Îi urmărim cu sufletul la gură, deşi întotdeauna ne aduc veşti rele: morţi, răniţi, pagube, dureri. Ei ne spun cum este la război. Uneori cu un curaj vecin cu nebunia. Sau chiar cu preţul vieţii!
Pe vremea lui Ceaușescu aflam despre corespondenţii de război doar din cărţi, reviste sau filme străine (de neuitat ziaristul interpretat de Yves Montand din filmul lui Claude Lelouche, A trăi pentru a trăi, care făcea reportaje riscante în războiul din Vietnam). Treaba în străinătate a jurnaliștilor români din acele vremuri era limitată la elogii, deloc riscante, privind vizitele lui Ceaușescu sau, dimpotrivă, la demonizarea cât mai la obiect a Occidentului imperialist și decadent. În decembrie 1989 nu prea i-am remarcat pe occidentalii care ne fotografiau și ne filmau, pentru că despre misiunea corespondenţilor de război, aceea de a vedea și a transmite realitatea războiului, așa cum o trăiau ei direct pe front, românii au aflat abia după 1990, în timpul primului război din Golful Persic împotriva lui Saddam Hussein. Nici atunci nu ne-a fost prea clară treaba pentru că Televiziunea Română Liberă, unica existentă, nu-și putea permite să trimită o echipă în Golf, sau poate nici nu merita, dat fiind mult mai palpitantul „război“ politic și social ce se desfășura în ţară, cu minerii, cu liberalizarea preţurilor, cu regele Mihai… etc. Nici cruntul război civil din Bosnia-Herţegovina din perioada 1991–1996, cu toate atrocităţile, bombardamentele și luptele lui nesfârșite, nu a adus în memoria publicului român numele unor corespondenţi de război, deși, aşa cum observa reputatul jurnalist britanic Martin Bell, acolo ştirile apăreau unde erau jurnaliștii.
Corespondenţii de război români au început să se formeze cu încetișorul și pe terenul călduţ oferit de participarea militarilor români la misiuni internaţionale post-conflict, sub egida ONU și NATO, în Angola, Bosnia, Albania, Kosovo și Afganistan. Din delegaţiile oficialilor români, militari și civili (generali burtoși și politicieni ipocriţi), ce-și făceau imagine pe seama transpiraţiei peace-keeperilor, au făcut parte, atunci, în a doua jumătate a anilor ’90, entuziaștii jurnaliști Doru Dragomir, Monica Szlavik, Alina Grigore, Cristina Dumitrescu, Radu Dobriţoiu şi Dona Tudor. În anii 2000 au urmat Nicolae Melinescu și Cristina Liberis din TVR. Departe de orice ton belicos sau vindicativ, reportajele și corespondenţele lor au fost pline de amănunte exotice de culoare locală și întotdeauna extrem de binevoitoare la adresa „băieţilor noștri“. Abia în timpul războiului dintre NATO și Iugoslavia lui Miloșevici, din primăvara anului 1999, s-au afirmat ca individualităţi jurnalistice temerare și talentate Sorin Bogdan (de la ProTV) și regretatul Mile Cărpenișan, care au transmis timp de trei luni din Belgradul bombardat de aviaţia aliată corespondenţe și relatări ce contraziceau adesea poziţia și atitudinea oficialilor de la București. Ziaristul român care a adus, însă, meseria de corespondent de război la standarde occidentale este Adelin Petrișor (care a făcut echipă cu cameramanul Dan Gecui), a cărui stea a început să urce și să strălucească cu putere începând din 1999 prin transmisiuni și interviuri difuzate în buletinele de știri, la ore de maximă audienţă pe Antena 1 și apoi pe Realitatea. Intervenţiile jurnalistice erau pe cât de spectaculoase, pe atât de sincere și cinstite faţă de realitatea dură din Iugoslavia, Afganistan, Irak, Teritoriile Palestiniene, Guantanamo… Cu preţul unor autentice sacrificii personale, multilaureatul premiilor APTR Adelin Petrișor a oferit în sfârșit românilor un reper credibil de prestaţie jurnalistică de calitate.
Primul corespondent de război a fost britanicul William Russell, trimis de ziarul The Times pentru a scrie despre luptele contingentului britanic în Războiul Crimeii din 1853–1856. Relatările sale foarte critice la adresa condiţiilor de igienă, hrană și sănătate ale soldaţilor britanici și modului defectuos în care erau conduși în luptă de către lordul Raglan au dus la căderea guvernului Aberdeen. A urmat o așa-numită „Epocă de aur a corespondenţilor de război“ care au putut scrie despre războiul civil din Statele Unite, despre războiul franco-prusac din 1871, sau despre războiul burilor din 1900–1902, fără nici o restricţie din partea autorităţilor politice şi mai ales militare. În această perioadă, care a coincis cu apariţia presei ieftine, populare – s-au împământenit în lumea anglo-saxonă și legile nescrise ale concurenţei mediatice, ale cursei nesfârșite a jurnaliștilor pentru a afla și publica primii știrea de maxim interes.
