În 12 aprilie 2010, ziua documentării noastre, putem intra în Cetatea Râşnov doar dacă ne deschide şi ne însoţeşte Poliţia comunitară. Altfel, totul e închis, spre o altă renovare. Cu nişte complicaţii gen proces penal şi o grămadă de termene în justiţie.
De dragul Râşnovului, ca oraş, o să încep cu singurul amănunt rămas frumos în cetate: priveliştea spre Postăvaru şi Piatra Craiului. În rest, o tristeţe decorată kitsch. Felinare cu globurile furate, un zid dărâmat lângă Turnul Bathory, o paragină de cârciumă numită Casa contelui, un balcon prăbuşit, cortul galben în care se află un bar şi ţinte pentru tir cu arcul, un urs sculptat în lemn, în mărime naturală, agăţat pe ziduri. Şi, culmea, termopane pe acoperiş: „Dementul de italian şi-a făcut acolo birouri”, mă lămureşte Dorin Armăsar, unul dintre poliţişti. „Pe vremea lui era un şantier continuu, a făcut tot felul de bazaconii, în general fără autorizaţii: o terasă bar, rezervoare de apă în incinta principală, ziduri de piatră peste fundaţiile existente, lucrări de instalaţii, pavaje şi multe altele. Şi, în tot haosul ăsta, italianul nostru chefuia pe rupte, cu nenumăraţii lui prieteni, evident. Că nu-i de ici, de colo, să faci bairam într-o cetate medievală!” Altfel, amintirile poliţistului despre obiectiv sunt frumoase: „Aici s-au filmat multe scene din Nemuritorii, eram copil, pe atunci, dar tata a participat la figuranţi. Mă uitam şi eu la Sergiu, cu gura căscată, mă fâţâiam prin decor. Până când am dat drumul la nişte butoaie cu var, de s-a zdrăngănit şi s-a murdărit toată pajiştea. N-aţi vrea să ştiţi ce scărmăneală am luat pentru asta!”
Coborâm din Cetatea Râşnov cu un gust amar. Spre ieşire, dintr-un colţ, ne rânjeşte o spânzurătoare. Dacă o restaurăm puţin, cred că merge. Clienţi am avea destui. O grămadă de nume din Ministerul Culturii şi din Direcţia de cultură Braşov au semnat pentru o altă grămadă de tâmpenii pe care le-a făcut un italian într-o cetate medievală românească.
Cât despre Alberto Drera, ce să-i mai faci, a avut noroc, a murit în februarie 2007. Nicolae Pepene, director al Direcţiei de cultură Râşnov, susţine că omul acesta era un personaj foarte dubios. „A fost anchetat penal, de două ori, pentru deţinere ilegală de arme şi pentru trafic de obiecte de patrimoniu. A scăpat de fiecare dată. După venirea lui în zonă, brusc, în cetate nu s-a mai descoperit nimic la săpăturile arheologice. Chiar dacă a curăţat fântâna, de pildă, unde ştim că nişte legionari şi-au aruncat armele. Nici o monedă, deşi înainte de venirea lui tocmai s-a descoperit un tezaur de vreo 400 de bucăţi, nici un vârf de săgeată, nici o potcoavă, nimic. În schimb, au apărut în cetate obiecte furate de la Bran. Nu mai vorbim că au dispărut obiecte de patrimoniu, care aparţineau Muzeului judeţean Braşov. Nu se ştie câte, nu există un inventar.”
După expertizele de rigoare, Primăria Râşnov a ajuns la concluzia că italianul a distrus cam două treimi din monumentul istoric pe care s-a angajat să-l restaureze şi că despăgubirile ar fi de două milioane de euro. Sumă cerută, prin justiţie, fiicei italianului, care a moştenit afacerea. Procesul este în curs, următorul termen a fost stabilit pentru sfârşitul lunii mai. Până atunci, însă, primăria promite să deschidă cetatea, cel puţin pe un culoar securizat. Dacă stau departe de ziduri, vizitatorii nu sunt în pericol. Au şi început, de altfel, intervenţiile de urgenţă. Mai din fonduri proprii, mai de la Ministerul Turismului, dar mai ales cu speranţe de finanţare europeană. Şi de câştigare a despăgubirilor în instanţă, evident.
