narcissistic personality disorder xanax buy xanax online without prescription using alcohol to get off xanax

valium toxic liver buy valium valium and night nurse

wellbutrin taken with ambien ambien for sale get ambien Salem

can i take imodium with valium buy valium online durata effetto valium

soma entre intervalos buy soma ege sürücü kursu soma sınav sonuçları

tramadol dosis cannabiscafe tramadol 50 mg does tramadol show in urine drug test

can i take tramadol with 800 mg ibuprofen purchase tramadol legitimate tramadol

how is ambien addictive ambien medication order zolpidem El Monte

ambien restful sleep buy ambien no prescription ambien at school

indian pharmacy online tramadol buy tramadol no prescription difference between tramadol and oxycodone

ZOOM

Corneliu Coposu a murit de inimă rea

July 20th, 2009, com 3 comentarii

Interviu cu dl Mihai Barcan, fostul secretar particular al liderului PNŢCD

La aproape 20 de ani după moartea lui Corneliu Coposu, norocul mi-a scos în cale un om care ştie aproape totul despre anii post-decembrişti ai Seniorului. Mihai Barcan a fost secretarul particular al liderului PNŢCD, alături de care s-a aflat permanent, şi vorbeşte pentru prima oară presei despre lucruri care te lasă cu respiraţia tăiată.

– Cum v-aţi întâlnit?

– Eu eram antrenor la CS Dinamo Bucureşti, unde răspundeam de secţia de canotaj. În acelaşi timp, răspundeam de lotul olimpic de băieţi. Într-o pauză de campionat din primăvara lui 1990 am fost invitat de către un fost coleg de-al meu, Marius Lupuţiu – s-a prăpădit între timp, săracul –, să particip la campania electorală a PNŢCD. Aşa am avut onoarea să-l cunosc pe dl Corneliu Coposu. Am fost pe traseul Alba Iulia – Cluj – Zalău – Satu Mare – Baia Mare – Săpânţa – Sighet – din nou Zalău…

– Înainte de asta ştiaţi ceva despre Coposu, despre PNŢ, despre închisorile comuniste?

– Întâmplarea face că locuiam în acelaşi cartier! Eu m-am născut şi am crescut pe Strada Zborului, care e la câteva străzi de Mămulari, pe care locuiau o parte dintre colegii mei evrei. Or, jucându-ne pe acolo… oamenii vorbeau…

– Cum a fost în turneul electoral?

– La Alba Iulia şi la Cluj n-am avut probleme, de fiecare dată am fost întâmpinaţi, la limita judeţului, de echipaje de Poliţie care ne asigurau protecţia. Primul incident neplăcut a fost la Şimleul Silvaniei, unde, în faţa sălii în care urma să aibă loc întrunirea electorală – o sală foarte veche, cu nişte uşi ca nişte porţi –, era pregătită o contramanifestaţie, cu ouă, cu pietre… Ideea era simplă: ţărăniştii să fie timoraţi, speriaţi, şi să renunţe să mai candideze. Din fericire, era o zonă cu mulţi foşti colegi de-ai mei de sport, cu funcţii de comandă în Poliţia locală. Am apelat la ei ca să-l salvăm pe dl Coposu şi s-a reuşit evacuarea, după întrunire, printr-o uşă din spatele sălii, care nu mai fusese deschisă de multă vreme.

– A fost lume multă în sală?

– Au rămas mulţi pe-afară! Arhiplin. Majoritatea intelectuali, mulţi care cunoşteau istoria PNŢ. De-acolo am plecat la Bădăcin, unde, la casa memorială Iuliu Maniu, urma să facem o comemorare la mormântul în care s-au adus osemintele din groapa comună de la Sighet. Acolo am găsit poarta încuiată! Într-una dintre aripile casei – e o casă de gosopodar, nu un conac impresionant, cum s-a spus – funcţiona un azil de oligofreni. Şi aici a trebuit să apelez la ajutorul foştilor colegi aflaţi în Poliţie, că până atunci nu se găseau cheile… În fine, când am ajuns a doua oară la Zalău, ne-am dus mai întâi acasă la preşedintele organizaţiei judeţene, într-un bloc, la etajul 5. Soţia lui ne-a tratat cu o prăjitură, o cafea, un pahar de apă – cum se face. Când să plecăm, am fost anunţaţi de locţiitorul Poliţiei judeţene, dl col. Dumitraşcu, că afară e o mare de oameni ostili! Cu sprijinul poliţiştilor, am ieşit totuşi şi dl Coposu a trecut senin prin mulţime, care a început să-i scandeze numele!

– Cum aşa!?

