nursing implications for tramadol tramadol 50mg tramadol a antykoncepcja

tramadol reduce testosterone tramadol 50mg can i take tramadol and percocet in the same day

is valium a diuretic valium diazepam hvor lenge er valium i blodet

how long to feel the effects of xanax cheap xanax online what happens if u take expired xanax

what class does tramadol fall under buy cheap tramadol what is a tramadol high feel like

xanax and seizure medication xanax depression xanax vs klonopin recreational use

does army test for valium buy valium online valium in liver disease

tramadol para los colicos order tramadol online cod how to get tramadol prescribed uk

buy diazepam Illinois buy valium online antabuse valium

xanax retard tablet generic xanax xanax foods avoid

DOSAR

Cu trenul pe vapor de la Constanţa la Durres şi înapoi

September 29th, 2010, com Comenteaza

Albania, aprilie 1997: operaţiunea „Alba“ de impunere a păcii într-o ţară intrată în anarhie. Sperând să deschidă uşa NATO, România contribuie cu 400 de militari, cu TAB-urile lor cu tot. Am fost ofiţerul de presă al ROMDET „Sf. Gheorghe“ şi aceasta este povestea adevărată a acelei călătorii.

Doar câțiva dintre cei 400 de militari înghesuiți pe puntea feribotului „Eforie“ mai fuseseră pe mare în urmă cu doi ani, în 1995, atunci când plecaseră în misiunea UNAVEM III din Angola, de la Constanța la Lobito, cu elegantul feribot „Kronstadt“, închiriat pe banii ONU. Acum trebuia să suportăm cu toții improvizațiile logistice (mai ieftine) ale Armatei române. Astfel, pe puntea feribot – în ale cărui măruntaie fuseseră îndesate TAB-urile, containerele, autospecialele, ARO-urile cu aruncătoare de grenade și camioanele – fuseseră instalate nu mai puțin de șase vagoane CFR (fie ele și de clasa I) ce urmau a servi pe post de dormitoare pentru cei 230 de soldați, timp de patru nopți, cât urma să dureze călătoria noastră pe mare. Ofițerii și o parte dintre subofițeri au avut parte de dormitoare cu priciuri pe puntea a doua a vasului (nouă într-un dormitor), iar toată suflarea militară avea aceleași dușuri și WC-uri, vreo opt sau zece cu totul. După două zile, rezerva de apă la dușuri s-a terminat, iar WC-urile (model turcesc) s-au înfundat (și apoi s-au revărsat). Prin urmare, noi toți ne-am constipat teribil, stimulați și de „hrana rece“ zilnică, și ne-am… nespălat pe măsură.


Oricum, primele două zile de călătorie pe mare au fost superbe: inerentele emoții ale plecării (într-o misiune despre care toată presa spunea că este cea mai periculoasă de până atunci pentru Armata română), vinul roșu, cozonacul și drobul de Paște adus în pachet de acasă, marea – relativ calmă, victoria României cu 1-0 asupra Irlandei în preliminariile Campionatului Mondial de fotbal, povestea amintirilor „eroice“ ale „veteranilor“ ce fuseseră în Angola. Faptul că Emil Constantinescu ne trecuse în revistă pe ploaie, refuzând umbrela SPP-istului, și mâncase, fără fasoane, alături de noi, un prânz de post, cu fasole și orez, în cazarma Batalionului 2 Infanterie Călugăreni, de pe Șoseaua Olteniței, a fost un subiect amplu comentat. În sensul că sergenții îl acceptaseră pe președinte drept OK. Ziarele culese de fiecare în ziua plecării – 30 aprilie 1997 – și apoi pasate de la unul la altul au fost în sfârșit citite pe îndelete. Acum, după treisprezece ani, mi se pare că rezistă perspectivei timpului doar două articole, ce se delimitau net de tonul desueto-patetico-patriotic caracteristic campaniei naționale pro-NATO din acea perioadă: Academia Cațavencu comenta doct în articolul „AlBania și Rominia Power“ misiunea Detașamentului tactic de infanterie Sf. Gheorghe în țara „arnăuților“, pentru a „împăca vlora și fauna cu președintele caritașilor albanezi“ (democratul Sali Berisha), iar în Evenimentul zilei Mihai Stănescu publica o caricatură (premonitorie pentru starea noastră de spirit pe drumul de întoarcere) în care un general vorbea militarilor în formație despre patrie, NATO, ajutor pentru Albania, în timp ce aceștia făceau în minte calculul banilor ce-i vor avea de primit, funcție de numărul de zile petrecute în teatrul de operații. În acea perioadă, subiectul dolarilor pe care militarii îi primeau pentru astfel de misiuni (40 US $/zi ofițerii și 35 US $/zi subofițerii și sergenții), ca motivație principală a voluntariatului, era considerat tabu de către oficialii armatei, ce afișau și impuneau neostoit o ipocrită și fățarnică moralitate.


A doua zi a călătoriei noastre peste cinci mări – Neagră, Marmara, Egee, Ionică și Adriatică – și prin trei strâmtori – Bosfor, Dardanele și Otranto a fost marcată de trecerea prin Bosfor, pe sub podurile Istanbulului. Ne-am strâns toți ciorchine pe punte, amuțiți de frumusețea priveliștei fascinant-istorică ce se scurgea în fața ochilor noștri, pe ambele maluri ale Constantinopolelui, fosta capitală a două imperii întinse pe țărmurile a două continente: Cetatea Galatei, Cornul de Aur, Moscheea albastră, Sfânta Sofia… vaporașe turcești șerpuind, altele acostate la cheu (unele militare). „Pentru o astfel de croazieră unii plătesc bani serioși“, comenta acid un coleg maior, în timp ce un sergent recunoștea mucalit: „Neam de neamul meu n-a mai fost p’aici și nici eu nu știu dacă voi mai ajunge“. Când ne minunam noi mai cu foc, directorul companiei căreia îi aparținea nava „Eforie“ ne-a rugat, pe un ton conspirativ, să nu ne afișăm prea mulți pe punte, sau să ne luăm vestoanele pe dos și fără berete, deoarece, în urma unui aranjament, tipic românesc, el raportase vameșilor turci că avea la bord doar tehnică militară cu echipajele aferente, nu și trupe. Ca să vezi, ca și când plecarea ROMDET spre Albania, cu nava „Eforie“, nu fusese deja difuzată în toate mass-media internaționale (Olimpiu Gheorghiu transmisese imaginile, cu o zi înainte, pentru WTN).


