Cristian Român: „Oamenii iubesc apocalipsele”

„Am construit o civilizaţie care se bazează fundamental pe ştiinţă şi tehnologie. În acelaşi timp, am făcut totul ca înţelegerea ştiinţei şi tehnologiei să nu ajungă la publicul larg. Aceasta este reţeta dezastrului”. (Carl Sagan)

Cristian Român este pasionat de ştiinţă. Si de tehnică. Şi de revista „Ştiinţă & Tehnică”, la care lucrează de ani buni. Realizează săptămânal emisiunea „Cronica scepticului”, difuzată de TvRM, dar se consideră prudent, nu sceptic.

Anul 2012 şi scenariile sale catastrofice -au inundat căsuţele de mail, televizoa- ele, paginile de ziare şi reviste. Încet-în- creează o adevărată psihoză colec­tivă, ea însăşi generatoare de dezastre la nivel de individ. Avem motive de panică?

• Se apropie anul 2012, înfloresc teoriile catastrofelor şi câteodată chiar mă întreb dacă nu cumva avem o genă a catastrofelor undeva în noi, având în vedere că planeta aceasta s-a confruntat de câteva ori cu acel risc fatal, ca viaţa să dispară de pe Pământ. Au fost mai multe extincţii, minimum cinci, de-a lungul istoriei planetei, dintre care mai semnificative sunt două. Prima, acum 250 de milioane de ani, când mai mult de 90% dintre vieţuitoarele de pe Terra au dispărut, în urma unui eveni­ment de neimaginat pentru noi, azi. Un super- vulcan a erupt în Siberia, într-o eră în care pe Pământ se afla un singur mare continent, numit Pangaea, erupţie care a durat un milion de ani şi care a produs, prin solidificarea lavei, o crustă care a acoperit practic toată Terra. Pe atunci existau vietăţi evoluate, de tip proto- dinosaurieni, care au supravieţuit miraculos şi, ulterior, s-au dezvoltat, luând în stăpânire pla­neta. Am mai avut un eveniment semnificativ pentru noi, pentru că a lăsat cale liberă dezvol­tării mamiferelor: extincţia de acum 65 de milioane de ani, când un imens asteroid a lovit Pământul în zona actualului Golf Mexic. Ca să vă daţi seama ce-a însemnat acel asteroid: în timp ce lovea Pământul, coada lui se afla încă în stratosferă. Deci avea un diametru mediu de 11 km. Şocul, efectele pe termen lung au dus la dispariţia dinozaurilor, lăsând mamiferele să poată evolua nestingherite. Pe atunci, speciile de mamifere erau la nivelul unor şobolani, dimensiunea fiind forma lor de apărare. Aş putea spune că strămoşul nostru nu a fost o maimuţă, ci un şoricel. Sau putem specula, până la o banană! Dar, să revenim… Oamenii, la rândul lor, s-au confruntat cu o extincţie masivă, acum aproximativ 70.000 de ani, când Homo Sapiens începea deja să ia în stăpânire planeta. A erupt vulcanul Toba, situat în Sumatra, mai puţin violent decât cel din Siberia, dar care a dus la o reducere semnifica­tivă a populaţiei umanoide. Aşadar, chiar şi în memoria genetică a lui Homo Sapiens există amintirea si spaima unui astfel de eveniment.

I Chiar dacă aceste cataclisme planetare se petrec la intervale de timp geologice?

• Chiar dacă. Se presupune că acum 70.000 de ani Homo Sapiens dezvoltase deja limbajul, având în vedere că ne-au rămas de la el bijute­rii, unelte – care aveau şi calităţi estetice – deci se dezvoltase bine gândirea abstractă. Probabil că de-acolo ni s-a transmis, până azi, în ances­tralul nostru, gena despre care vorbeam, care ne face să ne placă spaima. Poate fi un exemplu semnificativ plăcerea jocului de-a Bau-Bau la copiii foarte mici, mult sub vârstele cunoaşterii, a înţelegerii vorbirii.

I Potopul biblic unde este situat în istoria cataclismelor?