Cetatea Ţărănească Râşnov a fost construită în secolul al XIV-lea, în vârful celui mai înalt deal din zonă.
Sigur că vizitarea cetăţii e interzisă, pe timpul lucrărilor, da’ pentru ziarişti s-o găsi o cheie. Şi hai, fuguţa-fuguţa, alţi boscheţi, altă perspectivă. Defrişări, utilaje, cabluri. Alexandru Tărcuţă, şeful de şantier, ne desenează, cu braţele, „planul” de reabilitare a cetăţii: „Restaurăm zidurile, turnurile, incintele. Pe-acolo va fi o cale pietonală, pe-aici urcă drumul pentru maşini, până în parcare. Ne ocupăm şi de iluminat, alimentare cu apă şi câteva chioşcuri pentru producătorii locali. Contractul e pe 30 de luni, în ultimele zile fiind inclusă şi inaugurarea.”
Primim şi permisiunea de-a intra în cetate, da’ cu mare grijă, că sunt ziduri fisurate. Mai zilele trecute s-au furişat nişte tineri, printr-o spărtură, şi s-au găsit să cânte în capelă, cu instrumente. Cică au avut noroc, că de la vibraţii era foarte posibil să se prăbuşească pereţii peste ei. Intrăm, aşadar, cuminţi, pe lângă locuinţa paznicului cetăţii, construită în 1850. În dreapta, Turnul slăninii, din secolul al XVII-lea. Apoi magazia militară, camerele de refugiu, în caz de asediu, şi fântâna adâncă de 59 de metri, săpată în 1693. La un moment dat, observăm că pe lângă noi s-a strecurat şi un turist. Să nu-l deochi, că e primul întâlnit prin cetăţi. Nicu Stoica, din Bucureşti, ne roagă pe sănătate, la modul serios. Că-şi dorea demult să viziteze cetatea, are rude în zonă, a tot încercat, da’ era închisă: „Păi, pe dracu’, am fost în Canada, le-am văzut pe ale lor, de secol XIX, şi să nu le văd pe ale noastre? Nu-i păcat? Şi mi-ar plăcea să fie restaurate, cu mici manufacturi, sticlărie, s-ar face bani pe bandă rulantă, numai să se ocupe cineva de asta!”
Cam aşa ne gândeam şi noi, mergând pe poteci înguste, gen tunel, printre ziduri. Până sus, în capelă. Unde, vorba lui Bogdan, unul dintre colegii mei, „e iubire multă pe pereţi”. Un zid întreg cu Nae, David şi alţi Vasile care o iubesc pe cutare şi cutare. Uneori în cuvinte, mai apoi în desene, mai pe şleau. Şi nici măcar nu putem să râdem, că se văd nişte surpături proaspete. Aşa că, fără vibraţii, coborâm. O echipă de topografi tocmai începe măsurătorile de interior.
Trecem şi pe la primărie, să vedem de unde şi cum şi câţi bani. Daniela Dărăbanţ, asistent manager al proiectului, zice că ar fi vorba de 31 de milioane de lei noi: „Am început studiul de fezabilitate în 2000, în 2005 s-a aprobat proiectul, pe fonduri Phare. Dar a trebuit să aşteptăm până în 2008, când s-a deschis o nouă linie de finanţare. Am reactualizat proiectul cu asistenţă din partea Guvernului, şi în 15 mai 2009 s-a semnat contractul de finanţare. Apoi licitaţie pentru execuţie, contestaţiile de rigoare şi, în fine, am început lucrările. Toate astea au durat mult, prea mult, dar acum important este că am demarat.”
Una peste alta, iată că se poate. Dacă vrei, dacă te şi deranjezi puţin pentru asta şi, mai ales, dacă ai răbdare, măcar vreo zece ani.
