Cristian Mungiu – Portret de regizor, la tinereţe

FLACĂRA a intrat în posesia notelor regizorului Cristian Mungiu către juriul de la Cannes. Se obişnuieşte ca un regizor să-şi însoţească filmul cu asemenea note care sunt oficiale. Ele au acompaniat pelicula şi au contribuit, decisiv, la succesul filmului. Este un document pe care vi-l prezentăm pentru prima oară în presa românească, de aceea l-am tratat ca pe o reală captură. Când am primit, din Franţa, notele, pe care începem să le reproducem chiar pe pagina din dreapta a acestui spread, citindu-le, amînţeles că ele nu sunt doar sim­ple însemnări făcute în grabă, pe colţul mesei, cum se spune. Nu. Ele au o anume rele­vanţă. Dau seamă despre cum a fost conceput scenariul filmului. Despre trama pe care fil­mul o subîntinde. Despre selectarea şi calitatea actorilor, cât şi despre cum au fost anume aleşi actorii peliculei. Desprecum se poateturna un film care se referă la o epocă/perioadă revolută şi dificultăţile întâmpinate.

In 1993, îmi parveneau, în fiecare săptămână, un soi de misive excentrice care, până la urmă, ajungeau articole în pagina a doua a revistei EXPRES, condusă de Cornel Nistorescu. Articolele, semnate Cristian Mungiu, îmi soseau cel mai ade­sea prin fax, dar, de câteva ori, am avut ocazia să stau de vorbă fată în fată cu viitorul regizor. în acea vreme Cristi Mungiu se afla în pragul admiterii la Academia de Teatru şi Film, pe care a şi terminat-o, de altfel, în 1998. Alina Mungiu, sora lui, îmi vorbea foarte des despre el şi era în stare să parieze că o să iasă ceva de capul lui. Cristian Mungiu era un puşti de vreo 24 de ani şi scria, regulat, o tabletă despre tot ce îi impresiona pro­pria sa hârtie fotografică. Pe atunci com­pusă doar dintr-o sensibilitate aparte. Cred că asta îl definea, precum, probabil, îl defineşte (am văzut doar câteva cadre) şi ultimul film. Am zâmbit, de aceea, atunci când am auzit despre acuzaţia de plagiat: nu poţi plagia sensibilitatea altuia. Aşa cum nu poţi să pretinzi că ţi s-a plagiat un scenariu fără a vedea filmul despre care afirmi că l-a „comis” plagiatorul. Cristian Mungiu a fost comparat cu un alt Cristi, Puiu. Cum i-am cunoscut cât de cât pe amândoi, vreau să spun că nu-mi închipui diferenţă mai mare. Cristi Puiu e un băiat de cartier (de cartier din vecinătatea mea), de Ozana, în timp ce Cristian Mungiu e un tip tăcut, introvertit, orgolios. De altfel, recenta ediţie a festivalului de film româ­nesc din Portugalia şi-a propus să-i reunească, alături de alţi regizori ai „noului val”. Unul dintre cei care au remarcat de timpuriu pelicula lui Mungiu distinsă cu Palme d‘Or la Cannes este criti­cul de film Mihai Chirilov, care a avut o singură frustrare: lipsa unui premiu spe­cial atribuit actriţei Anamaria Marinca. Unul dintre filmele care l-au concurat, în sufletul spectatorilor, a fost cel al lui Fatih Atkin, care a obţinut şi el, la rândul său, două premii, printre care şi pentru cel mai bun scenariu. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile este al nouălea film al său ca regizor (în palmares, este şi al şaselea ca scenarist).

Despre poveste: Scenariul începe dintr-un fel de experienţă personală pe care oamenii de obicei nu o împărtăşesc celorlalţi. Ceva neaşteptat se întâmplă cu cei care vin în contact cu povestea mea: o dată ce o aud, au şi ei de povestit o experienţă asemănă­toare. Dintr-o dată, toată lumea are ceva de spus despre subiectul acesta. Am fost întrucâtva surprins să descopăr cât de răspândite şi de ascunse sunt astfel de poveşti. Vorbind cu oamenii, am auzit cele mai oribile întâmplări. Nu le-am folosit în film – am urmărit doar povestea pe care o ştiam cel mai bine – dar asta m-a ajutat să înţeleg cât de răspîndit era acest fenomen.

