Croaziere de lux pe Dunăre, cu turişti străini

Media de vârstă* 75 de ani. Au aerul unor pachiderme care se zbat fntr-o lume plclonii Aerul, la bătr âna|e» devine o peltea. Turiştii străini vin In România să fşi recu­pereze proprietatea imemorială a tinereţii lor. Vapoarele româneşti au un aer de epocă, dar fac bani buni din croazierele pe care le oferă europenilor cu dare de mână* Ii şi vazi: aproape nonagenari, incapabili să se tină mult timp pe nicinare. un fal de ala» fanţi cu fildeşul uitalfnaltă|ară. Sunt turiştii străini, germani, austrieci sau unguri, care fsi plimbă spleanuLfn croaziere pe Dunăre» cu vasele de lux româneşti. Aici e o lume exclusivistă: nu intră românii. Din cauza preţurilor. Dar şi din a subfnchiriatorilor. In total, o afacere da¹trai milioane da auro pa an» nu fnfntragimefn mâinile românilor»

Giurgiu pare un oraş ruginit. Un oraş din fier, care acum a prins o pojghiţă de foiţă, mâncată cu de- amănuntul de vreme şi ploi. Ros de roşeaţa unor oxizi. Şi a timpului. O patină gri, coclită, accentuată şi de aura de (aproape) iarnă, o lumină metalică, posomorâtă, urâcioasă. Nimic nu pare să meargă în plin, cu excepţia unor câr- ciumioare pitite pe malul fluviului. Şi totuşi, aici, o firmă românească face câteva milioane de euro pe an, ceea ce, pentru afacerile locului, se arată ca un record demn de Guiness Book. Firma cu pricina, Giitrgiitnav, poate să fie subiect şi de laudă, dar şi de zâzanie, râcă şi – de ce nu? – de-a dreptul chiar invidie. Are în custodia sa patru nave: STEAUA DUNĂRII, STEAUA DELTEI, CARP AŢI, OLTENIŢA. Adică, mai bine zis, trei. Pentru că, una din ele, OLTENIŢA, a ars, cu mai bine de o lună înainte de a ajunge noi la Giurgiu. Cum? Deşi am întrebat în stânga şi-n dreapta, un mis­ter învăluie cataclismul. Nenorocirea s-a petrecut foarte rapid, într-un sfert de oră, iar vasul s-a dovedit imposibil de stins, după cum am aflat de la unul din ofiţerii de la societatea giurgiuveană. Nava a fost umplută cu un volum impresionant provenit din gurile tunurilor de apă – şi s-a scufundat, ca un Titanic mai mic, pe maluri slovace. O femeie, româncă, a murit asfixiată, era cântăreaţa barului. Vaporul era plin cu turişti belgieni şi norvegieni. Dincolo de acest incident, de câţiva ani buni, cele patru vapoare ale Giitrghmav fac bani serioşi cu turiştii furnizaţi de compania daneză QUALITY TOUR. Croazierele reprezintă contracte pe termen lung şi mai au un avantaj serios: acoperă tot sezonul. Din păcate, s-a bătut în cuie preţul – şi nu prea se mai poate umbla pe acolo. Croazierele pe care le efectuează navele româneşti sunt de două tipuri. Una din ele se intitulează CINCI CAPITALE EUROPENE: GIURGIU-BUCUREŞTI- BUDAPESTA- BRATISLAVA-BELGRAD-VIENA. Cea de a doua pendulează pe un itinerariu fix: Passau-Budapesta. Turiştii străini care se îmbarcă la Giurgiu vin în România cu avionul şi sunt debarcaţi, ulterior, într-un port occidental al Dunării. Durata unei croaziere este de 10 zile. Acţionarul majoritar, PETROM SERVICE S.A., a preluat afacerea, de la AP APS, imediat după Crăciun.

Portretul robot al turistului care se plimbă cu STEAUA DUNĂRII sau CARP AŢI este categoria senior. Hotelul stă la dispoziţia clientului. Media de vârstă: peste 70 de ani. Un soi de azil plu­titor de lux – sau, cum vreţi, un cimitir al elefanţilor. Obosesc repede. Se mişcă în relanti. Nordici, in general. Adică din acei cu putere de cumpărare. Răsuflă greu. Mâncare adecvată. Specifică vârstei. Adică nu tu rântaşuri, uleiuri, prăjeli, Doamne fereşte: fără cârnaţi! Turiştii străini sunt atenţi la stele. Şi la confort. Gabriel Teiuş, director, ne spune: Eu vând en-gros. Nu ştiu preţul final. Mai sunt şi câţiva angrosişti de ţara. Firma Luftner, din Austria – sau Rivage de Monde. Capacitatea celor două nave este: 80-90 de turişti – la CARPAŢI, iar la STEAUA DUNĂRII sau STEAUA DEL­TEI, 160. Eugen Şoavă, intendent pe una din nave – şi unul dintre liderii sindicali, ne-a spus că, odată, pe CARPAŢI, echipa­jul avea până la 40 de oameni. Acum nu mai e aşa: sunt mai puţini, vreo douăzeci, stau in condiţii mai omeneşti.

