Despre corporaţii se pot spune multe. Bune sau rele. Însă nu într-o privire dihotomică stă înţelegerea, nu aici e cheia. Cu siguranţ ă, această realitate socio-economică e mai complexă decât pare la prima vedere, dincolo de etichetele pozitive sau negative care i se pun. Printre cercetările care au avut ca subiect corporaţiile, studiile de antropologie aruncă o lumină mai clară asupra fenomenului.
Corporaţiile au dus la colonizarea timpului
Antropologul Bogdan Iancu spune că schimbarea mai largă în ceea ce priveşte transformarea economiei româneşti a început odată cu trecerea de la marea industrializare comunistă, când marea majoritate a forţei de muncă a trecut printr-o criză. Când au apărut în România, corporaţiile şi-au recrutat angajaţii dintr-un mediu aglutinat, fie din şcolile economice, fie din cele politehnice. „Prin anii 2000, ceea ce se preda în universităţi nu se mai potrivea cu ceea ce se întâmpla în realitate. Lumea s-a lovit de cultura corporatistă. În plus, corporaţiile nu au nevoie de absolvenţi care vin cu un bagaj de informaţii care nu folosesc, pentru că au bani să genereze cunoaştere. Singurul lucru pe care îl poate face şcoala este să colaboreze cu ele. „Cunoaşterea” se mută acolo. În corporaţii e şi timp liber, şi şcoală, totul. De la un angajat au nevoie de lucrurile de bază, de abilităţile minime pe care să construiască ei. În rest, trebuie să te fidelizeze, nu te vor învăţa niciodată totul. Vei şti cât trebuie să ştii.”
Termenul esenţial în înţelegerea corporaţiilor, ne spune antropologul, este timpul. „Odată cu apariţia corporaţiilor s-a trecut la colonizarea timpului personal – dacă în comunism Katherine Verdery vorbea despre etatizarea lui, acum putem vorbi despre corporatiza- rea lui. Şi înainte se discuta despre planuri, dar, totuşi, timpul se negocia. În comunism, schema de concediu medical se suprapunea unui ritm agricol, o arată antropologul David Kideckel. Acum, însă, timpul nu se mai poate negocia. Negocierea are loc în team-buildinguri, în trai- ning-uri… ” De aici au apărut şi primele percepţii legate de rutină. „Azi, team-buildingul „Corporaţiile au adus cu sine şi un fel de industrializare a hârtiilor, a birocraţiei. Mulţi angajaţi petrec timpul în şedinţe. Şedinţa despre ce voi face, o zi de pauză şi şedinţa despre ce am făcut.” are loc pe timpul tău, nu pe timpul companiei. Drept urmare, în astfel de perioade se produce omogenizarea grupului, fie că vorbim de bârfele inerente sau că angajaţii spun că au băut… “
Indiferent de societate, există diferite angrenaje care exercită o seducţie asupra forţei active de muncă, diferite ideologii. Dacă în comunism era vorba despre colectivitate şi realizări comune glorioase, astăzi vorbim despre individualism. „Ca şi în comunism, unii oameni cred foarte mult în ceea ce fac. Capitalismul este despre individualism şi despre consum.” Unul autoreglator, după cum mai spune antropologul. „Când te duci la IKEA şi vezi un birou, primul lucru pe care îl spui este: unde îl pun? Asta înseamnă că o mare parte dintre noi şi-a mutat acasă serviciul.” O seducţie în care am intrat cei mai mulţi dintre noi, chiar şi conştienţi. „Bine că a venit week-end-ul să mai muncesc şi eu”, ne povesteşte Bogdan că îi spune amuzat cunoscutul antropolog Vintilă Mihăilescu. „Există un entuziasm de a lucra în corporaţii, datorită beneficiilor avute, care te pescuiesc uşor. Un telefon primit la serviciu, eventual o maşină. Ce ai tu nevoie, noi îţi dăm – ăsta ar fi sloganul.” Angajaţii câştigă de obicei bine, îşi iau case, maşini, fac copii. Corporaţiile din România au dus şi la apariţia unei clase de mijloc, captivă creditelor.”