Despre scenariu: Am scris o primă variantă în iulie anul trecut. Era mult mai lungă decât versiunea finală – avea 160 de pagini şi descria mult mai în detaliu dimineaţa pe care o petrec fetele în camera căminului de studenţi. Mai includea, de asemenea, şi vizita tatălui Găbiţei – singura scenă care a fost filmată şi la care s-a renunţat. Am decis să sacrific o scenă bună – conţinând multe indicii cu privire la rolul educaţiei părinţilor asupra felului în care acţionează personajele – în favoarea unei coerenţe narative. Între timp, Otilia s-a impus cu autoritate ca fiind personajul principal. Am continuat să modific scenariul în timpul filmărilor, mai ales dialogurile, dar nu numai. Tot timpul rescriu o scenă după ce cunosc decorul şi după ce discut dialogul cu actorii. Am continuat să adaug substanţă nucleului filmului, de exemplu, scenele cu domnul Bebe, şi am încurajat, de asemenea, ritmul de thriller al ultimei părţi. Cum se întâmplă de obicei cu scriitura mea, m-am temperat atunci când am cunoscut sfârşitul poveştii mele.

Despre contextul istoric: în 1966, o lege interzicând avortul a fost impusă în România. Efectul a fost imediat: până în 1970, existau deja patru generaţii imense de copii, de câteva ori mai numeroase decât generaţiile de dinainte de 1966. Numărul copiilor dintr-o clasă a crescut de la 28 la 36. Numărul claselor în şcoli a crescut de la 2 sau 3 la 9 sau 10. Când am intrat eu la şcoală, în clasa mea erau şapte Cristiani – chiar şi numele erau insuficiente pentru numărul de copii. La puţin timp după aceea, femeile au început să caute metode ilegale de avort. Anumite surse spun că, până la sfârşitul comunismului, aproximativ 500.000 de femei au murit din cauza acestora. În acel context, avortul şi-a pierdut orice conotaţie morală, fiind mai degrabă perceput ca un act de rebeliune şi de rezistenţă împotriva regimului. După 1989, una dintre primele măsuri luate în noua ţară liberă a fost legalizarea avortului. Consecinţa a fost un număr de aproximativ un milion de avorturi pe an – de departe cel mai mare dintre toate ţările Europei. Chiar şi azi avortul este utilizat ca mijloc de contracepţie – mai mult de 300.000 de cazuri sunt înregistrate în fiecare an.

PALMARES: • Premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul Dakino (2000), pentru scurtmetrajul Zapping• Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (2002), pentru filmul Occident • Premiul acordat de către Federaţia Interna­ţională a Presei Cinematografice la Festivalul de Film de la Cannes (2007) pentru filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile • Premiul acordat de administraţia educaţiei naţionale din Franţa la Festivalul de Film de la Cannes (2007) pentru filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile • Marele Premiu Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes (2007) pentru filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Despre distribuţie: Aveam un singur actor în minte când scriam: Vlad Ivanov – actorul care îl interpretează pe domnul Bebe. Filmasem cu el o reclamă cu un an înainte şi fusesem surprins de puterea şi de minu­ţiozitatea lui. Pe parcursul audiţiilor, văzând alţi actori pentru acelaşi rol, mi s-a confirmat părerea că el trebuie să îl joace pe domnul Bebe. El a fost capabil, în timpul filmărilor, să recite până la 10 pagini de dialog, fără să uite un singur cuvânt, exact cu intonaţia, tonul vocii, pauzele şi gestica asupra cărora ne pusesem de acord în timpul repetiţiilor.

Voiam deja să lucrez cu Laura Vasiliu, interpreta personajului Găbiţa, în primul meu film, Occident. Dar atunci ea avea un aparat dentar pentru a-şi alinia dinţii şi a refuzat să renunţe la el pentru rolul acela. Mai târziu am făcut împreună câteva reclame şi mi-a lăsat impresia unei actriţe care e în stare să genereze multă emoţie. Am avut îndoieli atunci când am început să îmi selectez actorii, pentru că ea nu era suficient de tânără pentru rol, dar a fost atât de convingătoare pe parcursul audiţiilor, încât acest lucru m-a forţat să o accept.