Motoarele sunt monitorizate prin com­puter. Putem prinde până la 35 de kilometri la ora, mai ales în aval, iar daca se centrează axial, ne atingem limita, se mândreşte Ştefan Bădiţă. CARPAŢI este, deci, un fel de bătrânică rapidă. Preţul unui bilet? Câteva mii de euro. La STEAUA DUNĂRII, cel puţin. La CARPAŢI e ceva mai jos. Sezonul debutează in martie şi se încheie la final de octombrie. CAR­PAŢI face cam douăzeci de excursii pe an. îmbarcă, în consecinţă, cam 1.600 de persoane. Celelalte, STELELE, bagă în burtă peste 3.000 de persoane. Bu- sinessul e în creştere. Şi navele sunt. în primul rând, ca număr: anul acesta, numai în 2005, sunt 30 de noi nave în construcţie. în total, sunt vreo sută de nave care fac Dunărea. Le „apgradăm” confortul, spune domnul Rotaru. Pers­pectiva adevărată o poate dicta însă numai piaţa. CARPAŢI e construită în 1961. Cele două stele sunt construite în anii ’90. Aşa că îmbunătăţirea confortu­lui este vitală pentru supravieţuirea pe piaţă. Sigur că bătrânelele noastre mai gâfâie uneori, în această cursă ne­bunească după confort şi luxunj. O navă construită după anul 2000 e un autobuz plutitor, plin de termopane & PVC. Ce-i mână, însă, în luptă, pe bătrânii turişti? în primul rând, nostalgia după anii din tinereţe, navele româneşti amintesc de o epocă. Au parfum de trecute vremuri şi domniţe. N-avem superconfort, ne spun ofiţerii puntişti de pe navă. Chiar şi com­partimentarea ar putea fi/ar trebui să fie mai bună. N-avem nici motoare silenţioase. N-aveam, până de curând, nici măcar fanion. Acum avem: azi ni le-au adus. Şi totuşi, veniturile din exploatarea navelor sunt considerabile: se ridică la 3 milioane euro. Navele aveau în dotare şi frizer, doctor, coafeză. Am dat afară coafeza şi frizerul, ne mărturiseşte directorul. Veniturile nu acopereau costurile.

Ceauşescu se plimba mai mult cu OLTENIŢA. Dar a fost aproape cu toate. A fost pe STEAUA DUNĂRII, precum şi pe STEAUA DELTEI. Noi am avut ocazia să vizităm şi să fotografiat pe CARP AŢI, care este sora identică (in oglindă) a ră­posatei OLTENIŢA. Am zăbovit câteva clipe in sala de protocol. în geamăna ei s-a semnat Protocolul hidrocentralei Por­ţile de Fier. Aici au şezut, pe fotoliile roşii, Ceauşescu şi Iosip Broz Tito, bătând palma pentru construcţia hidrocentralei de lângă Turnu Severin. Sala este un soi de hemiciclu, destul de auster.

In sala de protocol nu se fuma. Se privea doar la televizor şi se pitea, eventual, citi o carte, îşi aminteşte unul dintre ofiţerii mai vârstnici. (Nu ştim câte cărţi citea Tito, dar Ceaşcă nu se prea omora cu firea.) în extremitatea cealaltă a navei se afla/ se află şi acum restaurantul in care se lua masa. Pe atunci nu toate cabinele aveau toaletă. Doctorul, de pildă, stătea într-o cabină fără toaletă. Acum, însă, toate au una.

Intre timp, Giurgiunav şi-a amenajat şi o sală de protocol, iar actele sau docu­mentele oficiale pot fi semnate şi pe uscat. Camera de protocol a primit, în dotă, nişte plante decorative. Directorul ne povesteşte, cu umor, cum a astupat găurile din tavan. Bună ocupaţie pentru un director, îmi zic. în biroul său a mon­tat aer condiţionat. Când plec, îl iau, spunea el pe jumătate în glumă. Ar fi cul­mea să te plimbi cu aerul condiţionat după tine. Pare un tip spiritual – şi inteligent. E nemulţumit de cum arată incinta societăţii. Faianţa o face să semene cu o baie publică, îşi descarcă el oful. Are dreptate. O baie de mulţime.