can you take xanax after taking valium buy valium online addiction of valium

weight loss pills compared to phentermine buy phentermine get prescriptions online phentermine

what are the side effects of ambien withdrawal buy ambien online diphenhydramine and ambien

safeway in soma san francisco cheap soma colour aura reading soma

phentermine gain weight back buy phentermine online what pill is phentermine

the breakers soma bay angebote cheap soma order carisoprodol Tulsa

how long it takes for xanax to leave your system buy xanax xanax and temazepam taken together

melange valium et stilnox buy valium online cuantos valium sobredosis

diazepam valium mechanism action buy valium online no prescription 5mg valium vs .5mg klonopin

good diet for phentermine phentermine online phentermine last in system

DOSAR

Copiii „omului nou”

March 17th, 2011, com Un comentariu

Păcatul celor care se nasc bolnavi nu-l poartă nimeni. Nimeni nu-i vinovat că într-un sat de sub coasta Chişinăului, Tătărăşti, se nasc de zece ori mai mulţi copii cu malformaţii decât în oricare altă localitate basarabeană. Puţini îndrăznesc să spună că blestemul le vine din apă şi din pămînt, revărsat din fostul depozit de pesticide, construit de comunişti acum o jumătate de secol. Mulţi doar tac. Îşi adună toată voinţa în pumni şi îşi îngrijesc copiii. Pentru ei, aceştia nu sunt prea mulţi sau prea bolnavi. Sunt cu toţii copiii lor.
Din zidul fostului depozit de chi micale al URSS nu a mai rămas ni mic. Odată, ţinea satul departe de pestici dele care zăceau înăuntru. L-au luat oamenii acasă, căci „nu mai moare o mul din asta”, îmi spune nea Pavel. Poate doar animalele. „De-al lu’ Gheor ghe din vale ş-o făcut poieţică din cotileţ şi peste două zile i-o pierit tăti găinile!”, râde nea’ Pavel, cu un colţ de dinte ştirb. Bărbatul slăbănog, cu pantalonii legaţi cu sfoară are casa chiar sub coasta depozitului. Când ne-apro pi em de clădire, ne ustură nările de la un miros de spital, de vechi şi de ars. Fără uşi şi fără geamuri, doar câţiva pereţi groşi, înalţi, din blocuri de pia tră. De jur împrejur, zace la pământ un fir de sârmă legat cu cârpe roşii, amintind de primej die. Dar oa me nii n-au ţinut cont de sem ne. Unii şi-au făcut beciuri sau chiar au îndesat în pereţii caselor blo cu rile de piatră cu mi ros de spital.
Ţăranul care mă însoţeşte îşi îm pleticeşte picioarele până la fântâna din curte şi scoate din ea o căldare de apă gal ben-ruginie. „Iaca, poftim! Noi nici nu bem de asta. Asta-i apă?”. Nici nu ajungem bine în poarta casei lui nea Pavel, că el strigă la nora tânără, care tocmai deschidea uşa jerpelită, cu un copil de vreo doi ani în braţe. „Du-te fă-n casă! I se face rău la copchil!” Apoi ne priveşte şi îşi întinde mâinile uscăţive pe lângă corp a neputinţă: „Alergii!”. Îşi potriveşte ferfeniţa de pantaloni şi se întoarce în casă, unde îl aşteaptă un cumătru şi o sticlă de rachiu abia începută.

