Nu vi se pare că trăim ca într-o casă de nebuni? De multe ori am gândit aşa… Şi atât. Cineva a considerat că e cazul să scrie despre asta. Cozmin Guşă. Un tip direct şi prietenos. Un tip ironic, vesel şi aparent incomod. Un insider… Cartea lui pune degetul pe rană! Nu credeţi că aveam nevoie?
„În mod paradoxal, deși am scris o carte tristă, am un sentiment pozitiv, simt un fel de ușurare. Nu am de gând să vorbesc prea mult despre carte în următoarea perioadă pentru că mi-ar fi teamă ca oamenii să interpreteze gestul meu, ca pe unul de PR personal, ceea ce nicidecum nu e cazul, nu am de gând să mă reîntorc în politică.
Caut metode, însă, împreună cu editorul cărții, Tritonic, să ajungem cu volumul la nivelul new generation, în universități, în mediile responsabile și progresiste, pe aceștia aș vrea să-i pun pe gânduri. Și, nu în ultimul rând, și deloc formal, aș vrea să mulțumesc editurii pentru curajul de a publica o asemenea carte!”
În ajunul alegerilor prezidenţiale din 2009, Mircea Geoană, ca persoană, era o variantă maxim democratică la nivelul oamenilor politici de astăzi. De aici îi venea lui însă în acelaşi timp şi slăbiciunea, „tratată” de răuvoitorii inspiraţi de Iliescu, cu porecla total nemeritată de „Prostănacul”. Geoană lua puţine decizii, dar avea un aparat critic bine pus la punct şi accepta mereu păreri. Marea lui problemă era frica. Şi fiindu-i destul de frică de „umbrele de pe pereţi” pe care le proiectau oamenii Sistemului de obicei, el putea ajunge să nu mai administreze aşa cum trebuie momentul decisiv al deciziei. Astfel că, în luarea deciziei, fiind înconjurat şi de mulţi infideli, mergea pe mâna celui mai puternic sau a celui care „făcea umbra mai mare pe perete”. Dar latura lui democratică era incontestabilă, ceea ce e de maximă importanţă pentru un prezidenţiabil.
Formaţia lui profesională era de asemenea o garanţie că deţinea bagajul de cunoştinţe necesar şi posibilitatea să discearnă cu alte unităţi de măsură decât cei care o fac acum. Politicianul Geoană nu măsura cu metrul de tâmplărie sau cu şublerul. Avea acces la măsurători sofisticate, din domenii sofisticate, pentru că are un nivel de expertiză mult superior mediei clasei politice. Mircea Geoană, din păcate, este însă o combinaţie nemaiîntâlnită de mine, de inteligenţă mai mult decât remarcabilă, pe de o parte, şi frică, de cealaltă parte, fobie de fapt. Iar inteligenţa asta a lui, incontestabilă, dublată de frica pe care o resimte în diverse situaţii cu care se confruntă, poate fi uneori o combinaţie cu efecte letale asupra concentrării sale, lucru care s-a şi dovedit. Probabil că în momentul în care ar fi putut să administreze puterea, să fie deservit şi protejat, cum se-ntâmplă preşedinţilor, i-ar fi dispărut mare parte din frică.
Cum i s-a întâmplat de altfel şi când a devenit preşedinte al PSD. După ce la alegerea ca lider al PSD a fost foarte şovăitor, a ajuns însă ca din momentul în care a cucerit majoritatea puterii în partid nemaiavând rival, mai ales în 2009, practic nici un pesedist „să nu mai mişte în front” fără să ceară voie. Perspectiva PSD-ului de a-l vedea pe Geoană preşedinte de ţară îi crescuse respectul în interiorul organizaţiei într-atâta încât devenise neatacabil, iar această stare i-a dat o forţă, care la nivelul structurii de campanie a partidului s-a resimţit foarte puternic, având efecte din cele mai benefice.
(…)
Mircea Geoană n-a ajuns preşedinte, şi asta e rău pentru România de azi, opinie justificată prin simpla analiză a acţiunilor unui Traian Băsescu, aflat în evidentă pană de soluţii. Motivele pentru care n-a ajuns preşedinte, însă, îi sunt imputabile lui Mircea Geoană în proporţie de 100%. Şi aici calculez şi indecizia sa de a pedepsi trădătorii din partid, în special din zona Transilvania, care au închis ochii total la turul 2 în faţa armatei prietenului lor Vasile Blaga, şi tolerarea turbulentelor mesaje iliesciene, în speranţa unui vot global, şi decizia de a avea doi şefi de campanie, Hrebenciuc şi Dragnea, unul mai „vrednic” decât celălalt, şi bineînţeles neînţelesul episod Vântu, vizita intempestivă la domiciliul acestuia, plus refuzul de a doua zi de comunicare a evenimentului către echipa de campanie, pentru a încerca depanarea. Ca să nu mai vorbesc despre împiedicarea pesediştilor de a ieşi în stradă să-şi apere în mod democratic victoria în alegeri, furată în mod dovedit, de către echipa complexă din jurul lui Traian Băsescu. În loc să mă asculte pe mine, aşa cum o făcuse în majoritatea campaniei în momentele dificile, a preferat atunci când era mai important să aleagă cumpătarea sugerată de „prietenii” Iliescu şi Năstase.
(fragment din Capitolul VII. În loc de epilog: Perspective personale)
„Tinerilor valoroşi, plecaţi din ţară! Pentru că este singura şansă de a vă realiza profesional, de a vă satisface ambiţiile personale. Aici, Sistemul nu o să vă lase, vă va pedepsi, îngrădi, şi-n final, dacă nu veţi învăţa lecţia, vă va rejecta. Iar pentru ca să vă conving, am încercat să dezvălui în această carte modul de acţiune al acestui Sistem complex, care azi este imbatabil. Dar dacă vă veţi întoarce într-un număr suficient de mare, măcar veţi avea şansa ca, având mijloacele şi ştiinţa pe care le veţi dobândi, să preluaţi puterea. Doar dacă plecaţi, poate mai puteţi da o şansă viitorului României pe termen mediu. Este o opţiune ce pare azi cinică, dar este singura pe care o aveţi!”
foto Octavian Tibăr