Ca tânăr jurnalist, nu-mi aduc aminte foarte bine cum au trecut prin mine ultimii 100 de ani. Cu sau fără sport. Ştiu, însă, pe cineva, care i-a trăit, prin el însuşi sau prin prisma familiei. Şi mai ales a comentat ce a mai rămas din ei. Nu prea mult, preţ de o balanţă…Şi mai ales, a istovit între nelămuriri.

Având în vedere faptul că revista Flacăra sărbătoreşte  Centenarul, cum  vedeţi această publicaţie, în contextul mediatic actual?

–  O  publicaţie  cu  un  conţinut editorial echilibrat  şi  cu  un  aspect  grafic   atractiv. Revista Flacăra este o oază de linişte pentru un cititor sătul de scandaluri mediatice.

Aveţi amintiri legate de colaborarea cu această publicaţie?

– Am  colaborat cu Flacăra   încă de pe vremea în care era condusă  de Adrian Păunescu. Semnam o rubrică intitulată  Civilizaţia sportului. După 1989, am fost invitat de George Arion la mai multe gale ale premiilor revistei Flacăra la care am participat cu mare plăcere.

Dacă  aţi fi redactorul-şef al revistei Flacăra, care ar fi titlul editorialului dv. din numărul următor, alegând drept subiect o problemă actuală a societăţii româneşti?

–  Deteriorarea   relaţiilor  interumane  în România de azi.

Vă rugăm să comentaţi puţin presa de azi.

– Scandal, sex, sânge – acestea sunt în trei cuvinte  subiectele  cele  mai  des  întâlnite  în peisajul  mediatic  actual. Peisajul  TV   este dezolant. Am  citit în Jurnalul  naţional următoarea frază:  „Televiziunile seamănă   cu nişte scule de manevrat bani, de desfundat closete, de spălat cadavre, de crăpat  capetele adversarilor, de manipulare, de lustruit paraşute şi de promovare a angoaselor…“

Credeţi că, în curând, vom fi puşi în situaţia de a discuta despre sfârşitul epocii presei scrise, atenţia cititorilor fiind mai degrabă  îndreptată  spre  publicaţiile online?

–  Da,  presa  scrisă    pierde  teren.  Înainte, când se petrecea un eveniment, cumpăram  un ziar ca să  aflăm amănunte, iar acum, pentru a afla ceea ce ne interesează, ne ducem spre un televizor. A scăzut  şi puterea de cumpărare  a cetăţenilor cu venituri medii, nu-şi mai permit să cumpere mai mult de un cotidian şi eventual  un  săptămânal.  Trecerea  unor  publicaţii importante (Cotidianul, Gândul) de pe print pe online este elocventă.

V-aţi putea descrie într-un citat, sau într-o imagine poetică?

– În 35   de ani de activitate în TVR „am crezut ce am spus şi am spus tot ceea ce am crezut“ (crezul meu profesional). Munca mea nu a fost o imagine poetică. A fost consecinţa unei pasiuni pentru sport.

Credeţi că  presa sportivă  mai  produce subiecte adevărate, sau totul se bazează pe coloratură? Ultima dezvăluire de senzaţie a fost „cazul Ridzi“…

– Presa sportivă, ca şi cea audiovizuală, se bazează pe ştirile mondene de genul X s-a combinat cu Y sau Z a promis că va poza nudă dacă echipa ei  preferată   va câştiga  campionatul“. Dar, să evit exagerările.  Sunt în presa sportivă genuri  publicistice apreciate: cronici,  comentarii, interviuri,  anchete. Cazul    Ridzi este un exemplu  de  anchetă  făcută    de  Gazeta  sporturilor.

Care consideraţi că  sunt  momentele de graţie ale carierei dv., întinsă pe mai bine de 50 de ani?

–  Finalele Campionatelor Mondiale   de handbal  masculin din anii 1970 şi 1974 câştigate  de  echipa  României, noaptea  de  vis  a Nadiei  Comăneci     de  la  Jocurile   Olimpice Montreal 1976 şi Campionatul  Mondial de fotbal  ediţia  SUA   1994  cu  echipa  României printre cele mai bune opt echipe ale lumii.

Ce jurnalişti v-au influenţat?

– Tudor Vornicu, Tudor Vornicu şi Tudor Vornicu.

Vă consideraţi un mentor?

– Nu.

Ce nu cunosc telespectatorii despre perioada în care aţi fost interzis la TVR?

– Cunosc  tot. M-am întors la Clubul  Steaua, unde  am lucrat la Biroul  de Presă   şi lângă echipa de fotbal antrenată de Emeric Ienei şi de Anghel   Iordănescu.  Am   scris  două cărţi    în colaborare cu Octavian Vintilă (Steaua – performanţă şi prestigiu) şi cu regretatul Virgil Ludu (Fair   Play).  Am   fost  crainicul  stadionului Steaua…

Cum v-a influenţat acea perioadă viaţa şi mai ales familia?

– În nici un fel. Viaţa mea şi a familiei mele a continuat la fel ca până  atunci. Cu   calm, cu înţelegere, cu blândeţe.

Povestiţi-ne câteva momente  frumoase, care v-au rămas lângă inimă, chiar legate de acea perioadă tristă…

– Scrisorile pe care le-am primit după suspendarea mea. La   telefon răspundeam  doar celor  apropiaţi fiindcă    fusesem  avertizat  că telefonul meu era permanent ascultat.