Primul Război Mondial a schimbat regulile jocului. Autorităţile britanice și franceze au instituit o nemiloasă cenzură a presei interzicând iniţial orice acces al corespondenţilor de război în zona frontului. Ulterior, la presiunea americanilor, care militau pentru libertatea presei, aliaţii franco-britanici au acceptat așa-numiţii jurnaliști de castel – cei atașaţi comandamentelor și statelor majore și jurnaliștii tranșeelor – cei din primele linii. De fapt, toată presa din Primul Război Mondial, atât cea din ţările Antantei, cât și cea a Puterilor Centrale, a practicat o propagandă fără limită în exagerări, demonizări și argumentaţii patriotice pentru mobilizarea la luptă și menţinerea unui moral combativ al populaţiei și soldaţilor, adesea fără nici o legătură cu realitatea. O atitudine la fel de partizană a avut-o presa și, implicit, corespondenţii de război din ambele tabere ale celui de-al Doilea Război Mondial, cu notabila particularitate că aliaţii anglo-americani, conștienţi de excesele din prima conflagraţie, și-au fixat drept obiectiv să nu mai mintă, chiar dacă nu puteau spune întreg adevărul. Războiul rece, caracterizat printr-o acerbă luptă propagandistică, a cunoscut aceeași presă înregimentată politic sub sloganurile regimului liberal sau comunist, războaiele fiind interpretate la fel de ideologic. Un caz aparte l-a reprezentat războiul din Vietnam, despre care militarii americani au crezut multă vreme că l-au pierdut datorită libertăţii presei, care, transmiţând publicului tot ceea ce se petrecea acolo, a subminat încrederea opiniei publice în victorie și în cauză, determinând politicul să decidă retragerea trupelor când războiul era deja câștigat de armata americană.
Emiterea şi aplicarea ulterior războiului din Vietnam a unor guidelines-uri ce restricţionează şi limitează activitatea corespondenţilor de război în teatrele de operaţii a părut perfect justificată atunci când acestea serveau doar pentru protejarea legitimă a unor secrete militare ale luptelor şi implicit a vieţii soldaţilor. Cu toate acestea, în baza unor ordine politice şi militare, guidelines-urile au fost și sunt folosite adesea pentru camuflarea în faţa opiniei publice naţionale şi internaţionale a unor excese ale războiului, atrocităţi, eşecuri sau dimpotrivă, pentru proiectarea unei imagini excesiv şi nemeritat favorabile privind propriile trupe şi corpul de comandă militară. Pe de altă parte, chiar în timpul controverselor privind libertăţile presei în timpul războiului din Irak din 1991, presa americană (The Washington Post, revista Time) nu a ezitat să publice sondaje de opinie care arătau că ai lor conaţionali aveau mai multă încredere în militari decât în corespondenţii de război, iar opinia publică era în majoritate de acord cu cenzura impusă presei pe considerente de securitate.
Pentru a credibiliza o campanie mediatică de importanţă vitală în contextul politic internaţional foarte tensionat al celui de-al doilea război împotriva Irakului, din 2003, a fost reinventată şi aplicată, cu aprobarea secretarului american al apărării, Donald Rumsfeld, formula „jurnaliștilor încorporaţi“ (embedded journalists), menită să înlocuiască media pool system din 1991. Această expresie argotică din limbajul mediatic desemna acei jurnalişti care fuseseră încorporaţi temporar, pe timpul desfăşurării operaţiunilor militare, în cadrul unor unităţi operative ale armatei americane dislocate în Golful Persic pentru a transmite ştiri, reportaje, interviuri etc. din războiul Coaliţiei conduse de SUA împotriva Irakului. O soluţie oarecum asemănătoare fusese experimentată cu succes de armata americană în timpul operaţiilor sale de pe frontul vest-european din cel de-al Doilea Război Mondial, sub forma jurnaliştilor acreditaţi pe lângă diferite comandamente operaţionale. Potrivit acestei scheme, circa 600 de jurnalişti din două sute de instituţii mass-media, dintre care cel puţin teoretic 20% neamericane, au fost încadraţi pe lângă unităţi militare luptătoare, în baze aeriene, pe navele de război americane şi britanice.
În conflictul din Golful Persic, corespondenţii de război au trebuit să semneze un angajament de păstrare a secretului şi restricţiilor operaţionale și să efectueze un stagiu de pregătire privind regulile şi specificul mediului militar respectiv, fiind instruiţi, printre altele, să nu poarte arme şi haine strălucitoare şi să-şi scrie grupa sanguină şi numărul asigurării sociale pe gheata stângă.
