Cristina Bazavan, fosta voce a Europa Fm şi fostul redactor-şef de la revista „Tabu“ continuă să scrie cu aceeaşi pasiune dintotdeauna. Astăzi, are unul dintre cele mai vizitate bloguri din România.
Cristina Bazavan – un jurnalist atent cu timpul şi emoţia cititorului.
Cristina Bazavan e, înainte de toate, un challenger al jurnalismului scris. Scrie cu entuziasm, jucându-se cu textul, structurându-l, urmărindu-i substanţa. Îi place şi vede în această meserie vocaţia orchestratorului, o vocaţie tehnică, totuşi. Oricum s-ar scrie presa scrisă, câtă carne şi culoare ar avea pe ea, întâi este urzeala, structura în jurul căreia se construieşte totul. Aceasta este credinţa Cristinei. Ne-am întâlnit în perioada când jurnalista pregătea un reportaj legat de originea mesajului Neam săturat de voi. După cum ştiţi, acesta a devenit viral pe internet, transmiţând, într-o formulă sintetică, având umor şi subtext, un mesaj la care au aderat mulţi români care au ca singură formulă de protest libertatea cuvântului în forma sa cea mai subtilă. Important e cum începi un articol. „Prima frază/propoziţie e unul dintre cele mai importante lucruri într-un text” – crede Cristina, iar eu am întrebat-o cum va începe acest reportaj (răspuns care nu mai contează prea tare acum, pentru că îl puteţi citi deja aici: http://bazavan.ro/2012/07/ neam-saturat/), gândindu-mă în acelaşi timp la cum îl voi începe eu.
Practic, numele Cristinei Bazavan – alături de alte câteva – se confundă cu originea Radio Europa Fm, unde a ajuns dintr-o întâmplare. Căuta un job, studentă fiind, şi a auzit că e nevoie de voci pentru gingle-uri. Aşa a ajuns la Europa Fm şi s-a trezit cu o emisiune. „În radio trebuie să fii spontan, amuzant, sintetic. Să ştii cum să respiri” – spune jurnalista. În schimb, experienţa din televiziune – a prezentat emisiunea Ca-n filme, la Digi TV – a fost marcantă pentru Cristina. Cu toate că orice figură de pe sticlă este aleasă pentru un cumul de date foarte personale – de la date fizice, la personalitate – paradoxul este că ajungi să nu mai fii tu.
„Nu-ţi mai aparţii. Trebuie să zâmbeşti tot timpul, or eu nu zâmbesc. M-am trezit că mi se cere să mă vopsesc. Eu sunt blondă… dar ei voiau un blond de culoarea mierii. Păi… de ce? Ia uită-te pe fotografiile astea, tenta asta aurie ar da mai bine pe sticlă. Se uită toată lumea la tine, dar eu eram cea care făcea cel mai puţin în tot acel proiect. Sunt oameni, profesionişti care nici măcar nu apar pe generice.” Pentru Cristina, solidaritatea faţă de echipă, în fond, o formă a onestităţii vizavi de muncă este sintetizată într-o formulă-sentinţă care tot revine în discursul său: „Lumea zice că-s deşteaptă, dar eu sunt doar muncitoare!” N-o cred! N-o credeţi! Un jurnalist formator care îşi lasă amprenta asupra mai tinerilor săi colegi şi care îi poartă recunoştinţa, nu poate fi doar un ilustru truditor!
Iar dacă e o persoană foarte matinală, trezindu-se dimineaţa pe la 5.30-6.00 (iniţial am fost intrigat, trezitul târziu fiind pentru mine unul dintre beneficiile „meseriei”), este pentru că doar atunci timpul îi aparţine în întregime. Singurul interval al zilei când n-o bate nimeni la cap, nu-i sună telefoanele.
