Guillermo Martínez, Crimele din Oxford. O carte pentru minţile abstracte, ca o şaradă… Se face şi film, pe buneee! Am văzut afişul. Alex de la Iglesia, cel care a realizat Stăpânul inelelor, el se ocupă, ca regizor. Este şi cel care a regizat O crimă ferpectă şi 800 de gloanţe. În rolurile principale, Elijah Wood, John Hurt. Greu de explicat intriga filmului/cărţii, dacă nu vrei s-o mutilezi. Firul naraţiunii se începe pe sine cu povestea unui asistent de matematici (argentinian) care ajunge în capitala britanică pentru a-şi desăvârşi studiile de matematică. Este cazat la o familie compusă dintr-o bătrânică şi nepoata sa. Bătrânica este, de altfel, prima buclă din şirul crimelor.
El, studintele, este chiar acela care o găseşte, împreună cu un matematician celebru, în rol de magister. Bătrânei, cum se va observa mai târziu, îi lipseşte un mic amănunt detectivistic: păturica pe care o purta veşnic peste picioare, ca să i le acopere. Şi are capul uşor alunecat într-o parte. În spatele scrisorelelor pe care Arthur Seldom, matematicianul renumit, le primeşte, stă o minte cu adevărat diabolică. Cine este mintea? – stăruie întrebarea.
Două femei, tinere amândouă, străbat cartea. Una este nepoata bătrânei, cealaltă o delicioasă parteneră a tânărului studios, cu care acesta face dragoste, până la urmă (dacă asta vă stătea în minte, ca o întrebare…) Ambele au legături nevăzute cu Arthur Seldom. Şi, de aici, se poate închega orice. Se poate întreţese orice intrigă a naraţiunii, oricât de sofisticată, fiindcă, într-o crimă, tot… networking-ul e de bază! Bineee, dar să mergem mai departe: a doua victimă este… o „legumă”. Da, o legumă care trăieşte la viaţă doar conectat la tuburi. Acea legumă este un bărbat care e găsit mort. Ar putea părea o moarte… cu final previzibil. Dar nu este aşa. Pe braţul lui, la o analiză mai atentă, autopsierii găsesc, doar cât un fir, urma unui ac. De seringă. La prima crimă, cazul bătrânicii, este găsit un bileţel cu un simbol: un cerc. Ehe, staţi: e numai începutul, căci la a doua crimă, fireşte, este găsit alt bileţel: cu un peşte desenat pe el. Bineînţeles că inspectorul care investighează cazul se alarmează şi caută o rezolvare, o decriptare. (Cum se va vedea, la urmă, toate crimele sunt comise ca să protejeze pe cineva.) La fiecare crimă, într-un mod ori altul, se găsesc într-o proximitate suspectă, atât tânărul argentinian cât şi profesorul. Prin desfăşurarea abstractă a intrigii, cartea aminteşte, în soi de omagiu îndepărtat, de imaginaţia sofisticată a unui Borges. A treia crimă, oh, da, este şi mai şi. Se petrece, în primul rând, într-un loc şi mai public. E vorba de un spaţiu în care o orchestră concertează. Cel care moare este chiar un component al orchestrei, unul (oarecum) mai marginal (la propriu), care intervenea mai rar în desfăşurarea concertului – şi era aşezat şi într-o laterală, într-un colţ. Şi într-un con de umbră. Astfel, folosind tehnica amplificării suspansului, se orchestrează o simfonie… poliţistă. Oricare cititor care pricepe, cu minte abstractă, firul şaradei, salivează să afle deznodământul. Ce e de făcut? Păi, ce să se facă, inspectorul poliţiot izolează persoanele din sală, cere lista lor, desenează lista suspecţilor, o restrânge… şi rămâne cu ceva fum în mâini. Pentru că se petrece o altă crimă, altundeva, departe, pe un drum. De fapt, e vorba de mai mulţi oameni care mor… totuşi, se înfiripă o teorie despre cum procedează criminalul. Se fixează şi un profil-robot al psihologiei acestuia. Se avansează ideea că este un „respins al societăţii”. Că a fost tarat într-un fel ori în altul. Că încearcă să se răzbune pe societate. Că este singura sa şansă de revanşă. Că încearcă să minimalizeze răul pe care l-a făcut. Că îşi alege victimele dintre cei care ar trebui să fie eutanasiaţi – sau sunt în pragul eutanasierii. Pentru că, da, şi bătrânica din primul act al crimei suferea de cancer în fază terminală. Da, dar întotdeauna există speranţa că o minune te poate vindeca…