FLACĂRA a intrat în posesia notelor regizorului Cristian Mungiu către juriul de la Cannes. Se obişnuieşte ca un regizor să-şi însoţească filmul cu asemenea note care sunt oficiale. Ele au acompaniat pelicula şi au contribuit, decisiv, la succesul filmului. Este un document pe care vi-l prezentăm pentru prima oară în presa românească, de aceea l-am tratat ca pe o reală captură. Când am primit, din Franţa, notele, pe care începem să le reproducem chiar pe pagina din dreapta a acestui spread, citindu-le, amînţeles că ele nu sunt doar sim­ple însemnări făcute în grabă, pe colţul mesei, cum se spune. Nu. Ele au o anume rele­vanţă. Dau seamă despre cum a fost conceput scenariul filmului. Despre trama pe care fil­mul o subîntinde. Despre selectarea şi calitatea actorilor, cât şi despre cum au fost anume aleşi actorii peliculei. Desprecum se poateturna un film care se referă la o epocă/perioadă revolută şi dificultăţile întâmpinate.

In 1993, îmi parveneau, în fiecare săptămână, un soi de misive excentrice care, până la urmă, ajungeau articole în pagina a doua a revistei EXPRES, condusă de Cornel Nistorescu. Articolele, semnate Cristian Mungiu, îmi soseau cel mai ade­sea prin fax, dar, de câteva ori, am avut ocazia să stau de vorbă fată în fată cu viitorul regizor. în acea vreme Cristi Mungiu se afla în pragul admiterii la Academia de Teatru şi Film, pe care a şi terminat-o, de altfel, în 1998. Alina Mungiu, sora lui, îmi vorbea foarte des despre el şi era în stare să parieze că o să iasă ceva de capul lui. Cristian Mungiu era un puşti de vreo 24 de ani şi scria, regulat, o tabletă despre tot ce îi impresiona pro­pria sa hârtie fotografică. Pe atunci com­pusă doar dintr-o sensibilitate aparte. Cred că asta îl definea, precum, probabil, îl defineşte (am văzut doar câteva cadre) şi ultimul film. Am zâmbit, de aceea, atunci când am auzit despre acuzaţia de plagiat: nu poţi plagia sensibilitatea altuia. Aşa cum nu poţi să pretinzi că ţi s-a plagiat un scenariu fără a vedea filmul despre care afirmi că l-a „comis” plagiatorul. Cristian Mungiu a fost comparat cu un alt Cristi, Puiu. Cum i-am cunoscut cât de cât pe amândoi, vreau să spun că nu-mi închipui diferenţă mai mare. Cristi Puiu e un băiat de cartier (de cartier din vecinătatea mea), de Ozana, în timp ce Cristian Mungiu e un tip tăcut, introvertit, orgolios. De altfel, recenta ediţie a festivalului de film româ­nesc din Portugalia şi-a propus să-i reunească, alături de alţi regizori ai „noului val”. Unul dintre cei care au remarcat de timpuriu pelicula lui Mungiu distinsă cu Palme d‘Or la Cannes este criti­cul de film Mihai Chirilov, care a avut o singură frustrare: lipsa unui premiu spe­cial atribuit actriţei Anamaria Marinca. Unul dintre filmele care l-au concurat, în sufletul spectatorilor, a fost cel al lui Fatih Atkin, care a obţinut şi el, la rândul său, două premii, printre care şi pentru cel mai bun scenariu. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile este al nouălea film al său ca regizor (în palmares, este şi al şaselea ca scenarist).

Despre poveste: Scenariul începe dintr-un fel de experienţă personală pe care oamenii de obicei nu o împărtăşesc celorlalţi. Ceva neaşteptat se întâmplă cu cei care vin în contact cu povestea mea: o dată ce o aud, au şi ei de povestit o experienţă asemănă­toare. Dintr-o dată, toată lumea are ceva de spus despre subiectul acesta. Am fost întrucâtva surprins să descopăr cât de răspândite şi de ascunse sunt astfel de poveşti. Vorbind cu oamenii, am auzit cele mai oribile întâmplări. Nu le-am folosit în film – am urmărit doar povestea pe care o ştiam cel mai bine – dar asta m-a ajutat să înţeleg cât de răspîndit era acest fenomen.

Despre scenariu: Am scris o primă variantă în iulie anul trecut. Era mult mai lungă decât versiunea finală – avea 160 de pagini şi descria mult mai în detaliu dimineaţa pe care o petrec fetele în camera căminului de studenţi. Mai includea, de asemenea, şi vizita tatălui Găbiţei – singura scenă care a fost filmată şi la care s-a renunţat. Am decis să sacrific o scenă bună – conţinând multe indicii cu privire la rolul educaţiei părinţilor asupra felului în care acţionează personajele – în favoarea unei coerenţe narative. Între timp, Otilia s-a impus cu autoritate ca fiind personajul principal. Am continuat să modific scenariul în timpul filmărilor, mai ales dialogurile, dar nu numai. Tot timpul rescriu o scenă după ce cunosc decorul şi după ce discut dialogul cu actorii. Am continuat să adaug substanţă nucleului filmului, de exemplu, scenele cu domnul Bebe, şi am încurajat, de asemenea, ritmul de thriller al ultimei părţi. Cum se întâmplă de obicei cu scriitura mea, m-am temperat atunci când am cunoscut sfârşitul poveştii mele.

