Ca tânăr jurnalist, nu-mi aduc aminte foarte bine cum au trecut prin mine ultimii 100 de ani. Cu sau fără sport. Ştiu, însă, pe cineva, care i-a trăit, prin el însuşi sau prin prisma familiei. Şi mai ales a comentat ce a mai rămas din ei. Nu prea mult, preţ de o balanţă…Şi mai ales, a istovit între nelămuriri.
Având în vedere faptul că revista Flacăra sărbătoreşte Centenarul, cum vedeţi această publicaţie, în contextul mediatic actual?
– O publicaţie cu un conţinut editorial echilibrat şi cu un aspect grafic atractiv. Revista Flacăra este o oază de linişte pentru un cititor sătul de scandaluri mediatice.
Aveţi amintiri legate de colaborarea cu această publicaţie?
– Am colaborat cu Flacăra încă de pe vremea în care era condusă de Adrian Păunescu. Semnam o rubrică intitulată Civilizaţia sportului. După 1989, am fost invitat de George Arion la mai multe gale ale premiilor revistei Flacăra la care am participat cu mare plăcere.
Dacă aţi fi redactorul-şef al revistei Flacăra, care ar fi titlul editorialului dv. din numărul următor, alegând drept subiect o problemă actuală a societăţii româneşti?
– Deteriorarea relaţiilor interumane în România de azi.
Vă rugăm să comentaţi puţin presa de azi.
– Scandal, sex, sânge – acestea sunt în trei cuvinte subiectele cele mai des întâlnite în peisajul mediatic actual. Peisajul TV este dezolant. Am citit în Jurnalul naţional următoarea frază: „Televiziunile seamănă cu nişte scule de manevrat bani, de desfundat closete, de spălat cadavre, de crăpat capetele adversarilor, de manipulare, de lustruit paraşute şi de promovare a angoaselor…“
Credeţi că, în curând, vom fi puşi în situaţia de a discuta despre sfârşitul epocii presei scrise, atenţia cititorilor fiind mai degrabă îndreptată spre publicaţiile online?
– Da, presa scrisă pierde teren. Înainte, când se petrecea un eveniment, cumpăram un ziar ca să aflăm amănunte, iar acum, pentru a afla ceea ce ne interesează, ne ducem spre un televizor. A scăzut şi puterea de cumpărare a cetăţenilor cu venituri medii, nu-şi mai permit să cumpere mai mult de un cotidian şi eventual un săptămânal. Trecerea unor publicaţii importante (Cotidianul, Gândul) de pe print pe online este elocventă.
V-aţi putea descrie într-un citat, sau într-o imagine poetică?
– În 35 de ani de activitate în TVR „am crezut ce am spus şi am spus tot ceea ce am crezut“ (crezul meu profesional). Munca mea nu a fost o imagine poetică. A fost consecinţa unei pasiuni pentru sport.
Credeţi că presa sportivă mai produce subiecte adevărate, sau totul se bazează pe coloratură? Ultima dezvăluire de senzaţie a fost „cazul Ridzi“…
– Presa sportivă, ca şi cea audiovizuală, se bazează pe ştirile mondene de genul X s-a combinat cu Y sau Z a promis că va poza nudă dacă echipa ei preferată va câştiga campionatul“. Dar, să evit exagerările. Sunt în presa sportivă genuri publicistice apreciate: cronici, comentarii, interviuri, anchete. Cazul Ridzi este un exemplu de anchetă făcută de Gazeta sporturilor.
Care consideraţi că sunt momentele de graţie ale carierei dv., întinsă pe mai bine de 50 de ani?
– Finalele Campionatelor Mondiale de handbal masculin din anii 1970 şi 1974 câştigate de echipa României, noaptea de vis a Nadiei Comăneci de la Jocurile Olimpice Montreal 1976 şi Campionatul Mondial de fotbal ediţia SUA 1994 cu echipa României printre cele mai bune opt echipe ale lumii.
Ce jurnalişti v-au influenţat?
– Tudor Vornicu, Tudor Vornicu şi Tudor Vornicu.
Vă consideraţi un mentor?
– Nu.
Ce nu cunosc telespectatorii despre perioada în care aţi fost interzis la TVR?
– Cunosc tot. M-am întors la Clubul Steaua, unde am lucrat la Biroul de Presă şi lângă echipa de fotbal antrenată de Emeric Ienei şi de Anghel Iordănescu. Am scris două cărţi în colaborare cu Octavian Vintilă (Steaua – performanţă şi prestigiu) şi cu regretatul Virgil Ludu (Fair Play). Am fost crainicul stadionului Steaua…
Cum v-a influenţat acea perioadă viaţa şi mai ales familia?
– În nici un fel. Viaţa mea şi a familiei mele a continuat la fel ca până atunci. Cu calm, cu înţelegere, cu blândeţe.
Povestiţi-ne câteva momente frumoase, care v-au rămas lângă inimă, chiar legate de acea perioadă tristă…
– Scrisorile pe care le-am primit după suspendarea mea. La telefon răspundeam doar celor apropiaţi fiindcă fusesem avertizat că telefonul meu era permanent ascultat.