Radio, TV, presă scrisă, internet… un jurnalist polivalent. De care dintre acestea se simte cel mai apropiată? În scris, aici crede că deţine controlul. Un text poţi să-l montezi cum vrei, dar nu poţi face acelaşi lucru în radio, în televiziune. Şi mai e ceva cu scrisul. Dacă urmăreşti consistenţa unui subiect, să vrei să-i dai cititorului o poveste cu substanţă, ai nevoie de timp să te documentezi, apoi, la fel de mult, ai nevoie de timp ca să scrii. Fie că e vorba de oameni sau fapte, de reportaje sau portrete ale unor personalităţi. Dovada: Cristina a pregătit un text timp de trei ani. O muncă de documentare asiduă din care n-a scăpat nici cea mai nesemnificativă informaţie despre personajul său. Un personaj enigmatic, ermetic: actorul Vlad Ivanov. În vertijul interviurilor zilnice cu vedete umflate cu botox, a abordărilor tematice agresive şi a răspunsurilor aşijderea, întâlnirea Cristinei a fost calibrată de energia întrebărilor esenţiale. Dar nici atunci nu eşti sigur. I s-a întâmplat chiar cu Ivanov, care a răspuns corect, politicos, dar a închis breşele către sufletul său. Doar una a găsit-o liberă, atunci când Cristina a fost inspirată să-i vorbească despre şcoala populară pe care a urmat-o la Botoşani, iar actorului i s-au umezit ochii. Atunci jurnalista a ştiut: n-a descoperit de la Vlad, va merge ea la Botoşani să reconstituie destinul actorului. Aşa a aflat ulterior Vlad Ivanov de la Cristina că profesorul care a scos untul din aspirantul într-ale actoriei, şi despre care Vlad credea că are o impresie proastă despre el, a notat într-o fişă pe care a descoperit-o jurnalista că o să fie un mare actor. Investigaţia e genul cel mai incitant în jurnalism, i se pare Cristinei Bazavan. Da, o formă jurnalistică, dar şi un fel de încăpăţânare de a scoate tot ce poţi dintr-un subiect, şi care uneori poate determina atitudini neaşteptate. I s-a întâmplat cu James Thiérrée, unul dintre cei mai spectaculoşi artişti la nivel mondial, care a susţinut două reprezentaţii anul trecut la Bucureşti. Nepotul lui Charlie Chaplin nu dă interviuri, dar Cristina a reuşit să asiste la repetiţiile sale, autocenzurându-şi cel mai mic contact cu superstarul francez – conform înţelegerii –, atât de mult încât a ajuns să-l ignore metodic. Faptul l-a intrigat pe James, iar metoda a funcţionat, artistul fiind cucerit şi deschizându-şi sufletul în faţa jurnalistei. Restul e… confesiune, jurnal intim al jurnalistei.
De la revista Tabu, la blog. Regrete? Vreo nostalgie legată de locurile pe unde a fost? „Nu.” Avantaje, dezavantaje? „Am scris un material cu Mihai Bendeac, care a avut câteva mii de vizualizări într-o zi. Nu s-ar fi întâmplat asta dacă era în Tabu.” Da, internetul e un canal de comunicare puternic, iar Cristina continuă să facă subiecte mari şi pe blog. „Blogul meu se comportă ca o revistă, cu plan editorial, cu target, l-am gândit ca un produs de publishing.” Există uneori şi tentaţia să se îndepărteze într-o zonă mai personală, dar situaţia nu scapă de sub control. Dacă astăzi blogul a ajuns o sursă de câştig pentru entertainerii mai titraţi din blogosferă – Cristina fiind unul dintre ei –, pentru jurnalistă veniturile principale provin din consultanţă media. Un alt „defect” profesional este cititul, Cristina fiind adesea invitată în calitate de speaker la lansarea unor cărţi. Cărţile – o altă pasiune a sa. O întreb ce cărţi, ce autori.
Dincolo de referinţele tradiţionale: recenzii, cronici, recomandări, modul în care îşi alege cărţile se rezumă la un obicei: intră într-o librărie, ocheşte o carte, poate o atrage o copertă, bagă mâna în raft şi ia. Pe baza unor intuiţii verificate, ştie, de regulă, ce gen de cărţi va găsi într-o colecţie de la Humanitas. Provocator e atunci când intră într-o librărie din afară, orice alegere fiind o întâmplare. Şi alegerile neinspirate? „Le ofer cadou. Le donez!” Şi nu doar acestea. Cristina Bazavan a donat multe cărţi pentru proiectul Lecturi urbane. „I-am anunţat, se aşteptau să vin cu un braţ de cărţi. Aşa că i-am poftim: haideţi, băieţi, veniţi să le luaţi, sunt câţiva saci. Am donat până acum vreo 2.000 de cărţi.” Simţul de proprietate îi este străin. Nu are mania colecţiilor, stă cu chirie – dar în locuri cu poveşti care o inspiră –, nici măcar hainele nu şi le păstrează. La sfârşitul anului, îşi invită prietenele să aleagă din garderobă ţinutele mai preţioase, restul le donează.
Şi o poveste exemplară. Într-o zi când s-a întors acasă – stătea în acea vreme în Dorobanţi un nor gros de fum se ridica deasupra imobilului în care locuia. Dacă a luat foc apartamentul meu? – i-a trecut prin minte. Care sunt lucrurile pe care trebuie să le salvez? Actele, banii. Apoi a scurtat lista. Actele. Apoi şi-a zis: Ok, chiar nu contează. Ne avem pe noi înşine.
N-a avut însă „norocul” ăsta.