Despre contextul istoric: în 1966, o lege interzicând avortul a fost impusă în România. Efectul a fost imediat: până în 1970, existau deja patru generaţii imense de copii, de câteva ori mai numeroase decât generaţiile de dinainte de 1966. Numărul copiilor dintr-o clasă a crescut de la 28 la 36. Numărul claselor în şcoli a crescut de la 2 sau 3 la 9 sau 10. Când am intrat eu la şcoală, în clasa mea erau şapte Cristiani – chiar şi numele erau insuficiente pentru numărul de copii. La puţin timp după aceea, femeile au început să caute metode ilegale de avort. Anumite surse spun că, până la sfârşitul comunismului, aproximativ 500.000 de femei au murit din cauza acestora. În acel context, avortul şi-a pierdut orice conotaţie morală, fiind mai degrabă perceput ca un act de rebeliune şi de rezistenţă împotriva regimului. După 1989, una dintre primele măsuri luate în noua ţară liberă a fost legalizarea avortului. Consecinţa a fost un număr de aproximativ un milion de avorturi pe an – de departe cel mai mare dintre toate ţările Europei. Chiar şi azi avortul este utilizat ca mijloc de contracepţie – mai mult de 300.000 de cazuri sunt înregistrate în fiecare an.

PALMARES: • Premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul Dakino (2000), pentru scurtmetrajul Zapping• Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (2002), pentru filmul Occident • Premiul acordat de către Federaţia Interna­ţională a Presei Cinematografice la Festivalul de Film de la Cannes (2007) pentru filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile • Premiul acordat de administraţia educaţiei naţionale din Franţa la Festivalul de Film de la Cannes (2007) pentru filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile • Marele Premiu Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes (2007) pentru filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Despre distribuţie: Aveam un singur actor în minte când scriam: Vlad Ivanov – actorul care îl interpretează pe domnul Bebe. Filmasem cu el o reclamă cu un an înainte şi fusesem surprins de puterea şi de minu­ţiozitatea lui. Pe parcursul audiţiilor, văzând alţi actori pentru acelaşi rol, mi s-a confirmat părerea că el trebuie să îl joace pe domnul Bebe. El a fost capabil, în timpul filmărilor, să recite până la 10 pagini de dialog, fără să uite un singur cuvânt, exact cu intonaţia, tonul vocii, pauzele şi gestica asupra cărora ne pusesem de acord în timpul repetiţiilor.

Voiam deja să lucrez cu Laura Vasiliu, interpreta personajului Găbiţa, în primul meu film, Occident. Dar atunci ea avea un aparat dentar pentru a-şi alinia dinţii şi a refuzat să renunţe la el pentru rolul acela. Mai târziu am făcut împreună câteva reclame şi mi-a lăsat impresia unei actriţe care e în stare să genereze multă emoţie. Am avut îndoieli atunci când am început să îmi selectez actorii, pentru că ea nu era suficient de tânără pentru rol, dar a fost atât de convingătoare pe parcursul audiţiilor, încât acest lucru m-a forţat să o accept.

Notele regizorului Cristian Mungiu

Prin Alina Savin, corespondenta Flăcării în Franţa, ne-au parvenit aces­te note, pe care le prezentăm în exclu­sivitate în publi­caţiile româneşti. Ele erau scrise în engleză, dar un crit­ic de film, împreună cu Alina, le-a tradus în româneşte.

Cu o săptămână înainte de a începe filmările încă nu găsisem actriţa principală. Nu mai aveam nici o soluţie: audiasem toate actriţele românce cu vârsta cuprinsă între 18 şi 28 de ani, dar nu găsisem nici una potrivită pentru personajul nostru. M-am hotărât să o aduc pe Anamaria Marinca de la Londra. După ce primise un premiu Bafta pentru primul ei film, ea se mutase în Anglia. Bugetul nostru fiind şi aşa foarte redus, era o adevărată excentricitate să plătim un bilet scump de avion doar pentru o şedinţă de audiţie, dar am considerat că merită încercat. Ne-am întâlnit noaptea târziu, imediat după ce ea a venit de la aeroport, şi am fost total dezamăgit – Ana- maria ca persoană nu era deloc asemănă­toare personajului meu. în ziua umătoare am citit împreună scenariul. Schimbarea a fost uimitoare – personajul meu vorbea cu vocea ei, ca şi când ar fi posedat-o. A fost mi­nunată – tot filmul se bazează pe prestaţia ei.

Taguri: nr. 7 / iulie 2007 Tweet

Wednesday, July 25th, 2007 at 4:52 pm, DOSAR, RSS feed