Evident, pentru mulţi români, corporaţiile nu sunt un bau-bau, ci un loc de muncă dezi- rabil, cât şi o rampă de lansare în carieră. Însă… „Într-o corporaţie nu poţi fi sigur niciodată că începi o carieră. Odată, bunicii şi părinţii noştri făceau un singur lucru. Bunicii mei au încărcat toată viaţa sifoane. Acum, proiectele se fac pe termen scurt. Modul de lucru într-o corporaţie diferă şi el, de la o companie la alta. Se poate vorbi de un specific naţional, de corporaţii mai ermetice sau mai deschise, mai mari sau mai mici, de locuri de muncă unde este impus un dress-code sau unde angajaţii au mai multă libertate.” Diferenţă semnalată şi de Bogdan Iancu. „Am câţiva amici corporatişti care lucrează pentru o agenţie publicitară, au un job foarte relaxant şi toate condiţiile pentru a se simţi bine. Au la locul de muncă chiar şi o masă de tenis. Singura condiţie este să dea proiectele la timp.”
„În capitalism, ideologia muncii este: Tu eşti campionul. Apare noua vrăjitorie. Leadershipul, Landmarkul… Leadershipul este despre cum să participăm la «olimpiada corporatiştilor de succes»”.
„Vulpea care nu ajunge la struguri, spune că sunt acri” – zice o vorbă din bătrâni. Dar să nu credeţi că doar cei din exterior sunt cârcotaşi împotriva corporaţiilor, ci deseori chiar angajaţii se plâng cât de rău le este. „Dar asta ţine şi de biografiile personale”, spune antropologul, care ne prezintă şi un caz. „O prietenă care lucrează într-o corporaţie avea tot felul de dezamăgiri în viaţa personală, drept urmare s-a aruncat în muncă. De unde o anumită exaltare. A fost de ajuns un succes punctual la serviciu, pentru a mărturisi că este fericită. Când mi-a povestit, i-am spus, reprobator: „Hai, măi! Fericită? Pentru atâta lucru?” Şi a izbucnit în lacrimi. Dragostea ei este munca. De fapt, o dată pe lună, timp de trei zile, pleacă în Franţa în scopuri recreaţionale. Se întâlneşte acolo cu un tip, un negru…” Şi celelalte 27 de zile din lună? „Corporaţia poate fi înţeleasă şi ca un mit al scăpării” – mai spune Bogdan Iancu. Dar munca? Doar nu s-o munci numai în corporaţii… „Există într-adevăr un astfel de curent în România, că se munceşte doar în corporaţii. Însă munca se face şi pe şantier de oameni care nu se văd. În realitate, noi nu ştim multe despre munca fizică din România, deoarece e asociată comunismului.”
Nu în ultimul rând, corporaţiile duc şi la un exces de reprezentare. De pildă, în privinţa stilului de viaţă. Cum ar fi vacanţa în străinătate, week-end-ul la mall. Ceea ce înseamnă un cotidian destul de ordonat, previzibil din partea corporatiştilor. „Investesc în haine dar nu prea ştiu ce-au cumpărat. Seamănă foarte mult între ei. În corporaţie trebuie să ai ţinută. Ei sunt băieţii şi fetele lui mama. Trebuie să poarte hainele ordonate, îngrijite. Dacă ai o problemă, eşti imediat chemat în biroul şefului, care te întreabă: Ai o problemă? Te putem ajuta? E o chestiune românească această performare a ordinii.”
Odată „sedus”, ai putea să renunţi? „Da. Depinde ce obiective îţi fixezi. Ştiu pe cineva care, muncind într-o corporaţie, a intrat la un moment dat în concediu de maternitate. După ce s-a terminat concediul, şi l-a prelungit, şi tot aşa. Tipa respectivă o duce din concediu în concediu. S-a speriat că într-o zi va trebui să se întoarcă, şi nu mai vrea. Un alt caz. O cunoştinţă a renunţat la jobul său şi a plecat la o editură mare. O altă seducţie. Şi-a zis că e ceva să lucrezi într-o editură faimoasă. Însă gândul de acasă nu s-a potrivit cu cel din târg, ajunsese să muncească acolo la fel de mult, însă pe bani mult mai puţini. Aşa că… a revenit la vechiul job.” Încă o dată, ţine de biografia personală…
