obat tradisional ambien luar zolpidem online many ambien overdose

formula do excel não soma buy soma soma termik santrali işçi alımı 2014

valium and ketoconazole valium medication klonopin valium difference

valium maladie d'alzheimer valium online 5mg valium equals how much xanax

b12 lipotropic injections and phentermine buy phentermine online phentermine hydrochloride espaГ±ol

xanax penalty group texas generic xanax increase effects of xanax

can tramadol cause euphoria buy tramadol online what does tramadol have in them

phentermine clearwater fl phentermine 37.5mg how much can you lose taking phentermine

xanax and breathing problems alprazolam no prescription is it bad to take xanax while sick

is it ok to take ambien and lexapro buy ambien ambien cr withdrawal

DOSAR

Cristian Mungiu – Portret de regizor, la tinereţe

July 25th, 2007, com Comenteaza

Despre jocul actorilor. Insist ca actorii să ştie replicile pe de rost, în cel mai mic detaliu. Le ofer şansa de a comenta dialogurile când repetăm. Repet şi eu cu ei. Dacă eu nu pot spune o replică convingător, asta înseamnă că ceva nu e în ordine cu acea replică. O dată ce actorii cunosc textul, încep să scot anumite sunete din pronunţia lor, pentru a face dialogurile să sune ca o vorbire curentă neglijentă. Unii mă detestă din această cauză: eu îmi încurajez actorii să murmure, dacă aceasta îi ajută să spună replicile mai natural, decât să vorbească cu o voce puternică, înregistrabilă. Dacă sunt cu adevărat încântat de o trăsătură a filmului meu, aceea este jocul actorilor. Un comen­tariu care mi-a fost adresat după prima prezentare neoficială a filmului a fost cel mai mare compliment care mi-a fost făcut până acum: dacă asculţi personajele din film dintr-o altă încăpere, acestea par oameni vorbind în mici filmulete de familie.

Despre decor. Filmez doar în locuri reale, nu îmi plac decorurile fabricate. îmi place când locul îşi spune şi el propria poveste. îmi plac atât de mult locurile în care filmez, încât îmi place să arăt totul. Majoritatea scenelor în film prezintă 180,270 sau chiar 360 de grade din locul respectiv. Dacă v-ati aflat vreodată la locul unei filmări, puteţi aprecia ce cantitate uriaşă de efort generează această dorinţă a mea. Orice loc de filmare (studio sau nu) conţine o bază, un generator, lumină, multe cabluri, echipa regizorului şi aşa mai departe. Când te decizi să faci un cerc cu camera, o echipă de zeci de persoane trebuie să se mişte în spatele camerei, în cea mai perfectă linişte. Uneori e cu adevărat distractiv să îi priveşti. Pentru că ne-am hotărât să avem o singură repriză de filmare pentru fiecare scenă, am avut scene în care camera îl urmărea pe actor pe mai mult de 100 de metri, începând din stradă şi intrând cu el în apartament. E foarte dificil, dar efectul este foarte natural – aşa că a meritat.

Despre recuzită. Am încercat să fac un film despre personajele mele şi despre povestea mea, nu despre o anume perioadă istorică. Am vrut ca perioada să fie doar contextul, nu subiectul filmului. Am încercat să respect şi să recreez realitatea cât de bine am putut, dar nu am vrut să îngrămădesc în fata camerei stereotipuri şi locuri comune ale comunismului târziu. Obiectele din acea perioadă sunt, desigur, prezente, dar în planul îndepărtat: autobuzul cu cilindri de gaz ca nişte bombe deasupra, pereţii acoperiţi cu cărţi. Ticurile sociale sunt prezente, de asemenea: cartuşul de Kent era mult mai important decât banii pe care îi plăteai pentru el, şi fără acesta nu puteai rezolva nimic.

Despre cum este să filmezi un film de epocă. Pentru noi, anii optzeci sunt deja o epocă. Oraşele s-au schimbat dramatic de atunci. Sunt de şapte ori mai multe maşini în Bucureşti, oraşele sunt colorate de panouri publicitare vesele şi majoritatea clădirilor au aer condiţionat, antene satelit, geamuri termopan şi aşa mai departe. La sfârşitul anilor optzeci nu mai exista iluminat public, existau doar două ore de program TV la singurul post de televiziune, foarte putină benzină pentru maşini, iar atmosfera gene­rală era una gri, întunecată, fără speranţă. Aceste lucruri explică degradarea acţiunii filmului.

Despre estetica filmului. Am discutat înainte de filmare cu Oleg Mutu, partenerul meu cinematografic, despre ce stil ar avantaja coerenta poveştii. Ne-am decis să facem totul cât mai sobru, şi să renunţăm, pe cât posibil, la orice artificiu scenic sau convenţional. Nu am folosit trepied, dar nici camera fixă. Ne-am decis să filmăm un unghi pe scenă şi să le permitem actorilor să folosească şi spaţiul din spatele camerei. Nu am urmărit niciodată fata actorului – multe replici vin din spatele camerei, sau actorii nu sunt în perimetrul scenei. Ne-am făcut o strategie din a filma actorii din spate. Am renunţat, treptat, la tot ce ar fi putut fi considerat prea drăguţ, prea regizat, inclusiv la zăpada frumoasă care cade la sfârşitul ultimei scene. Am încercat să ne axăm pe emoţie şi adevăr.

