În anii ’70 sau ’80, elevii, adolescenţii şi tinerii, amatori de muzică blues, folk, rock, jazz sau pop erau vânaţi peste tot. În şcoli, părul elevilor era măsurat cu şublerul. Profesorii trebuiau să facă nişte controale dure, iar băieţii prinşi cu părul legat la spate sau dat cu  sirop de zahăr pentru a li se lipi de cap erau duşi cu forţa la frizer. Umiliţi. Fetele purtau părul scurt sau împletit în cozi, plus pamblică obligatorie. Uniforma bleumarin, ciorapi de bumbac mercerizat care lăsau genunchi dizgraţioşi, pantofi băieţeşti fără toc. Pentru orice abatere erai sancţionat dur. Puteai rămâne repetent şi erai adus în vizorul organizaţiei de partid sau UTC pentru sfidarea normelor socialiste şi pentru atitudine duşmănoasă faţă de regim. Copiii nu ştiau altceva şi majoritatea ne subordonam de frică.

Tinerii mai nonconformişti o păţeau urât de tot. Pentru că purtau plete. Pentru că umblau cu chitara după ei. Pentru că purtau blue jeans. Pentru că vorbeau în engleză codificat, prin coduri „periculoase“, derivate din textele cântăreţilor lor preferaţi, majoritatea din lumea liberă. Pentru că mergeau la Ambasada Americană sau la Ambasada Franceză sau la cea Engleză pentru a vedea concerte, filme de artă, piese de teatru, conferinţe cu diverse personalităţi culturale. Muzica ce le plăcea lor era considerată instrument al diavolului capitalist care va distruge copiii „patriei noastre dragi“. Iar în patria noastră dragă nu era admis decât cântecul patriotic, fanfara,  Cântarea României, hora, doina, bătuta cu ţâpurituri, geamparalele, bătuta la tălpi şi săritura de pe fix. Dictatorul dorea să facă un om nou cu începere din pruncie fragedă şi de aceea miliţienii alergau după pletoşi pe stradă, prin şcoli, prin facultăţi,  le făceau dosar penal şi îi tundeau cu forţa. Moţu Pittiş era unul dintre vânaţii preferaţi de organele de ordine. El a  rămas fidel până la moarte stilului mi-se-rupist, nonconformismului vestimentar şi atitudinal, fiind şi unul dintre cei mai buni cunoscători ai muzicii experimentale din România, şi care, mai mult, încă din vremea dictaturii, ţinea emisiunile de muzică modernă de la radio.

Ce se asculta pe vremea aia? Mult folk, de exemplu: a fost celebru festivalul de la Woodstock, din august 1969, care a fost o mostră de eveniment al erei hippie, eră a counterculture ce a dominat lumea prin impact în anii ’60-’70, cu mesajul politic antirăzboi  explicit (Vietnam) dar şi antirăzboiul rece, deşi mesajul era şi antibolşevic. El s-a datorat celebrilor Michael Young, Michael Lang, John Roberts, Joel Rosenman, Artie Kornfeld. Joan Baez, Angela Davis. Trupa Rolling Stones era vedetă. Joni Mitchell. Crosby, Stills, Nash & Young. Începuseră şi: Beatles, Creedence ClearWater Revival, Pynk Floyd, Genesis, Yes, Deep Purple, Emerson Lake & Palmer, Supertramp, Led Zeppelin, Miles Davis, Chek Coreea, Mahavishnu Orchestra cu John McLaughlin, Van der Graaf Generator şi Peter Hammill, Queen, Al Di Meola, and so on…  La violenţa politică extremă a războiului rece şi a lumii capitaliste prin partea sa criticabilă, tinerii au răspuns printr-o artă mai violentă, la rândul ei, prin soluţii culturale de şoc – cum a  fost sexul exacerbat (make love not war) – care aveau menirea să-i trezească pe liderii lumii din orbirea şi dezinteresul lor real faţă de soarta omenirii (a fost un şoc enorm Holocaustul, dar a fost un şoc şi bomba atomică, au şocat de asemenea războaiele de prevenire, deşi ulterior au şocat enorm şi revelaţiile îndelung camuflate despre abuzurile comise de Moscova în Est în lumea Gulagului)…

Reiterând obiceiurile acelei lumi pe care o crezusem dispărută pentru totdeauna, astăzi Poliţia şi SRI anunţă, prin înfiinţarea detaşamentului de la Timişoara, că au o nouă ocupaţie: curentul Emo. S-a terminat cu duşmanii României, s-a terminat cu hoţii din Parlament şi Ministerul de Justiţie, s-a terminat cu corupţia din ţară pe care magistraţii o albesc mereu, s-a terminat cu gravii bolnavi care ne-au condus şi care ne conduc (să mai enumerăm mulţimea de demnitari paranoici care se dezlănţuie în şedinţele televizate, speriind lumea bună, femeile, copiii şi bătrânii şi fiind plătiţi din banul public? Să mai amintim că ţara aceasta, Parlamentul şi Justiţia românească sunt conduse de mulţi alcoolici veritabili, care sunt oameni cu depresii grave şi care posedă periodic o crasă lipsă de discernământ? Să mai amintim cât de cretini şi oligofreni sunt mulţi şefi de astăzi, care conduc economia la dezastru?).

Prin lansarea de dosare de urmărire contra Emo Culture se încalcă grav Constituţia României, prin stigmatizarea unor grupuri de tineri care nu comit alt  păcat decât acela că  ascultă muzica ce aparţine culturii lor, se îmbracă în negru şi se machiază în culori stridente. Ei vor să atragă atenţia asupra ceva. E nevoie de psihologi şi de profesori, nu de poliţie şi spioni. Mai multe personalităţi au protestat în aceste zile împotriva abuzurilor comise faţă de aceşti tineri. În fond, faţă de nesimţirea politicienilor, faţă de abuzurile şi prostia agresivă care ne asaltează din toate părţile şi mai ales dinspre media şi partidele aflate în călduri electorale, aceşti tineri sunt nişte îngeri fără apărare care nu fac decât să tragă un semnal de alarmă. Ei par să spună: „Stop! Aţi distrus idealurile unei societăţi normale, aţi deturnat pacea socială către ură, prostie şi război civil! Noi suntem emo, ca să vă băgaţi voi minţile în cap, suntem emo şi nu suntem ca voi!“ Mi se pare că aceşti copii chiar au dreptate. La fel aveam şi noi dreptate în anii ’80, să ne revoltăm prin The Wall cu Pink Floyd împotriva unei lumi absurde, care nouă ne-a şi distrus vieţile, după cum s-a văzut… Emo încă mai au o şansă. Să luptăm alături de ei pentru această şansă. Mai întâi, însă, jos labele de pe copii, dragi autorităţi române. Infractorii sunt în altă parte. Adesea, sunteţi chiar voi!

Taguri: nr. 1-2 / ianuarie - februarie 2009 Tweet

Tuesday, January 20th, 2009 at 9:42 pm, ZOOM, RSS feed