– Probabil că ei se aşteptau ca dl Coposu să aibă o reacţie, să le spună ceva, să se arate nervos ori speriat – dar el i-a salutat senin şi atunci s-au simţit obligaţi să răspundă! De altfel, eu, stând cu dânsul zile, săptămâni, luni de-a rândul, nu l-am văzut niciodată făcând măcar o grimasă la adresa cuiva. Nici măcar când ne-am întâlnit cu foştii lui torţionari.

– Ce-a urmat?

– Ceva foarte neplăcut. Noi urma să ne cazăm la un motel din apropierea oraşului şi, când am ajuns acolo i-am găsit pe Petrina, Iftene Pop, Ionuţ Gherasim şi gen. Pavel Suian, care – când văzuseră ce se pregăteşte – plecaseră înainte. Au fost foarte surprinşi să ne vadă teferi! Era 18 aprilie şi, seara, dl Coposu ne-a anunţat că o să scrie un articol despre toată campania, cerându-ne voie să ne pomenească numele. La sfârşit, m-a invitat, numai pe mine, cu o vorbă de-a dumnealui: „Preţ de-o ţigară şi-o cafea, aş vrea să stau de vorbă cu dumneata“. Atunci mi-a propus să-i fiu secretar particular. I-am explicat că am nişte obligaţii la lotul olimpic şi la club, o gestiune şi aşa mai departe. M-a întrebat dacă pot să le rezolv până la 1 mai. Şi le-am rezolvat… Din acel moment, am fost nedespărţiţi.

– Domnule Barcan, făceţi-mă să înţeleg: de-o parte aveaţi o carieră sportivă într-un mare club, plus lotul olimpic, glorie, relaţii, poziţie socială etc. – de cealaltă, serviciul în slujba unui om ostracizat, hăituit. De ce aţi ales aşa?

– Datorită modului în care dl Coposu ştia să lucreze cu oamenii, să conducă echipa. Sigur că erau în jurul dumnealui oameni şi oameni – dar niciodată n-a avut vreo atitudine ostilă, nici măcar faţă de cei care îi erau ostili. Iar dacă era cineva care să spună: „Ar trebui să răspundem cu aceeaşi răutate oamenilor care ne-au făcut rău!“, dumnealui răspundea: „Nu, niciodată. Ca să poţi să-ţi apropii un om, trebuie să-i faci un bine!“ Cei de vârsta dânsului ziceau: „Bine, dar noi am suferit atâta!“ „Nu mai contează, a trecut, treaba noastră acum e să aducem democraţia autentică în România. Dacă nu reuşim să arătăm că n-am fost înrăiţi de sistemul comunist, înseamnă că încă n-am scăpat de el“.

– Ceea ce spuneţi contrazice o imagine comună, cum că Seniorul n-avea spirit practic, nu era întors cu faţa spre viitor, ci mai degrabă spre trecut.

– Niciodată n-a avut asemenea atitudini! Din contră, a fost foarte deschis spre viitor, spre integrarea în NATO şi UE. Nu degeaba a înscris PNŢ încă din 1987, clandestin, în Internaţionala Creştin-Democrată (ICD), actualul Partid Popular European. Numai între 20 aprilie şi 20 mai 1990 am avut foarte multe vizite ale unor mărimi europene: fostul premier italian Emilio Colombo, preşedintele din acel moment al ICD, deputaţi francezi, belgieni, germani…

– Haideţi să punctăm câteva momente-cheie ale anilor care au urmat. 13-15 iunie…

– Da… Am avut nişte semnale că sediul central va fi atacat şi dânsul a dat dispoziţii să se pună la loc sigur puţina arhivă a ţărăniştilor, câteva faxuri, câteva tiparniţe la care se trăgea „Dreptatea“, ziarul partidului, condus de dl Paul Lăzărescu, care a crescut o generaţie de ziarişti de succes. Am salvat ce-am putut, să nu rămânem chiar fără nimic.

– Pot să vă întreb de la cine au venit semnalele de avertizare?

– Semnalele le-a primit dumnealui, de la oameni aflaţi în anumite poziţii. Se ştie simpatia pe care o avea domnul Virgil Măgureanu faţă de dl Coposu…

– Dacă tot aţi fost avertizaţi, nu s-a pus problema să plece din Bucureşti, ori măcar din casă?

– Nu, nici o clipă, n-ar fi acceptat. Din contră, am stat, mai mulţi, în casa din Mămulari, pe 12 iunie, până târziu. Când am ajuns acasă, după 12 noaptea, mi-a zis soţia: Vezi că te-a căutat dl Coposu, i-a fost atacată casa cu sticle incendiare! Şi abia plecasem de acolo!