La Rupea am nimerit-o cum nu se putea mai bine. După un zig-zag tonic printre crucile cimitirului şi boscheţii din patrimoniul local, am dat bot în bot cu un lacăt imens, de epocă. Dumnealui fereca poarta de Est a cetăţii, căptuşită cu benzi metalice, în 1621, după cum zice inscripţia. Dar asta e, aşa, pentru derutarea adversarului. Topografii care măsurau prin zonă ne-au sfătuit să mai dăm o tură, până la poarta cealaltă, unde e organizarea de şantier. Nu-i o glumă, chiar s-au apucat de restaurare. Şi chiar astăzi, 12 aprilie.
Cetatea Rupea, ridicată pe Dealul Cohalmului, a fost construită şi extinsă în secolele al XIV-lea şi al XVII-lea.
Doamnelor şi domnilor, vă rog să vă ridicaţi! Am găsit, în sfârşit, o cetate restaurată. Cu paznici, custode, vizitatori şi bilet de intrare. Cinci lei bucata. Bine aţi venit în Cetatea Neamţ! Şi atenţie la cursa de şoareci! Respectiv o trapă-capcană, la intrarea pe podul mobil. Hai, că glumeam, era spaima duşmanilor. Acum e doar un paşnic exponat de muzeu.
Spre deosebire de cetăţile ţărăneşti de până acum, care aparţin primăriilor, Cetatea Neamţ este proprietatea statului. Poate şi de aceea starea ei de sănătate este destul de bună. Evident că a fost neglijată şi ea, o vreme, dar acum lucrurile s-au schimbat. În baza unui studiu de fezabilitate, început în 2002, a fost aprobat un proiect european de restaurare, în valoare de 2.750.000 de euro. Plus sume consistente de la Consiliul judeţean. Cetatea a fost închisă între 2007 şi 2009, cât au durat restaurările. Dr. Gheorghe Dumitroaia, directorul Complexului muzeal judeţean Neamţ, susţine că a rămas oarecum nerezolvat doar un singur aspect: „Mai sunt probleme cu umiditatea, soluţia tehnică nu e perfectă, dar, deocamdată, n-avem alta. Mai vedem, mai studiem, mai întrebăm şi la alţii.”
În rest, toată cetatea e un muzeu. Custodele, Geo Maxim, profesor de istorie, el însuşi un obiect de patrimoniu, că lucrează în sistem din 1968, ne prezintă, pe rând, toate atracţiile: Sala armelor, Camera de taină, Neagra temniţă, Paraclisul, Sala pârcălabului, Camera domniţelor, Închisoarea… Ca să nu fie doar spaţii goale, restauratorii au apelat la personaje şi scene istorice. Aşa că vedem pârcălabi, domniţe, boieri sau plăieşi, în mărime naturală. În fapt, nişte manechine, dichisite de o echipă de la Teatrul din Piatra Neamţ. S-au comandat şi cai, tot în mărime naturală, din fibră de sticlă. La acest capitol, nu prea ştiu ce să zic. Probabil că e o chestiune de gust, care, după cum ştim, nu se discută. Eu, una, nu mă dau în vânt după păpuşi îmbrăcate în plăieşi şi domniţe. Şi nici nu m-a făcut mama englez sau american, ca să mă minunez prin muzee de ceară. Dar, trebuie să recunosc, copiii şi tinerii pe care i-am întâlnit în cetate chiar se amuzau pe această temă. Turiştii străini, de asemenea. M-am amuzat şi eu, dar de altele. Cum ar fi stilul de-a povesti al custodelui. N-am mai ascultat un asemenea discurs, gen auto-interviu: „Şi ce face Vasile Lupu? Păi, ca să înşele vigilenţa turcilor, transformă cetatea în mânăstire. Şi cine o păzea? Păi, călugării. Şi ce scoteau dânşii de sub sutană, dacă se supărau? Păi, îşi suflecau mânecile şi scoteau armele!” Plus o grămadă de ghioagi pi schinari, la altă grămadă de duşmani. Mă rog, chiar amuzant. Dar nu la fel de tare ca indicatorul de la ieşirea din cetate, spre dreapta: căsuţe apă caldă 65 lei.