Sunteţi nu doar un cunoscut pasionat de hipism, ci unul dintre puţinii oameni care încearcă să pună umărul la revigorarea acestui sport. Unii i-ar spune… artă…
– Revigorare? Nici vorbă! Oamenii care iubesc caii sunt oameni buni. Dar sunt din ce în ce mai puţini oameni buni printre noi.
Ce înseamnă astăzi tradiţia în familie? Observaţi acest spirit tradiţionalist şi la generaţia tânără de azi?
– Tradiţiile familiei mele sunt: cavalerismul, la propriu şi la figurat, dorinţa de a face ceva care te pasionează, care îţi place (vezi televiziunea şi aşchiile care nu sar departe de pom), cinstea, corectitudinea, demnitatea şi onoarea care sunt mai importante decât averea.
Dv. aveţi un cult pentru noţiunea de fair-play. Cavalerismul a dispărut?
– Da, este răspunsul la ambele întrebări.
Apropo, de ce credeţi că rubricile de politică externă lipsesc aproape cu desăvârşire din grilele posturilor TV? TVR reprezintă o excepţie…
– Nu lipsesc. Stenogramele WikiLeaks, dispariţia lui Steve Jobs, „cel mai bogat om din cimitir“, naşterea băieţelului cuplului Sarkozy-Bruni. Astea sunt ştiri externe? Să ne păstrăm simţul umorului.
Ce aţi făcut şi ce puteţi face pentru români, din postura de senator?
– Să-i ascult (Aţi văzut clipul Fluturele? Nu mai avem capacitatea de a ne asculta), să-i îndrum către persoanele din instituţiile care iau decizii, iar pe cei aflaţi în situaţii disperate, să-i ajut material, în limitele posibilităţilor mele financiare.
Ce rol are armata, în societatea actuală? Dar în educaţia unui tânăr?
– Ce bună era armata pentru educaţia unui tânăr! Eu îi sunt recunoscător. M-a călit fizic şi psihic. M-a deprins să fiu ordonat, disciplinat, bun coleg.
Pentru că vorbeam despre armată, să discutăm despre pasiunea pentru culorile clubului Steaua.
– Nu mai comentez ceea ce se întâmplă în mizeria morală din fotbalul românesc de 17 ani, din 1994. Am făcut sport de performanţă la Steaua. Rămân stelist, la bine şi la rău, aşa cum e acum.
Pornind de la relaţia dv. cu persoane precum Nadia, Patzaichin sau Hagi, vă rugăm, vorbiţi-ne despre prietenie şi despre camaraderie….
– Nu dau lecţii nimănui. Nu am această ambiţie. Dacă aş face o listă cu 10 oameni care contează în viaţa mea, după primele cinci locuri, în care se află familia mea, urmează Nadia, Ilie, Ivan, Gică la care se mai adaugă Cristi (Gaţu).
În această perioadă, comentaţi la TVR Mondialele de gimnastică. Cum priviţi procesul de reconstrucţie a echipei naţionale de gimnastică feminină?
– Merg pe mâna celor mai buni antrenori de gimnastică din lume, Octavian Belu şi Mariana Bitang. Vor construi o nouă echipă feminină valoroasă a României. Puţintică răbdare… Nu există minuni în gimnastică. Mă contrazice doar Nadia Comăneci… Excepţiile confirmă regula.
Să încercăm un exerciţiu asemănător şi cu naţionala de fotbal…
– Nu. Vorbim peste câţiva ani când vor creşte copiii de la Academia Hagi. Până atunci, urmăriţi echipa Viitorul Constanţa din liga a II-a.
Atmosfera din fotbal v-a lăsat un gust amar, care v-a îndepărtat de microfonul TV. Şi totuşi, pentru ce meci aţi reveni la pupitrul unei transmisiuni în direct?
– Pentru o finală de Cupă Mondială cu echipa României, una dintre finaliste.
Ce trebuie să sperăm, raţional vorbind, de la viitoarea ediţie a J.O. de la Londra?
– 1-2 medalii la gimnastică, 2-3 medalii la canotaj şi caiac-canoe, 1-2 medalii la scrimă şi un loc printre primele 15 naţiuni ale lumii într-un clasament pe criteriul medaliilor.
Sunteţi tată şi bunic, dar în acelaşi timp o legendă vie a sportului şi a mass-media. Uitaţi o clipă modestia şi mărturisiţi-ne când v-aţi simţit cel mai fericit om din lume…
– De fiecare dată când s-au născut cei trei copii şi cei doi nepoţei ai mei.
Mai avem nevoie de modele în societatea actuală?
– Mai avem nevoie. Dar nu de interpreţi ai unui anumit gen de muzică sau de asistente TV. Exemple pentru tânăra generaţie? Mircea Albulescu, Iolanda Balaş-Söter, Andrei Pleşu, Regele Mihai.
„Am intrat în politică fiindcă am fost convins de un liberal că în Parlament trebuie să fie şi o voce care să susţină sportul, educaţia fizică, mişcarea pentru sănătate… Asta fac în trecerea mea efemeră prin politică.“
Cristian Ţopescu regretă că nu s-a născut mai devreme, prin secolul 17 sau 18, „pe vremea cavalerilor şi a înfruntărilor faţă în faţă, fără lovituri pe la spate“.
text Andrei Dicu, foto arhivă personală