Nano-tratat despre criza la români
„Aşteptându-l pe Godot“ este o piesă de teatru absurd a lui Beckett în care numitul Godot este aşteptat de doi vagabonzi în mijlocul drumului. Individul nu apare niciodată. De ce? Nu se ştie. De ce trebuia să vină? Nici asta nu se ştie. Vag, în fundal, se simte că venirea lui Godot ar fi provocat o schimbare. Nu se ştie de care, dar o schimbare.
Mămăliga este o mâncare cică tradiţional românească. Uneori, atunci când bucătarul nu se poartă cu ea aşa cum se cuvine, respectiva fiertură are şansa să explodeze. Dar la noi în ţară aşa ceva nu se întâmplă niciodată, drept care de aici vine expresia cu mămăliga care nu explodează şi care a apărut, se pare, în timpul ocupaţiei sovietice şi al comunismului, exprimând docilitatea cu care ne-am acceptat soarta. (Mă rog, în decembrie ’89 s-a spus că mămăliga a explodat. O fi, eu cred că altcineva s-a băgat în străchini, dar asta e deja altă istorie.)
Să zicem, acum, că Godot ar fi trebuit să vină la întâlnirea cu vagabonzii ca să pună de-o mămăliga care ar trebui să explodeze. Şi înlocuiţi, apoi, termenii, după cum urmează: Godot = român oropsit de criză, întâlnire = miting/protest/grevă generală, vagabonzi = alţi români oropsiţi care au venit dar stau şi despică firu-n paişpe, eventual în direct prin telefon pe la vreo televiziune de ştiri, mămăligă explozivă = acţiunea care ar trebui făcută – acţiune fiind un termen nou şi relativ necunoscut în limba română. Drept care România e plină de Godot din ăştia cărora li s-a tăiat 25% din leafă şi li s-a şutit 15% din mălai. Şi aşa a apărut teatrul jenant. Absurd de jenant. (A.A.)