Cetatea Neamţ a fost construită de Petru I Muşat. Prima ei atestare documentară datează din 1395. Epoca de glorie a cetăţii a fost în perioada lui Ştefan cel Mare (1457-1504).
Cu bisericile fortificate din Transilvania e o altă poveste. Mai săsească, aşa, aş spune. De la construcţie până la restaurări, via starea de conservare. Ele sunt proprietatea Bisericii evanghelice, n-au nici o treabă cu primăriile şi cu statul român. Şi nici invers, chiar dacă uneori ar fi cazul. S-au păstrat destul de bine, sunt la fel de distante – sigur că se poate citi autentice – şi la propriu şi la figurat. Restaurări, mai mari sau mai mici, de Patrimoniu UNESCO sau doar de particulari, am întâlnit peste tot. Dar am auzit doar nume de saşi, nemţi, olandezi, englezi şi alte naţionalităţi, mai mult sau mai puţin conlocuitoare. Ei pun, de regulă, şi banul şi osul. Din păcate, românii din zonă, din ţară sau de aiurea, nu prea au nici o taină cu povestea asta.
Biserica fortificată Apold a fost construită în primii ani ai veacului al XVI-lea.
Situată pe un deal, în centrul localităţii, la numărul 245, Biserica fortificată Apold este cam şifonată de vreme. Pereţi scorojiţi, tencuială crăpată, geamuri sparte. Nici orga nu se simte prea bine. Şi Turnul ovăzului e cam şubred, la fel şi clopotniţa. Din fericire, însă, biserica are un fel de înger păzitor. Din import. Dacă n-ar fi atât de blond şi dacă n-ar avea ochii atât de albaştri, ai jura că-i ţăran din Apold. Haine de gospodar, mâini murdare, bătătorite şi zgâriate, unghii negre. Sebastian Bethge nu prea seamănă a neamţ, exact din Berlin. Şi el zice că nici nu prea mai e, stă în România din 2000: „Pentru mine patria nu e un loc anume, ci mai multe locuri, din diverse ţări. Nici nu am căutat ceva, am ajuns aici dintr-o întâmplare. Eram în Ucraina şi m-am întâlnit cu un cioban român care mi-a vorbit foarte frumos despre ţara lui. Habar nu aveam de ea, aşa că am venit să văd. Am stat vreo trei ani prin Bucovina, ca voluntar pe un proiect pentru case de copii, şi în 2003 am venit la Apold. Am cunoscut oamenii, preotul, am văzut că este nevoie de ajutor. O vreme am stat în fosta locuinţă a paznicului cetăţii, apoi am cumpărat o casă modestă, în sat. Între timp, am făcut diverse lucrări. Am reparat nişte ziduri, dar cu mare grijă, ştim că e obiectiv de patrimoniu. Eu am şi o firmă care se ocupă tocmai de construcţii tradiţionale. Am reparat şi cadranul ceasului din turn, dar mai am nevoie de cineva care să pună mecanismul în mişcare. Am adus şi un specialist pentru orgă, însă mai trebuie nişte bani, sper să fie gata în luna august. Noi vrem nu doar să restaurăm, ci să avem şi o viaţă aici, în biserică, să facem diverse lucruri. Am organizat o tabără de copii, au fost cazaţi la casa parohială, am deschis un punct de informare turistică, vrem să facem şi concerte de muzică veche. Mi-aş dori foarte mult să se implice şi oamenii locului, de aceea, pentru diverse lucrări, prefer să-i angajez pe ei. Le-am întins şi o mână, în sensul că după-amiaza mă ocup de copii, sunt mulţi analfabeţi, nu prea au educaţie de istorie şi de mediu.”
Sebastian se pricepe, printre altele, şi la strângerea de fonduri. L-au ajutat prietenii lui din Berlin, prin Asociaţia Corona, pentru iniţiative locale, cu donaţii consistente, adunate de la nemţi şi saşi. Au mai venit nişte bani de la Ambasada Americii la Bucureşti, de la Fundaţia Mihai Eminescu şi de la câţiva vizitatori cu dare de mână. Pentru anul viitor, în baza unui proiect, s-a aprobat şi o finanţare de la Uniunea Europeană.