– Aş vrea să subliniem că vorbim despre un atac care s-a petrecut înainte de tulburările din 13 iunie, care – în opinia dlui Iliescu – au provocat reacţia „spontană“ a minerilor şi a muncitorilor de la IMGB…

– Da, în noaptea de 12 spre 13 iunie. De altfel, pe 17 iunie am reuşit să ne vedem cu dl Iliescu, la Palatul Victoria, şi dl Coposu l-a întrebat: „Cum ai putut să faci aşa ceva, să învrăjbeşti popor contra popor? Cum o să apărem noi în faţa opiniei publice internaţionale cu astfel de atitudini? O să fim judecaţi aspru, o să fim întârziaţi la pătrunderea în organismele europene!“

– La care Iliescu…?

– „N-am avut ce să fac! Trebuia să eliberez Piaţa Universităţii şi să facem curăţenie, aţi văzut că era un focar de infecţie!“

– Cum era Iliescu în momentul acela? Speriat, relaxat, îi părea rău?

– Cred că avea o atitudine de regret, totuşi. De altfel, în faţa dlui Coposu era întotdeauna ca un elev prins cu temele nepregătite. De partea cealaltă, dl Coposu nu-i vorbea cu răutate, ci doar în ideea că nu trebuia să facă aşa ceva. Ca un pedagog care vrea să-l facă pe elev ca pe viitor să nu mai repete aşa o greşeală.

– Aţi fost la 1 Decembrie 1990 la Alba Iulia?

– Da. Am ajuns normal şi am trecut prin mulţime fără probleme, dar observând că erau nişte grupuri pregătite, organizate pentru contramanifestaţie. Întâi a fost huiduit Domokoş Geza, preşedintele de atunci al UDMR. Dl Corneliu Coposu a vorbit după dl Geza şi, la fel, a fost primit cu ostilitate. Primul 1 Decembrie în libertate ar fi trebuit să fie un prilej de bucurie… La momentele astea, tot timpul dl Petre Roman ridica mâna să asmută mulţimea, iar dl Iliescu, culmea!, de fiecare dată îi trăgea mâna jos şi-i cerea să se potolească!

– Dl Roman a afirmat ulterior că nu făcea decât să salute susţinătorii FSN. Aţi fost acolo – era salut sau incitare?

– Era mai mult o incitare. După ce s-au terminat manifestările, a venit dl Măgureanu şi şi-a oferit serviciile ca să ne ajute să ieşim cu bine de acolo. Dar dl Coposu a refuzat, după cum a refuzat mereu, cu încăpăţânare, să avem antemergători, girofar, sirene sau alte privilegii.

– Poate de aceea au existat oameni din Poliţie care l-au simpatizat sincer.

– Dl colonel Şoricică, un om deosebit, a fost chiar acuzat că în fiecare dimineaţă, în uniformă, merge să-şi bea cafeaua la dl Coposu… Întotdeauna ne-a oferit discreţie în deplasările noastre.

– La un moment dat, acelaşi Ion Iliescu îl acuza pe Corneliu Coposu că vorbeşte de rău România peste graniţe. Realitatea era însă alta – îi făcea o excelentă reclamă!

– Întodeauna când mergeam afară era întâmpinat cu deosebită bucurie. În 1991, Margaret Thatcher a organizat Congresul Partidului Conservator britanic, la care am fost şi noi invitaţi. Când a intrat dl Coposu în sală, chipul său a fost proiectat pe un ecran uriaş pe care scria „17 ani în puşcăriile comuniste“. Toată lumea s-a ridicat în picioare! Şi a fost invitat în prezidiu, alături de Helmut Kohl, Wilfred Martens (preşedintele UECD, astăzi PPE), Jacques Chirac… Asta şi pentru că PNŢCD era, la vremea aceea, singurul partid românesc afiliat unui partid european.

– Ajungem într-o zonă mai delicată, relaţiile din PNŢCD. Cea dintre Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, de pildă, n-a fost una foarte bună…

– Dl Corneliu Coposu spera într-un sprijin politic, dar şi material, din partea d-lui Raţiu. Ceea ce nu s-a întâmplat…

– Scena de la aeroport, când Coposu s-a întors de la operaţie şi i-a spus „Iancule, iartă-mă că n-am murit!“, e reală?

– Da, e adevărată. Să ştiţi că oamenii din afara PNŢCD îl menajau mai mult decât unii dintre ţărănişti. N-a fost numai Raţiu… Chiar Iliescu, cum spuneam, nu era aşa de dur cu el.

– Să înţeleg că tensiunile şi presiunile din partid îi făceau mai mult rău decât cele venite de la adversarii politici?

– Da, cu siguranţă.

– Recent, într-un interviu, venerabilul Constantin Ionaşcu a dat pentru prima oară numele celor din PNŢCD care îl „lucrau“ pe Coposu. Ştiaţi despre ei?