Plocon pentru victoria altora
În centrul satului, pe lângă Pri mă ri a văruită, îmi iese în cale e di lul, preocupat până acum de urmărirea unor muncitori care clădesc de zor niş te pie  tre pe un postament. Pri ma rul, ro bust şi ars de soare, în cămaşă albă cu mâneci scurte, spu ne că face un „mo nu  ment de 9 mai, Ziua Victoriei”. Pentru mor ma nul de beton din faţa primăriei a strâns câte 100 de lei de la fiecare fa mi lie din sat. Când află că mă interesez de fostul depozit, faţa i se întinde într-un zâm bet trufaş. „Poftim, puteţi să mergeţi să vedeţi! Desigur. Da’ să ştiţi că la noi în sat s-au făcut analize şi nu-i nimic mortal acolo, nici în apă, nici în pă mânt. Mai sunt rămăşiţe care tre buie distruse, da’ asta nu se face pes te noapte, aici trebuie şi ban, mă-nţelegeţi?”.
***
E dimineaţă, ora nouă. Pe poarta grădiniţei din Tătărăşti intră un mi cro buz doldora de copii treziţi la ora şap te, fără astâmpăr. Maşina nu opreşte însă la intrarea centrală, ci coteşte du pă clădire şi ajunge în spate, unde se află o clă di re cu două etaje. Î nă un tru, copiii se opresc mai întâi la dulapuri, un rând de cutii albe cu floricele de hârtie colorată. Apoi trec pe la baie şi aterizează la masa lungă din bu cătă rie, fiecare la locul lui, căutându-şi lingura preferată. Lingura cea mai fru moasă, cu coadă roşie, o ţine strâns în pumnul mic un dolofan de vreo doi ani, aşa că cearta se înteţeşte, dar mirosul de lapte care pătrunde brusc în în că pe re îi face să se liniştească şi să aş tep te cuminţi farfuriile albe în care pri mesc micul de jun. După masă, îm pinşi de ame nin ţă rile educatoarelor, toţi mai trec o dată pe la baie. Dar şi de acolo, unii ies cu mustăţi de lapte şi firimituri printre degete, strecurându-se învingători până în sala de zi, acolo unde nu-i mai paşte pericolul săpunului.
***
Casa fără Dumnezeu
Clădirea umbrită din curtea gră di ni ţei din satul Tătărăşti are două nu me. Cei care doar trec pe alături şi a run că priviri piezişe peste gard spre uşa mereu deschisă îi spun „şcoala de debili”, iar cei care îşi petrec zilele a co lo o numesc simplu, „la centru”. În fiecare zi, aici se adună cei cărora „Dum nezeu le-a luat ceva”, aşa cum spu ne directoarea centrului, Anas ta si a Marcan. În jurul ei se strîng în fiecare zi cei 12 copii cu retard mintal, sindrom Down sau paralizie cerebrală ca  re vin la „Centrul Comunitar pentru copii şi tineri aflaţi în dificultate”. ONG-ul, înfiinţat în 2004, s-a procopsit cu acest nume acum vreo doi ani. Pentru că „Centrul comunitar de rea bi litare şi integrare  socială a copiilor cu dizabilităţi” suna prea înţepător pen tru sătucul care numără un pic peste o mie de suflete. Şi nici pă rinţii nu se grăbeau să-şi trimită co pi ii într-un loc pentru copii „cu diza bi lităţi”.
„Am trecut şi eu prin asta”, îmi spune. Diagnosticul dat de medici pentru fiica ei cea mijlocie, Leonida, a făcut-o să ştie despre bo li le copiilor mai mult decât un pediatru. A purtat-o şi la spital, şi la vrăjitoare, şi la mănăstire, pentru că „o mamă face totul pentru copilul ei. Eu acuma ştiu că-s prostii, da’ atunci şi la capătul lu mii m-aş fi dus.” După ce a umblat pe la toţi doctorii şi pe la toate babele de care a auzit cu Leonida, doamna A nas tasia a devenit un doctor fără di plo mă al satului. Oamenii veneau la ea după o mână de ajutor, după un sfat sau ca să se plângă cuiva care i-ar înţelege. Cînd o întreb ce trebuie să faci ca să reuşeşti, aproape că strigă: „să lupţi!” şi palma micuţă se strînge într-un pumn care străpunge aerul înainte, ca pe un duşman. Acum Leonida are 20 de ani şi fără mărturisirea mamei nu-ţi dai seama ca este vorba despre o tânără cu probleme. A absolvit o şcoală de bucătari şi o ajută pe mama ei, „nu iau leafă, dar mai învăţ câte ceva”, îngână fata sfioasă cu o cosiţă de abanos ce-i iese de sub batistă, la fel de frumoasă ca cea a mamei sale. Îşi cere scuze şi ne lasă, pentru că la bucătărie o aş teap tă „douăsprezece guri flămânde”.