Notele regizorului Cristian Mungiu

Prin Alina Savin, corespondenta Flăcării în Franţa, ne-au parvenit aces­te note, pe care le prezentăm în exclu­sivitate în publi­caţiile româneşti. Ele erau scrise în engleză, dar un crit­ic de film, împreună cu Alina, le-a tradus în româneşte.

Cu o săptămână înainte de a începe filmările încă nu găsisem actriţa principală. Nu mai aveam nici o soluţie: audiasem toate actriţele românce cu vârsta cuprinsă între 18 şi 28 de ani, dar nu găsisem nici una potrivită pentru personajul nostru. M-am hotărât să o aduc pe Anamaria Marinca de la Londra. După ce primise un premiu Bafta pentru primul ei film, ea se mutase în Anglia. Bugetul nostru fiind şi aşa foarte redus, era o adevărată excentricitate să plătim un bilet scump de avion doar pentru o şedinţă de audiţie, dar am considerat că merită încercat. Ne-am întâlnit noaptea târziu, imediat după ce ea a venit de la aeroport, şi am fost total dezamăgit – Ana- maria ca persoană nu era deloc asemănă­toare personajului meu. în ziua umătoare am citit împreună scenariul. Schimbarea a fost uimitoare – personajul meu vorbea cu vocea ei, ca şi când ar fi posedat-o. A fost mi­nunată – tot filmul se bazează pe prestaţia ei.

Despre jocul actorilor. Insist ca actorii să ştie replicile pe de rost, în cel mai mic detaliu. Le ofer şansa de a comenta dialogurile când repetăm. Repet şi eu cu ei. Dacă eu nu pot spune o replică convingător, asta înseamnă că ceva nu e în ordine cu acea replică. O dată ce actorii cunosc textul, încep să scot anumite sunete din pronunţia lor, pentru a face dialogurile să sune ca o vorbire curentă neglijentă. Unii mă detestă din această cauză: eu îmi încurajez actorii să murmure, dacă aceasta îi ajută să spună replicile mai natural, decât să vorbească cu o voce puternică, înregistrabilă. Dacă sunt cu adevărat încântat de o trăsătură a filmului meu, aceea este jocul actorilor. Un comen­tariu care mi-a fost adresat după prima prezentare neoficială a filmului a fost cel mai mare compliment care mi-a fost făcut până acum: dacă asculţi personajele din film dintr-o altă încăpere, acestea par oameni vorbind în mici filmulete de familie.

Despre decor. Filmez doar în locuri reale, nu îmi plac decorurile fabricate. îmi place când locul îşi spune şi el propria poveste. îmi plac atât de mult locurile în care filmez, încât îmi place să arăt totul. Majoritatea scenelor în film prezintă 180,270 sau chiar 360 de grade din locul respectiv. Dacă v-ati aflat vreodată la locul unei filmări, puteţi aprecia ce cantitate uriaşă de efort generează această dorinţă a mea. Orice loc de filmare (studio sau nu) conţine o bază, un generator, lumină, multe cabluri, echipa regizorului şi aşa mai departe. Când te decizi să faci un cerc cu camera, o echipă de zeci de persoane trebuie să se mişte în spatele camerei, în cea mai perfectă linişte. Uneori e cu adevărat distractiv să îi priveşti. Pentru că ne-am hotărât să avem o singură repriză de filmare pentru fiecare scenă, am avut scene în care camera îl urmărea pe actor pe mai mult de 100 de metri, începând din stradă şi intrând cu el în apartament. E foarte dificil, dar efectul este foarte natural – aşa că a meritat.

Despre recuzită. Am încercat să fac un film despre personajele mele şi despre povestea mea, nu despre o anume perioadă istorică. Am vrut ca perioada să fie doar contextul, nu subiectul filmului. Am încercat să respect şi să recreez realitatea cât de bine am putut, dar nu am vrut să îngrămădesc în fata camerei stereotipuri şi locuri comune ale comunismului târziu. Obiectele din acea perioadă sunt, desigur, prezente, dar în planul îndepărtat: autobuzul cu cilindri de gaz ca nişte bombe deasupra, pereţii acoperiţi cu cărţi. Ticurile sociale sunt prezente, de asemenea: cartuşul de Kent era mult mai important decât banii pe care îi plăteai pentru el, şi fără acesta nu puteai rezolva nimic.