• Sunt studii recente, destul de bine funda­mentate, care îl plasează undeva în zona Mării Negre. Dar sunt încă în faza de studii. În urmă cu 9.000 de ani, pe când Marea Neagră era complet separată de Mediterana (nu comuni­cau deloc), s-a produs o rupere a zonei lor de legătură, iar locuitorii de pe ţărmurile Mării Negre au cunoscut un adevărat potop. În Turcia s-au găsit urme ale unei civilizaţii care pare să fi fost distrusă tocmai de acest potop, intrat ulterior în legenda biblică.

I Vorbind despre Biblie, în istoria recenta – a ultimelor doua milenii – scenariile apo­caliptice au frecvent conotaţii religioase, descrise ca pedepse ale divinităţii pentru păcatele omului, tot mai decăzut.

• E absolut normal; oamenii iubesc apoca- lipsele. Când se trecea din anul 999 către 1000, întreaga Italie a fost cuprinsă de un adevărat delir al sfârşitului lumii, pentru că se luase in­terpretarea ad litteram a Bibliei, despre „sfâr­şitul veacurilor”. Da, era un sfârşit de veacuri. Primele nouă după Hristos. Scenele descrise de istorie sunt înduioşătoare şi înfricoşătoare în acelaşi timp: bogătanii şi-au dăruit averile, au murit oameni de frică atunci când clopotele bisericilor anunţau trecerea în noul an.

„Ducem mai departe spec­trul dezastrului în genele noastre, atât ca spaimă, cât şi ca apetenţă pentru sce­nariile catastrofice.”

I Dezvoltarea ştiinţei n-a redus apetenţa pentru scenariile catastrofice?

• Apocalipsele n-au ieşit niciodată din modă. La trecerea cometei Halley, din 1910, un profesor german a făcut multă vâlvă, anunţând distrugerea Terrei, în urma impactului. Pu­blicul larg era mai receptiv la teoria sa catastro­fică decât la calculele riguroase ale astronomi­lor, care au dat asigurări că nu va exista nici un impact. Frumoasă a fost reacţia lui după, când a declarat sus şi tare că a fost înţeles greşit. Ceea ce vom mai auzi şi noi, după 2012. Ba chiar şi adepţii fatidicului 2012, care umplu acum ecranele şi tabloidele, au început să-şi modifice discursul şi să vorbească despre mai multe realităţi, o realitate ezoterică, prin for­marea unei noi conştiinţe. A mai fost un eve­niment în 1982, când faimoasa aliniere a plane­telor a dat naştere unui curent şi unei cărţi, numite Efectul Jupiter – pasaje din ea au apărut şi în almanahurile vremii, de pe la noi! – prin care se preconizau ruperi de falii, erupţii ale super-vulcanilor, cutremure, toate generate de câmpurile gravitaţionale „cumulate” în urma alinierii cosmice. Fireşte, nu s-a întâmplat nimic din toate astea.

I Ne apropiem de 2012. Apocalipsa lui Ioan păleşte smerit în faţa grozăveniilor anunţate de calendarul mayaş.

• Te corectez: calendarul mayaş nu anunţă dispariţia lumii ci doar sfârşitul consemnărilor sale. Am şi eu acasă un calendar pe 2011 care se încheie la 31 decembrie. Sigur, e o specu­laţie pe care o fac eu acum, dar lucrurile se pot privi şi din perspectiva asta. Există o întreagă mitologie legată de 2012, sunt aruncate către public multe teorii, în aşa fel încât să creeze un bloc de informaţii, aparent indestructibil, tocmai pentru faptul că sunt abil strecurate şi elemente reale, demonstrabile ştiinţific. Apo- calipsele sunt de fapt profeţite de actualii pro­feţi mayaşi. Se speculează faptul că mayaşii credeau într-o alternanţă a lumilor. Ce înseamnă asta însă e o altă poveste a civili­zaţiei lor.

I De aici încolo încep teoriile. Le putem acorda atenţie?