COMPONENTA „GIAMOUB ” II LIPSII ANUL ACESTA IA CANNES

Anul acesta, actriţa Jane Fonda i-a înmânat premiul Palme d’Or românului Cristian Mungiu, nominalizat în unanimitate de către juriul care 1-a avut ca preşedinte pe regizorul bri­tanic Stephen Frears, şi care a îndeplinit pentru prima dată de mulţi ani previziunile presei cul­turale internaţionale. Aceasta a fost impresionată de estetismul poveştii celor două studente românce, deşi au existat numeroase voci care au regretat că, la această ediţie, componenta «spectacol», «glamour», «inventivitate» a lipsit aproape cu desăvârşire din filmele aflate în competiţia oficială, mulţi amintindu-şi cu regret de ediţiile când In the Mood for Love a lui Wong Kar Wai (care anul acesta a avut o apariţie lamentabilă, cu filmul Burbemj Nights, desigur nou pentru un regizor asiatic, dar manierist pentru vestici) sau Dancer in the Dark a lui Lars von Trier aduceau ceva cu totul nou celei de-a 7-a arte. într-adevăr, Cristian Mungiu a prezentat un film aproape clasic din toate punctele de vedere, aproape indatabil şi, poate, tocmai de aceea atât de actual şi de universal. Bineînţeles, scenariul se inspira dintr-un fapt istoric real (în notele prezentate juriului, de altfel, el insista asupra acestui aspect), dar el reuşeşte să nu depăşească un anumit prag care ar fi transformat filmul în document de epocă sau melodramă socială. Mungiu s-a ferit de stereotipurile comunismului românesc (atât de prezente în alte filme care descriu aceeaşi perioadă, şi care, din nefericire, nu vorbesc decât unui public naţional, format din oameni care au trăit atunci, şi care pentru un străin rămân incomprehensibile), iar acest lucru i-a oferit posibilitatea unui discurs amplu, universal: de exemplu, o jurnalistă argentiniancă, după ce a ieşit din sala de cinema, mi-a spus că un film asemănător ar trebui făcut şi în tara ei, unde, din motive religioase, avortul este interzis, mii de femei murind în fiecare an din cauza întreruperilor de sarcină incognito. Dar iată, Mexic este prima tară din America Latină unde ceva începe să se schimbe, acum câteva luni guvernul legalizând avortul, dar numai în capitală. Exact ca în notele lui Cristian Mungiu, dintr-o dată numărul avorturilor «legale» a crescut halucinant. Notele lui Cristian Mungiu introduc juriul în spiritul epocii, în greutăţile turnării unui film în România (unde un bilet de avion pentru a chema o actriţă la o audiţie reprezintă o gaură uriaşă în bugetul iniţial), şi chiar în istoria lui personală. Chiar fără să fi văzut filmul, notele aces­tea reprezintă un document în ele însele, fiind un fel de «jurnal al artistului după turnaj». Cuvintele lui Cristian Mungiu, atunci când a primit premiul, au fost, timp de câteva zile, pe buzele tuturor: «Sper că acest premiu va reprezenta o veste bună pentru cineaştii din ţările mici, pentru că el este dovada că aparent nu este nevoie de un buget mare şi de staruri celebre pentru a realiza o poveste care să se adreseze tuturor». (Alina Savin)

Horia Pătraşcu – critic de film: „Deşi filmul lui Mungiu nu rulează pe marile ecrane din România şi eu nu am văzut încă 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, faptul că acest film a adus un premiu atât de important reprezintă un eveniment absolut superb pentru cine­matografia românească, mai ales pentru tinerii cineaşti. Tineri care, oricum, în ultimii ani au avut destul de «înghiţit» de la anumite persoane, cu drept de decizie şi cu populari­tate fără operă, care le-au impus acestor admirabili copii o mulţime de piedici absolut greţoase! Mă refer la Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Comei Porumboiu, Radu Muntean, Cătălin Mitulescu precum şi Cristian Ne- mescu. Aceşti numeroşi «Christoşi» extrem de talentaţi. Sunt convins că filmul lui Mungiu va avea acelaşi impact (glumesc, dar pe bune) asupra publicului românesc aşa cum a avut acea superbă imagine de pe po­diumul de la Cannes, în care o mare doamnă şi actriţă mondială – mă refer la Jane Fonda – şi-a sărutat pe obraz cu multă căldură con­fratele mai tânăr.”

Dan Puric – regizor şi actor de teatru: „La Cannes s-a obţinut un premiu foarte impor­tant. Prin Cristian Mungiu se aude despre România şi altfel decât au făcut politicienii şi alţi «binevoitori» să se audă. Nu am văzut încă filmul, nu mă pot pronunţa şi nici nu-1 cunosc bine pe Cristian Mungiu. Palme d’Or este un premiu prestigios, dar mai important decât premiul este faptul că se transmite în Occident un mesaj despre noi, românii. Se va mai repeta această frumoasă experienţă? Să dea bunul Dumnezeu să tot auzim astfel de România! Talentele nu se pot monopoliza, deci pot veni şi alţi tineri. Şi aşa deja există un val – Cristi Puiu, Cătălin Mitulescu, acum Cristian Mungiu… Acesta e un semn bun că generaţia tânără reuşeşte să tracteze prin cul­tură ţara asta către Occident.”

Călin Stănculescu – critic de film: „Să sperăm că episodul Cristi Mungiu se va repe­ta, oricum Mungiu îi repetă pe Liviu Ciulei şi Ion Popescu Gopo. Cristi Mungiu şi ceilalţi tineri care au luat premii în ultimii ani au deschis în acest fel drumul şi pentru regizorii mai tineri care vin din urmă. Eu cred că expe­rienţa Cannes de anul acesta va fi repetată, dacă nu anul viitor, în anii ce vor urma. în ceea ce-1 priveşte pe Cristi Mungiu, sper să rămână acelaşi regizor capabil să constru­iască scenarii şi filme de mare calitate, acelaşi cineast sigur pe arta lui, capabil să-şi alcătuiască o echipă bună, acelaşi artist orgo­lios şi modest care îşi cunoaşte adevărata forţă a propriei valori.”

Taguri:

Comenteaza