Sunteţi nu doar un cunoscut pasionat de hipism, ci unul dintre puţinii oameni care încearcă să pună umărul la revigorarea acestui sport. Unii i-ar spune… artă…

–  Revigorare?  Nici  vorbă! Oamenii  care iubesc caii sunt oameni buni. Dar sunt din ce în ce mai puţini oameni buni printre noi.

Ce înseamnă astăzi tradiţia în familie? Observaţi acest spirit  tradiţionalist şi   la generaţia tânără de azi?

– Tradiţiile familiei mele sunt: cavalerismul, la propriu şi la figurat, dorinţa de a face ceva care te  pasionează, care îţi  place (vezi televiziunea şi aşchiile care nu sar departe de pom), cinstea, corectitudinea,  demnitatea  şi onoarea care sunt mai importante decât averea.

Dv. aveţi un cult pentru  noţiunea de fair-play. Cavalerismul a dispărut?

– Da, este răspunsul la ambele întrebări.

Apropo, de ce credeţi că rubricile de politică externă  lipsesc aproape cu desăvârşire din grilele posturilor TV? TVR reprezintă o excepţie…

– Nu lipsesc. Stenogramele WikiLeaks, dispariţia lui Steve Jobs, „cel mai bogat  om din cimitir“, naşterea băieţelului cuplului Sarkozy-Bruni. Astea sunt ştiri externe? Să ne păstrăm simţul umorului.

Ce aţi făcut  şi ce puteţi face pentru români, din postura de senator?

– Să-i ascult (Aţi văzut  clipul Fluturele? Nu mai avem capacitatea de a ne asculta), să-i îndrum către  persoanele din instituţiile care iau decizii, iar pe cei aflaţi în situaţii disperate, să-i ajut  material, în  limitele  posibilităţilor  mele financiare.

Ce rol are armata, în societatea actuală? Dar în educaţia unui tânăr?

– Ce bună   era armata pentru educaţia unui tânăr! Eu îi sunt recunoscător.  M-a călit  fizic şi psihic. M-a deprins să  fiu ordonat, disciplinat, bun coleg.

Pentru că vorbeam despre armată, să discutăm  despre pasiunea pentru culorile clubului Steaua.

– Nu mai comentez ceea ce se întâmplă  în mizeria morală   din fotbalul românesc de 17 ani, din 1994. Am  făcut sport de performanţă la Steaua. Rămân stelist, la bine şi la rău, aşa cum e acum.

Pornind de la relaţia dv. cu persoane precum Nadia, Patzaichin sau  Hagi, vă rugăm, vorbiţi-ne despre prietenie şi despre camaraderie….

– Nu dau lecţii nimănui.  Nu am această ambiţie. Dacă aş face o listă  cu 10 oameni care contează    în  viaţa  mea, după    primele  cinci locuri, în care se află   familia mea, urmează Nadia, Ilie, Ivan, Gică  la care se mai adaugă Cristi  (Gaţu).

În această  perioadă, comentaţi la  TVR Mondialele de gimnastică. Cum priviţi procesul de reconstrucţie a echipei naţionale de gimnastică feminină?

– Merg pe mâna celor mai buni antrenori de  gimnastică    din  lume, Octavian  Belu  şi Mariana  Bitang.  Vor construi o nouă   echipă feminină  valoroasă  a României. Puţintică răbdare… Nu  există   minuni  în  gimnastică.  Mă contrazice doar  Nadia Comăneci…  Excepţiile confirmă regula.

Să încercăm un exerciţiu asemănător şi cu naţionala de fotbal…

– Nu. Vorbim peste câţiva ani când  vor creşte copiii de la Academia Hagi. Până atunci, urmăriţi  echipa Viitorul  Constanţa din liga a II-a.

Atmosfera din fotbal v-a lăsat  un gust amar, care v-a îndepărtat de microfonul TV. Şi totuşi, pentru ce meci aţi reveni la pupitrul unei transmisiuni în direct?

– Pentru o finală   de Cupă    Mondială  cu echipa României, una dintre finaliste.

Ce trebuie să sperăm, raţional vorbind, de la viitoarea ediţie a J.O. de la Londra?

– 1-2 medalii la gimnastică, 2-3 medalii la canotaj şi caiac-canoe, 1-2 medalii la scrimă şi un  loc  printre  primele  15 naţiuni ale  lumii într-un clasament pe criteriul medaliilor.

Sunteţi tată  şi bunic, dar în acelaşi timp o legendă vie a sportului şi a mass-media. Uitaţi o clipă modestia şi mărturisiţi-ne când v-aţi simţit cel mai fericit om din lume…

– De fiecare dată  când s-au născut  cei trei copii şi cei doi nepoţei ai mei.

Mai avem nevoie de modele în societatea actuală?

– Mai avem nevoie. Dar nu de interpreţi ai unui anumit gen de muzică   sau de  asistente TV. Exemple pentru tânăra generaţie? Mircea Albulescu, Iolanda  Balaş-Söter, Andrei  Pleşu, Regele Mihai.

„Am intrat în politică fiindcă am fost convins de un liberal că în Parlament trebuie să fie şi o voce care să susţină sportul, educaţia fizică, mişcarea pentru sănătate… Asta fac în trecerea mea efemeră prin politică.“

Cristian Ţopescu regretă că nu s-a născut mai devreme, prin secolul 17 sau 18, „pe vremea cavalerilor şi a înfruntărilor faţă în faţă, fără lovituri pe la spate“.

text Andrei Dicu,  foto arhivă personală

Friday, November 4th, 2011 at 12:42 am, Interviu, PEOPLE, RSS feed