• Da, sigur. Dar înainte de toate trebuie să zâmbim! Prima ar fi cu oprirea Pământului din rotaţia în jurul axei sale, urmată de relua­rea rotirii, dar în sens invers. Există un perso­naj, foarte activ pe net, pe youtube, pe google video, numit Gregg Braden, care susţine de câţiva ani această teorie, adăugând la ea şi inversarea polilor magnetici. Tot aici e descris şi aşa-zisul fenomen al reducerii timpului fizic: ziua de 24 de ore din anii ’80 are acum doar 16 ore. Ceea ce ar însemna că Pământul se roteşte mult mai repede, iar când se va apropia de momentul opririi, ar trebui să aibă o viteză de rotaţie infinită. Fizică elementară! Dar pentru pseudo-ştiinţifici, detaliile astea nu contează. Şi se mai întâmplă lucruri în 2012. Nu vom mai avea două spirale de ADN, ci 12. Ba chiar, la o emisiune cu audienţă bunicică, am aflat că există persoane care îşi adjudecă deja patru spirale. Pentru credibilitate, sunt invocate cer­cetări recente, studii avansate, descoperiri încă ţinute secrete, toate aparţinând unor faimoşi oameni de ştiinţă, al căror nume nu este nicio­dată menţionat. Sau, dacă este, el e un fel de Gregg Braden.

„Nu s-a demonstrat daca alternanţa lumilor se face cu periodicitatea de 26.000 de ani, cât durează calen­darul mayaş.”

I Cum e cu alinierea Soarelui şi a Pămân­tului cu centrul galaxiei?

• Va cauza rău de tot sănătăţii noastre. Tot în 21 decembrie 2012. Problema e că, atunci când vorbim de un centru, ne referim la un punct, sau la o zonă foarte mică. Or, galaxia noastră are o geometrie destul de dificil de aproximat. În plus, mereu se descoperă noi frontiere ale ei, noi structuri galactice… În concluzie, nimeni nu poate pune degetul pe hartă, ca să-i arate centrul. Mai avem o spai­mă: centura fotonică. Intrăm în ea, tot atunci, în decembrie 2012, şi ne prăjim, domnilor şi doamnelor! Numai că e o mică problemă: această centură fotonică nu există. Mai este şi rezonanţa Schumann care ne pândeşte după colţ. Asta este considerată de pseudo-stiinţifici ca fiind „frecvenţa de respiraţie” a Pămân­tului. De fapt, suprafaţa Pământului – bună conducătoare de electricitate – împreună cu atmosfera terestră şi cu ionosfera formează o cavitate rezonantă, în care frecvenţa de rezo­nanţă este de 7, 83 Hz. Variaţiile ei sunt date de modificările de stare ale mediului prin care se propagă, adică ale atmosferei şi, implicit, ale condiţiilor climatice. Este motivul pentru care se monitorizează această frecvenţă. Ei bine, variaţiile nu depăşesc, pe parcursul unei zile, 0,5 Hz. Ca medie, însă, rămâne practic con­stantă, nu aşa cum susţin pseudo-ştiinţificii, că ar fi ajuns la 12 Hz. Dar destul cu 2012!

I Şi totuşi, ne ameninţă vreun cataclism global?

• Da, există trei pericole reale pentru civili­zaţia terestră şi în faţa cărora suntem fără apă­rare. Este vorba despre cutremure, cum au fost cele din Japonia şi care, iată, nu pot fi prevă­zute ştiinţific, dar care au efecte doar local. Erupţia unui super-vulcan, însă, poate afecta întreaga planetă. În prezent, deşi există mai mulţi potenţiali astfel de super-vulcani, nu există nici un indiciu că, în următoarele câteva sute de ani, unul dintre ei ar putea să erupă. Pentru că aceşti vulcani dau semne precursoa­re, de trezire, cu sute de ani înainte. Vorbim, deci, despre timpuri geologice. Iar al treilea pericol este apariţia unui asteroid de tipul celui care a dus la dispariţia dinozaurilor, în faţa căruia suntem doar aparent lipsiţi de apărare. Deţinem atât tehnologia pentru iden­tificarea sa din timp, cât si pentru devierea tra­iectoriei sale, asa fel încât să ocolească Terra. Dar mă tem că nu se vor găsi lesne resursele financiare, probabil de câteva mii de miliarde de dolari, chiar dacă acestea reprezintă buge­tele alocate anual cheltuielilor militare.