Înainte de-a urca pe acoperiş, unde are treabă de reparaţii, Sebastian ne explică, pe scurt, şi ce-i cu familia lui. Are o soţie, poloneză, care stă tot aici. Şi o pune la treabă, că e etnograf, se pricepe mai ales la interioare. Printre altele, au făcut şi un băieţel, acum are trei ani. Şi o mare problemă cu limbile în care vorbeşte: poloneză, germană, engleză şi… română.
Biserica fortificată din Richiş a fost construită în anul 1500.
În Biserica fortificată din Richiş stătea să plouă peste altarul decorat în stil baroc. Şi peste prim-planul cu scena răstignirii. Până mai anii trecuţi, când a venit o familie din Anglia, în vizită. Şi oamenii ăia au zis că asta e inadmisibil. Apoi au donat o grămadă de bani, din care s-a reparat tot acoperişul. Johann Schaas, curatorul, mă roagă să scriu şi de orgă, poate s-or găsi nişte bani s-o repare. Şi de geamuri, că bate vântul. Şi de toată biserica, altfel e păcat: „E o biserică în stil gotic timpuriu, doamnă, făcută pe la 1400, cu o poveste foarte ciudată. Hai să încep cu zaga, adică legenda. Vedeţi găurile alea în piatră, de la intrare? Sunt de la oameni, că erau păcătoşi, se urgeau toată noaptea. Şi dimineaţa ştia tot satul. Şi ăia cu pricina erau chemaţi la prezbiterium, adică un consiliu al bisericii. Erau mustraţi şi, pentru iertare, trebuiau să stea în genunchi, în faţa bisericii, şi să frece cu degetul, în piatră, până se făcea gaură. Sunt găuri şi în altar, de unde rezultă că nici preotul şi preoteasa nu erau tocmai sfinţi. La început, biserica a fost catolică. Apoi s-a făcut evanghelică şi s-a renunţat la podoabe. Saşii au tot spoit pereţii, cu var, ca să nu se mai vadă nici o figură din decoraţii. În 1990, când am fost numit curator, nu că aş fi bun, da’ am rămas singurul sas din zonă, eu de-abia aşteptam să văd ce figurine oi găsi sub stratul de var, care ajunsese gros de un deget. Când s-a terminat curăţarea, am rămas mut. Nu înţelegeam, eram prea neînvăţat pentru o artă atât de abstractă. Uitaţi-vă, sunt chipuri cu frunze, coarne, zimţi. Şi am povestit la toată lumea despre drăcuşorii ăştia ai mei din biserică. Vecinii m-au lăsat în pace, ziceau că oareşce nu-i prea în clar cu mine. Apoi a venit un grup din Elveţia. Şi eu dă-i cu dracii, până când o femeie de-a lor m-a rugat să nu mai vorbesc aşa. Că ea e specialistă în cultura celtică şi chipul ăla cu frunze e un zeu celtic, parte masculină, numit Omuleţul verde. The green man, că aşa-l ştie lumea. Şi de-atunci m-am umplut de respect. Au mai venit popi, prinţul Şerban Cantacuzino, de câteva ori, şi mai nu ştiu câţi oameni învăţaţi. Zice că omuleţul meu e cu vreo şase-şapte sute de ani înainte de Hristos. Şi că are numai capete din frunze pentru că toată puterea omului este în cap şi în natură. Şi mesajul lui ar fi exact pentru vremurile noastre: să lăsăm pământul precum îi, sigilat, să nu modificăm gene şi să trăim cât se pote de modest. Asta e treabă serioasă, doamnă, gata cu distracţia mea cu drăcuşorii. Eu aş zice să vină nişte oameni studiaţi, să facă o cercetare, ceva. Că nu mai e de glumă, e o cultură serioasă aici!”
Biserica din Axente Sever datează din secolul al XIV-lea. Ea devine biserică-cetate în 1490, când este reconstruită.