– Da, da, Lup, Gabrielescu, Galbeni… De altfel, o parte dintre ei au cochetat şi cu puciul de la Moscova! Coposu i-a chemat să stea de vorbă cu ei şi i-a întrebat: „Cum aţi putut să declaraţi aşa ceva? Nu vă daţi seama că aţi pus PNŢCD într-o situaţie delicată?“ Iar ei au spus: „Nu ştiam că se înregistrează!“ Pe de altă parte, de fiecare dată când plecam din ţară la întâlniri cu mărimi ale Europei, la întoarcere dl Coposu le cerea două-trei informări despre ceea ce s-a întâmplat în ţară, ce declaraţii s-au dat, ce atitudini s-au luat. „Ce s-a mai întâmplat, Nelule dragă?“, îl întreba pe dl Diaconescu, şi răspunsul era: „Dragă Cornele, te-am aşteptat pe tine!“ Nu-şi asumau nici o răspundere.

– Dar au existat şi atitudini făţişe împotriva lui?

– Au fost împrejurări de ostilitate pe faţă, în special şedinţa Biroului Executiv din 8 octombrie 1995, la scurt timp după ce primise Legiunea de Onoare. Atunci l-au atacat direct, întrebându-l unde sunt banii strânşi pentru campania din 1996. A fost pus pe nedrept la zid, atât pentru că banii erau, se înregistra fiecare leu, marcă sau dolar,  cât şi pentru că toţi banii care au venit au venit datorită dânsului! Eu am făcut parte din echipa care se ocupa cu strângerea de donaţii, în limitele legii, şi ştiu că se înregistra totul în contabilitate, iar fiecare donator primea o scrisoare de mulţumire.

– De ce vă dădeau bani?

– Ca să-şi asigure investiţiile, aşa ne spuneau, pentru că nu aveau certitudinea că, sub guvernarea FSN, nu se va întoarce comunismul!

– Dar ăia care l-au pus la zid nu vedeau că n-are nimic, că stă în casa de dinainte de 1989, că n-are maşină, că nu se-mbracă Armani?

– Sigur că aveau cunoştinţă de toate astea, nu ştiu ce putea să fie în capul lor. A mers întotdeauna cu maşina mea, puţin cu maşina Senatului, cât a fost senator. Când pleca undeva cu avionul, eu îl aşteptam acolo cu maşina.

– Cum l-a afectat şedinţa din 8 octombrie 1995?

– L-a epuizat. Mi-a spus că niciodată nu a avut o şedinţă aşa de grea şi aşa de urâtă. Nu-şi închipuise că e posibil. Părerea mea e că nu boala l-a ucis, ci discuţia aceea. Ştia destule despre cei care îi purtau sâmbetele, dar a refuzat să creadă că se va ajunge până acolo. Starea sufletească de după acea şedinţă a găsit o breşă în sănătatea lui, a agravat boala, şi în scurt timp s-a stins.

– Care a fost atmosfera din PNŢCD la moartea lui?

– Una de regret, chiar şi din partea celor care provocaseră asta; şi-au dat seama că au făcut un pas greşit, dar era prea târziu. De altfel, s-a văzut că n-au avut cu cine să-l înlocuiască!

– El se gândise la cineva?

– A fost o tentativă de a-l promova în conducerea PNŢCD pe Adrian Marino, dar „greii“ partidului s-au opus cu îndârjire. Dl Coposu a mai încercat, tot timpul, să-i scoată în faţă pe Radu Vasile şi Mircea Ciumara – deşi aceştia erau oarecum în dispută, dar nu din motive personale, ci… de familie, mai exact soţiile… Au mai fost fraţii Dimitriu… Dar niciodată n-a putut să-i impună prea mult, din cauza opoziţiei din interior.

– Domnule Barcan, aţi fost în mijlocul istoriei, aţi fost „umbra“ unui mare om – cum de nu prea v-am văzut public?

– Eu am fost antrenor la Dinamo şi la lotul olimpic, chiar recent echipajul de 8+1 de la J.O. m-a amintit că eu i-am format, am şi primit Ordinul Meritul Olimpic… Mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc prin mine însumi. Chiar dl Coposu m-a sfătuit să intru în afaceri, iar după moartea lui am înfiinţat Uniunea Patronală Creştin-Democrată. Încerc să mă afirm prin faptele mele…

– Există azi pe scena politică românească un om care – dacă v-ar chema cum v-a chemat Coposu – aţi accepta să-i fiţi secretar personal?

– Ceea ce am făcut pentru dl Coposu nu mai făcusem pentru nimeni şi nici n-o să mai fac vreodată.

foto Octavian Tibăr


Taguri:

Comentarii

  1. Mircea O says:

    “La aproape 20 de ani după moartea lui Corneliu Coposu…”
    Sînt, totuşi, 15…

  2. Android News says:

    I agree with your Corneliu Coposu a murit de inimă rea | Revista flacara, great post.

Comenteaza