Până să ajungem la Durres, printre două instructaje privind misiunea, am mai avut suficient timp să descoperim și să ne bucurăm de albastrul Mării Marmara sau al Mării Egee, de priveliștea orașelor turcești sau grecești, cu sau fără ruine medievale, dar toate luminate feeric noaptea, de pitorescul insulițelor, dar mai ales de spectacolul cetelor de delfini jucăuși care înotau în fața navei.


La Durres am fost întâmpinați de atașatul militar și însărcinatul cu afaceri al României și am debarcat solemn cu drapelul și comandantul ROMDET, colonelul Sorin Ioan, în frunte. Ofițer de presă fiind, nu am ratat să fac câteva fotografii ceremonioase, numai bune pentru a fi publicate în Observatorul militar. Marea satisfacție, imperativ așteptată de majoritatea celor 400 de militari, a urmat abia atunci când am ajuns în taberele militare de tranzit, franceze și italiene, unde am putut, în sfârșit, să mergem la toaletă, să facem un duș la instalațiile de campanie perfect funcționale de care nu se auzise în Armata română și să servim o foarte necesară masă caldă. Unul dintre sergenți se constipase atât de tare pe vapor încât a fost la un prag de intervenția chirurgicală, fiind salvat doar de niște supozitoare franțuzești extrem de puternice.


Din primele impresii privind acea țară, aflată atunci în colaps și anarhie (încât fusese necesară intervenția militară internațională) și care astăzi este membră NATO, au rămas Mercedesurile ușor lovite, ce aglomerau șoselele cu gropi, sutele de mii de cazemate turnate în beton, înșirate de-a lungul litoralului, din ordinul fostului dictator comunist Enver Hodja, și contrastul dintre casele sărăcăcioase și puzderia de baruri-restaurant. Apoi, timp de două luni și trei săptămâni, militarii români au acționat în cadrul operațiunii Alba, fiind dislocați în Gjirokaster – Cetatea de piatră din sudul Albaniei – și Tepelene. S-au descurcat binișor și cu bandele politico-mafiote locale și cu observatorii OSCE, care trebuiau protejați, și cu autoritățile din zonă (timorate de aceleași bande) și, nu în ultimul rând, cu aliații italieni, conducătorii operațiunii, pentru a-și proteja țara de emigrația mafiotă albaneză, care ajunsese să controleze până și piața prostituției din Roma.

Atunci când au aflat că misiunea din Albania se va sfârși în mai puțin de trei luni, majoritatea militarilor din ROMDET au intrat în panică, pentru că urmau să câștige jumătate din suma în dolari pe care ei contaseră după șase luni. Nu le ieșeau socotelile. În consecință, ei au început să cumpere baxuri întregi de țigări Assos, Kent sau Rothmans (în 1997 țigările din România se vindeau încă fără timbru), combine muzicale stereo, televizoare SONY, pentru a le revinde în țară, pe la diverse buticuri, la preț dublu, ca să-și rotunjească, astfel, veniturile de pe urma misiunii. Marfa provenea de la contrabandiștii albanezi, care o aduceau din Grecia, la comandă, și o livrau la intrarea în tabăra românească de la Gjirokaster. Practic, toți militarii români și-au luat câte ceva. Eu, spre exemplu, mi-am luat un televizor mititel SONY, cu 200 de dolari. Ca urmare, la întoarcere, în iulie 1997, pe același feribot „Eforie“, containerele, cabinele autocamioanelor sau TAB-urile gemeau de cutii de carton cu respectivele produse. Până atunci, însă, o ultimă secvență penibilă a vajnicilor peace-keeper-i români veniți să facă pace în Albania, pentru a fi primiți în NATO, a fost spectacolul șirului lung de tehnică militară căzută în pană (un tub de cauciuc îmbătrânit, un șurub ruginit, o tablă căzută, un motor vechi înecat) pe drumul de întoarcere de la Gjirokaster la Durres.


Drumul nostru spre casă, pe „Eforie“, a fost mult mai relaxat decât în urmă cu trei luni: plajă pe punte, spălat la găleată cu apă din mare, lectură, somn. Dușurile și WC-urile s-au înfundat la fel de repede, dar ce mai conta. Au fost oarece emoții dacă tehnica va fi sau nu controlată de vameșii români. Pe fondul admirației și simpatiei manifeste a opiniei publice autohtone pentru prestația peace-keeper-ilor mioritici în țara arnăuților, cum spuneau cațavencii (presă buluc și necondiționat laudativă, fanfară, defilări, discursuri oficiale, interviuri, declarații), chiar dacă România nu fusese invitată în NATO, la sumitt-ul de la Madrid, din 7 iulie 1997, nici vorbă de control de vamă. Bucuria era generală, mai ales că, împotriva temerilor inițiale, nu au fost nici morți, nici răniți pe timpul misiunii, iar ecourile internaționale erau favorabile. Misiunea românilor în operațiunea Alba a fost un succes clar.


foto Călin Hentea
şi Petrică Mihalache

Taguri:

Comenteaza