Despre cum este să filmezi un film de epocă. Pentru noi, anii optzeci sunt deja o epocă. Oraşele s-au schimbat dramatic de atunci. Sunt de şapte ori mai multe maşini în Bucureşti, oraşele sunt colorate de panouri publicitare vesele şi majoritatea clădirilor au aer condiţionat, antene satelit, geamuri termopan şi aşa mai departe. La sfârşitul anilor optzeci nu mai exista iluminat public, existau doar două ore de program TV la singurul post de televiziune, foarte putină benzină pentru maşini, iar atmosfera gene­rală era una gri, întunecată, fără speranţă. Aceste lucruri explică degradarea acţiunii filmului.

Despre estetica filmului. Am discutat înainte de filmare cu Oleg Mutu, partenerul meu cinematografic, despre ce stil ar avantaja coerenta poveştii. Ne-am decis să facem totul cât mai sobru, şi să renunţăm, pe cât posibil, la orice artificiu scenic sau convenţional. Nu am folosit trepied, dar nici camera fixă. Ne-am decis să filmăm un unghi pe scenă şi să le permitem actorilor să folosească şi spaţiul din spatele camerei. Nu am urmărit niciodată fata actorului – multe replici vin din spatele camerei, sau actorii nu sunt în perimetrul scenei. Ne-am făcut o strategie din a filma actorii din spate. Am renunţat, treptat, la tot ce ar fi putut fi considerat prea drăguţ, prea regizat, inclusiv la zăpada frumoasă care cade la sfârşitul ultimei scene. Am încercat să ne axăm pe emoţie şi adevăr.

COMPONENTA „GIAMOUB ” II LIPSII ANUL ACESTA IA CANNES

Anul acesta, actriţa Jane Fonda i-a înmânat premiul Palme d’Or românului Cristian Mungiu, nominalizat în unanimitate de către juriul care 1-a avut ca preşedinte pe regizorul bri­tanic Stephen Frears, şi care a îndeplinit pentru prima dată de mulţi ani previziunile presei cul­turale internaţionale. Aceasta a fost impresionată de estetismul poveştii celor două studente românce, deşi au existat numeroase voci care au regretat că, la această ediţie, componenta «spectacol», «glamour», «inventivitate» a lipsit aproape cu desăvârşire din filmele aflate în competiţia oficială, mulţi amintindu-şi cu regret de ediţiile când In the Mood for Love a lui Wong Kar Wai (care anul acesta a avut o apariţie lamentabilă, cu filmul Burbemj Nights, desigur nou pentru un regizor asiatic, dar manierist pentru vestici) sau Dancer in the Dark a lui Lars von Trier aduceau ceva cu totul nou celei de-a 7-a arte. într-adevăr, Cristian Mungiu a prezentat un film aproape clasic din toate punctele de vedere, aproape indatabil şi, poate, tocmai de aceea atât de actual şi de universal. Bineînţeles, scenariul se inspira dintr-un fapt istoric real (în notele prezentate juriului, de altfel, el insista asupra acestui aspect), dar el reuşeşte să nu depăşească un anumit prag care ar fi transformat filmul în document de epocă sau melodramă socială. Mungiu s-a ferit de stereotipurile comunismului românesc (atât de prezente în alte filme care descriu aceeaşi perioadă, şi care, din nefericire, nu vorbesc decât unui public naţional, format din oameni care au trăit atunci, şi care pentru un străin rămân incomprehensibile), iar acest lucru i-a oferit posibilitatea unui discurs amplu, universal: de exemplu, o jurnalistă argentiniancă, după ce a ieşit din sala de cinema, mi-a spus că un film asemănător ar trebui făcut şi în tara ei, unde, din motive religioase, avortul este interzis, mii de femei murind în fiecare an din cauza întreruperilor de sarcină incognito. Dar iată, Mexic este prima tară din America Latină unde ceva începe să se schimbe, acum câteva luni guvernul legalizând avortul, dar numai în capitală. Exact ca în notele lui Cristian Mungiu, dintr-o dată numărul avorturilor «legale» a crescut halucinant. Notele lui Cristian Mungiu introduc juriul în spiritul epocii, în greutăţile turnării unui film în România (unde un bilet de avion pentru a chema o actriţă la o audiţie reprezintă o gaură uriaşă în bugetul iniţial), şi chiar în istoria lui personală. Chiar fără să fi văzut filmul, notele aces­tea reprezintă un document în ele însele, fiind un fel de «jurnal al artistului după turnaj». Cuvintele lui Cristian Mungiu, atunci când a primit premiul, au fost, timp de câteva zile, pe buzele tuturor: «Sper că acest premiu va reprezenta o veste bună pentru cineaştii din ţările mici, pentru că el este dovada că aparent nu este nevoie de un buget mare şi de staruri celebre pentru a realiza o poveste care să se adreseze tuturor». (Alina Savin)