Cine se joacă de-a răbdarea
Mergem în camera de zi, unde o aşteaptă cei care îi zic „mamă”. Primul îi sare în braţe dolofanul mic. „Acum Dumitraş o să înveţe să-şi dezvolte răb darea”. Băieţelul se enervează când ve de în faţa lui sticla goală şi o cutia cu boabe de fasole. Exerciţiul ăsta îl în ce pe în fiecare zi, dar nu-l termină ni cio dată. Mutatul boabelor prin gâtul îngust al sticlei durează doar până do lo  fanul simte că nu-l păzeşte nimeni. Într-o frântură de secundă e pe masă şi se târăşte în patru labe spre Liubiţa, cea mai cochetă domnişoară din încă pe re, care e ocupată cu nişte păpuşi mai colorate. Până ajunge mezinul la ea, Dorin e deja acolo. Acesta, la cei 12 ani ai săi, e deja băiat mare. E tuciuriu şi în de sat. Cel mai mult îi place să-şi pe trea că timpul în sala de sport şi cu Liu biţa. Şi fetei îi place de Dorin, pentru că după masă acesta îi mai dă brăţara lui şi pentru că doar cu ajutorul lui poa te dansa.
La un alt colţ al mesei s-au strâns „veteranii” centrului comunitar. Ser giu, Victor şi Nelu au toţi peste 18 ani, dar tot sunt „copiii” doamnei Anastasia. Ne lu, un flăcău ruşinos cu ochi căprui a absolvit şcoala de pictură din Stră şeni. Îmi face un „portret adevărat”, colo rat chiar. E cel mai mare dintre bă ieţi, are 23 de ani şi planuri serioase. „Eu la Ştefan-Vodă mă-nsor. Am acolo mi rea să. Mă aşteaptă. Am vorbit cu dân sa.” Ceilalţi îl ascultă vrăjiţi, îşi imaginează cum vor fi vornicei, în capul mesei, la Ştefan-Vodă, apoi re vin la cărţile lor de colorat.
Doamna Anastasia îi urmăreşte pe toţi dintr-un colţ al camerei, unde îi învaţă pe Vasile şi Costică să aşeze unul peste altul nişte cuburi colorate de plastic. „Ştii, eu mă bucur că ei s-aici, dar mai tare m-aş bucura dacă ar mai merge la şcoală dintre ei.” Îmi povesteşte că pe unii a reuşit să-i integreze în clase. Aproape opt dintre cei pe care i-a învăţat a citi merg acum la şcoala normală, cu ceilalţi copii. „Cel mai mult mă dor cei care rămân acasă, cei netransportabili. Sunt vreo opt în tot satul şi mă sună mamele bo cind să vin să-i iau, da’ eu ce să fac cu ei aici? El nici nu merge, nici nu vor beşte, nici nu aude. Poate v-au zis oa menii de depozit, da’ eu nu ştiu ni mic. Nu bag mîna-n foc că-i de-acolo.”
Zidurile clădirii vechi nu o sperie, chiar dacă gurile rele spun că de-acolo li s-ar trage bolile copiilor. Pentru ea contează doar mâinile care o cuprind şi o strâng la piept. Când o întreb de ce sunt aşa de mulţi copiii cu probleme în sat, doamna Anastasia strânge din u meri, lasă capul în jos şi îngână: „da’ nu-s mulţi”.

Anastasia CONDRUC

Comentarii

  1. Websites worth visiting…

    I enjoyed reading your article, many thanks….

Comenteaza