În urmă cu vreo patru ani, un turist olandez, Van Rijen, a oprit, aşa, din întâmplare, în localitatea Axente Sever. Şi oamenii l-au dus să vadă biserica fortificată, că era frumoasă, chiar şi în paragină. Olandezul s-a minunat de orga barocă, de altar, de unde porneau trei tunele, spre exteriorul cetăţii, de camerele de refugiu pentru localnici, în caz de război. Şi a zis că-i ceva deosebit aici, care trebuie şters de praf şi uitare. Aşa că s-a întors cu bani şi a pornit renovarea. Cu binecuvântarea Bisericii evanghelice, evident. Biserica a redevenit o bijuterie, acum se ţin şi slujbe, dar doar o dată pe lună, că nu prea mai sunt saşi în zonă. În fostele camere de refugiu, vreo patru, s-au amenajat apartamente, cu băi, în regim de pensiune. 20 de euro pe noapte, de persoană. Preţul scade dacă sunt mai mulţi turişti în aceeaşi cameră. S-a amenajat şi un muzeu, cu obiecte din zonă: arcuri, monede, troc de pâine, război de ţesut, costume populare, un prototip de gospodărie săsească. După toate astea, s-a angajat un administrator – Rodica Ştefan, de profesie tehnician calculator. Acum de-a dreptul îndrăgostită de atmosfera bisericilor fortificate, de vreme ce i s-a dat şi o locuinţă de serviciu aici. Are 39 de ani şi este cea mai tânără bunică pe care am cunoscut-o vreodată. Pe tema asta, cică a fost dată şi la televizor.
Şi olandezul? Vine pe-aici, în vacanţă, cam de două ori pe an.
Ansamblul bisericii fortificate Biertan a fost construit între 1493 şi 1522, pe locul unei alte biserici.
Când am ajuns la Biertan se cam întuneca. Ne-am cazat la pensiunea din interiorul bisericii fortificate, fostă grădiniţă săsească, din secolul al XIV-lea. Acum s-au amenajat vreo zece camere, administrate de Christa Richter şi Cristian Sencovici. Doamna a fost ziaristă, în Bucureşti, şi ghid ONT. În 1990 i-a venit, aşa, să se mute în Ardeal: „Şi am găsit saşii cu valizele pregătite. Eu hai să facem ceva pentru cetate, ei că hai în Germania. Sigur că am rămas. Era aici un preot sufletist, Harry, care a început restaurarea încă din anii ’70, cu Securitatea după el. Era nebun, dar ştiţi cum e, întotdeauna trebuie un nebun pentru treburile măreţe, care să tragă lucrurile după el. Noi i-am continuat, cumva, lucrarea. S-au reparat zidurile, cu bani de la saşi. Apoi au venit fonduri de la Banca Mondială şi proiecte UNESCO. S-a refăcut tot ce trebuia, de la faţadă până la interioare, inclusiv nişte case din localitate şi piaţa.”
Biertan este considerată perla bisericilor fortificate din Transilvania şi din patrimoniul UNESCO. Este impunătoare, bine conservată, restaurată până la ultimul amănunt. Cele trei ziduri concentrice au rămas fără cusur, cele şapte turnuri sunt la locul lor. Ceasul încă mai funcţionează, altarul sculptat în lemn n-a pierdut nici una dintre cele 24 de icoane. Ce s-o mai lungim, totul e perfect. Şi trebuie să vedeţi asta, măcar o dată în viaţă! În jur sunt numai pensiuni de patru stele, restaurante aşijderea. Chioşcurile din piaţă strălucesc de curăţenie şi ordine. Ți-e şi teamă să pui mâna pe un pliant sau pe un borcănaş cu miere. Nici o căruţă, nici o bicicletă, nici un animal. Puţinii localnici pe care i-am zărit pe străzile betonate parcă erau împăiaţi. Probabil că aşa arată un sat european, îmi zic. Nimic nu mai este natural, autentic, uman, normal. Ca experiment, poate fi interesant. Sper, însă, din tot sufletul, să nu devină şi un model. Să nu trecem, totuşi, în extrema cealaltă.