Horia Pătraşcu – critic de film: „Deşi filmul lui Mungiu nu rulează pe marile ecrane din România şi eu nu am văzut încă 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, faptul că acest film a adus un premiu atât de important reprezintă un eveniment absolut superb pentru cine­matografia românească, mai ales pentru tinerii cineaşti. Tineri care, oricum, în ultimii ani au avut destul de «înghiţit» de la anumite persoane, cu drept de decizie şi cu populari­tate fără operă, care le-au impus acestor admirabili copii o mulţime de piedici absolut greţoase! Mă refer la Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Comei Porumboiu, Radu Muntean, Cătălin Mitulescu precum şi Cristian Ne- mescu. Aceşti numeroşi «Christoşi» extrem de talentaţi. Sunt convins că filmul lui Mungiu va avea acelaşi impact (glumesc, dar pe bune) asupra publicului românesc aşa cum a avut acea superbă imagine de pe po­diumul de la Cannes, în care o mare doamnă şi actriţă mondială – mă refer la Jane Fonda – şi-a sărutat pe obraz cu multă căldură con­fratele mai tânăr.”

Dan Puric – regizor şi actor de teatru: „La Cannes s-a obţinut un premiu foarte impor­tant. Prin Cristian Mungiu se aude despre România şi altfel decât au făcut politicienii şi alţi «binevoitori» să se audă. Nu am văzut încă filmul, nu mă pot pronunţa şi nici nu-1 cunosc bine pe Cristian Mungiu. Palme d’Or este un premiu prestigios, dar mai important decât premiul este faptul că se transmite în Occident un mesaj despre noi, românii. Se va mai repeta această frumoasă experienţă? Să dea bunul Dumnezeu să tot auzim astfel de România! Talentele nu se pot monopoliza, deci pot veni şi alţi tineri. Şi aşa deja există un val – Cristi Puiu, Cătălin Mitulescu, acum Cristian Mungiu… Acesta e un semn bun că generaţia tânără reuşeşte să tracteze prin cul­tură ţara asta către Occident.”

Călin Stănculescu – critic de film: „Să sperăm că episodul Cristi Mungiu se va repe­ta, oricum Mungiu îi repetă pe Liviu Ciulei şi Ion Popescu Gopo. Cristi Mungiu şi ceilalţi tineri care au luat premii în ultimii ani au deschis în acest fel drumul şi pentru regizorii mai tineri care vin din urmă. Eu cred că expe­rienţa Cannes de anul acesta va fi repetată, dacă nu anul viitor, în anii ce vor urma. în ceea ce-1 priveşte pe Cristi Mungiu, sper să rămână acelaşi regizor capabil să constru­iască scenarii şi filme de mare calitate, acelaşi cineast sigur pe arta lui, capabil să-şi alcătuiască o echipă bună, acelaşi artist orgo­lios şi modest care îşi cunoaşte adevărata forţă a propriei valori.”

FILMOG RAFIE

Ca regizor: Mariana (1998) Mâna lui Pau/ista (1999) • Nici o întâm­plare (1999) • Zapping(2OOO) • Corni pom­pierilor (2000) Occident (2002) Obiecte pier­dute {2005) • Obiecte pierdute-seg­mentul „Curcanii nu zboară” (2005) •4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007)

Ca scenarist: Mariana (1998) Zapping (2000)* Occident (2002)* Canton (2005) • Obiecte pier­dute {2005)» 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007)

Ca producător: Apartament 19 (2005) • Offset (2006)

Cristina Corciovescu – critic de film:

„Filmul lui Cristian Mungiu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile este un film fără greşeală, dar cred că succesul acestei pelicule se datorează întrucâtva succesului filmelor româneşti anterioare care au reprezentat surprize plăcute şi deosebite de la un an la altul. Totuşi, nu cred că noi, românii, vom căpăta curând un alt Palme d’Or şi vă spun aceasta privind istoria premiilor de la Cannes precum şi istoria celorlalte ţări. Nu ia în fiecare an aceeaşi ţară. Dar filmele româneşti mai pot lua premii la Veneţia, Berlin, Locarno, nu însă şi la Cannes, Marele Premiu. Deocamdată, de doi-trei ani încoace România se află pe val şi la fel de adevărat este că nu poţi fi mereu în top. E o lege a firii pe care Cannes-ul o respectă. Prognosticul meu este că lucrurile acestea nu vor fi la nesfârşit – sper să mă înşel – iar cei care acum simt pe val trebuie să profite la maximum, fiindcă există la momentul actual un curent favorabil cinematografiei româneşti.”

Gavril Pinte – regizor de teatru: „Consider că trofeul Palme d’Or reprezintă o perfor­manţă senzaţională care nu poate să aibă drept consecinţă decât să fim mândri de Cristian Mungiu şi filmul său. Mi se pare absolut firesc să reacţionez astfel. Cred că momentul Cannes poate fi repetat, dar nu neapărat în următorii ani. Filmul lui Mungiu ne face să credem în generaţia tânără. Să nu uităm că filmul lui Mungiu datorează extrem de mult inclusiv actorilor tineri care au dat viaţă personajelor şi au făcut-o cu mare artă.”

Geo Saizescu – regizor: „Performanţa lui Cristian Mungiu este repetabilă şi chiar trebuie să se repete. Sunt de felul meu un optimist incurabil şi cred că în orice cultură care devine internaţională asemenea mo­mente se pot repeta indiferent despre ce do­meniu este vorba: teatru, muzică, cinemato­grafie ş.a.m.d. Poate că la noi asemenea momente de glorie nu sunt atât de multe fiindcă cinematografia nu este foarte populară în rândul publicului, nu avem săli de cinema foarte multe şi bine dotate, sper însă ca filme de talia celui realizat de Cristian Mungiu – anul acesta, să nu îi uităm nici pe Cristi Puiu, Cornel Porumboiu, Cătălin Mitulescu sau chiar Nae Caranfil din anii trecuţi – va schimba percepţia asupra cine­matografiei autohtone în rândul publicului.”

Corneliu Porumboiu – regizor: „Performan­ţa lui Cristian Mungiu este extraordinară, tro­feul Palme d’Or reprezintă un premiu extraor­dinar, poate cel mai important premiu pe care visează un cineast să-1 obţină şi cred că distincţia confirmă valoarea cinematografiei româneşti şi a tinerilor regizori români. Premiul obţinut de Mungiu ne ajută pe noi toţi ca regizori şi, bineînţeles, filmul româ­nesc în general. îl ştiu de foarte multă vreme pe Cristian Mungiu, fără să fim totuşi prie­teni apropiaţi, este un regizor foarte bun ieşit din şcoala UNATC-ului. Am văzut 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi cred că este într-adevăr un film excepţional, care dă un imbold tuturor regizorilor tineri din această ţară. Pentru noi, începând cu pelicula Moartea domnului Lăzărescu şi ajungând până la momentul actual 432, cum mai este numit filmul lui Mungiu, este o perioadă favorabilă acum şi mă bucur enorm că am reuşit să demonstrăm că se pot realiza filme bune în condiţii destul de grele din perspectivă financiară.”

Claudiu Bleonţ – actor: „Ceea ce a făcut Cristian Mungiu la Cannes este pur şi simplu EXTRAORDINAR şi SUBLIM! Nu există alte cuvinte pentru a exprima performanta sa. Sigur, momentul Cannes se poate repeta şi în viitor, de ce nu? Nu pot da eu prognosticuri despre cum va merge cinematografia româ­nească în viitor, deocamdată pare a se afla pe drumul cel bun. Cât priveşte subiectele inspirate din regimul comunist de către tinerii regizori, aici eu consider că e treaba lor, sunt independenţi şi fiecare face ceea ce vrea, e dreptul lor de artişti să-şi aleagă o temă sau alta.