Toţi corespondenţii de război au fost repartizaţi la diferite unităţi luptătoare, unii chiar având deja o consistentă experienţă jurnalistică de război în spate, bucurându-se de statutul de mare star de televiziune, precum Dan Rather – anchor-man la CBS Evening News, Peter Arnett de la MSNBC, Christiane Amanpour de la CNN, Sam Brokaw – prezentatorul emisiunii Good Morning America, Terry Lloyd de la britanicul ITV, David Bloom, vedeta canalului de televiziune american NBC (care a decedat în timpul războiului ca urmare a unei embolii pulmonare, nu departe de Bagdad) și mulţi alţii. Ei urmau să-i însoţească pas cu pas pe militari, având chiar permisiunea – conform unei directive a infanteriei marine americane – de a transmite în direct de pe linia întâi a frontului, fără nici o cenzură (rămânea doar angajamentul de confidenţialitate semnat anterior) din partea autorităţilor militare. Calculele de risc mediatic ale Pentagonului s-au dovedit a fi în mare măsură corecte, şansele reduse ale unei mediatizari negative fiind confirmate de evoluţia evenimentelor. Pentagonul a mizat pe o victorie militară sigură, rapidă şi clară, inclusiv cu predări masive din partea irakiană şi revolte populare anti-Saddam, ceea ce ar fi implicat automat reportaje favorabile. Totodată, a fost avut în vedere şi efectul de intimitate emoţional-afectivă, inevitabil în condiţiile de viaţă în comun (masă, cazare, protecţie, pericole, confesiuni, prietenii) dintre jurnalişti şi militari. În schimb, un recul operaţional militar sau un număr mai mare de pierderi umane ar fi însemnat o catastrofă mediatică având repercusiuni imediate pe plan politic. Sunt cetăţean american şi-i iubesc pe aceşti tineri băieţi şi fete pentru ceea ce fac, afirma Ted Koppel de la televiziunea ABC, încorporat pe lângă deja celebra Divizie 3 Infanterie americană, dar aceasta nu înseamnă însă că nu-mi pot păstra obiectivitatea de jurnalist. Pe de altă parte, Ron Martz (reporter la The Atlanta Journal-Constitution), a recunoscut că Mai întâi de toate sunt o fiinţă umană şi apoi un jurnalist. În sfârşit, Walter Rogers, corespondentul CNN-ului, cel care a trecut prin botezul focului irakian pe malul Eufratului, cot la cot cu tanchiştii americani, a admis cu onestitate că Nu se poate să nu existe efect asupra oamenilor atunci când împărtăşesc alături de cineva experienţa unui pericol de moarte.
Rezultatul aplicării pe scară largă a formulei jurnaliştilor încorporaţi a constat într-o mediatizare predominant pozitivă a operaţiunilor militare ale unităţilor americane şi britanice. Aceste reportaje au beneficiat în plus şi de extrem de importantul argument al credibilităţii maxime: telespectatorii sau cititorii urmăreau relatările unui participant direct la evenimente. S-a produs însă şi efectul pervers: o suprasaturaţie de imagini de război, care, pentru prima dată, au fost filmate sau fotografiate pe viu şi transmise în timp real. S-a ajuns astfel la ceea ce Miruna Munteanu a numit Reality show extrem în care televiziunea – graţie echipamentelor de telecomunicaţii de ultimă generaţie – a inundat căminele oamenilor de pe întreaga planetă cu imagini violente de război adevărat, transmis live, la fel ca şi interviurile sau comentariile în direct ale reporterilor din linia întâi, de unde se trăgea asupra poziţiilor irakiene. Avalanşei de reportaje dramatice şi imagini cutremurătoare de război furnizată timp de trei săptămâni pe toate marile canale de televiziune din lume de către jurnaliştii încorporaţi, le-au urmat, inevitabil, reacţiile de suprasaturaţie şi de respingere din partea omului de rând nu numai din Europa, dar chiar şi din Statele Unite, nemijlocit implicate în conflict. Conform unui studiu efectuat de Pew Research Center, 42% dintre americani credeau, în primele zile ale lui aprilie, că este prea multă realitate la televiziune, care, datorită omniprezenţei sale crea pericolul perceperii războiului de către copii drept un nou şi performant joc video, care, în plus, inducea şi o senzaţie de frică reală. În fine, un alt efect „pervers“, dar inevitabil, al jurnalismului încorporat a fost cel al viziunii limitate, secvenţiale, asupra desfăşurării generale a operaţiunilor militare. Jurnalistului încorporat i-a fost dat să trăiască şi să relateze nişte întâmplări de război – dramatice desigur. De cele mai multe ori, însă, acele întâmplări aveau doar o semnificaţie locală, de nivel tactic asupra războiului în general, dar care prin mediatizarea lor internaţională puteau căpăta în orice moment dimensiuni strategice.
Donald Rumsfeld a sesizat această limită a jurnalismului încorporat, care nu poate avea o perspectivă generală asupra operaţiilor militare: Ceea ce vedem nu este războiul din Irak. Sunt doar felii ale războiului din Irak.
foto arhiva autorului
