În primul rând, PD-L a pierdut în „locale” datorită unei gafe incomensurabile: alegerea candidaţilor. Cum să-l pui pe Leonard Oprea, la Iaşi, în faţa lui Gheorghe Nichita, primarul în exerciţiu, care are în mână toate pârghiile puterii? Şi ce să caute el, Oprea, acolo? Din start, n-avea nici o şansă! Şi cum să-l pui pe Blaga, viol cu forţa, să candideze, împotriva voinţei lui, la Bucureşti, în faţa lui Sorin Oprescu dezlănţuit care, tocmai, dimpotrivă & vicevercea, voia să candideze cu orice preţ, chiar al ruperii de partid?
Rumorile de culise spun că, în alegerea candidaţilor, mai ales a lui Vasile Blaga, un rol definitoriu l-a avut şi Traian Băsescu. Precum şi Emil Boc. În fine, un rol nu se poate să nu îl fi avut şi echipa de campanie. Staff-ul pedelist s-a dovedit competent, onest, dar total neinspirat şi, cumva, lipsit de experienţă politică directă.
Radu Silaghi, un outsider scos din mânecă
Oricine (care nu era chior din naştere!) ar fi văzut că Radu Silaghi n-are noimă la cursa pentru sectorul 4 din Capitală. În primul rând că unei campanii zgomotoase a Partidului Conservator pentru Cristian Popescu-Piedone i-ar fi trebuit răspuns pe măsură. Dar Silaghi a fost un outsider, un păcălici în toată povestea asta – şi nu e nicicum vina lui. E vina celor care au orchestrat campania electorală. Dar Pri?măria Sectorului 4 a fost chiar un obiectiv în care PD-L (cu amintitul Radu Silaghi) şi PNL, celălalt „pol“ al guvernării actuale (de fapt, deţinătorul de drept al portofoliului, în mandatul tocmai încheiat!) au reuşit, mai cu graţie, mai (mult) fără, să piardă în faţa unui PC bătăios, agresiv, interlop.
Un primar făcut de… contestatari!
Aşa. Acum să zăbovim puţin asupra lui Sorin Oprescu. E un caz fără precedent, nu numai din cauză că e independent. L-am cunoscut pe om cu mai bine de zece-doisprezece ani în urmă, când o colegă din Galaţi, care avea o rudă grav bolnavă, de cancer (mama, parcă) m-a rugat să ne întâlnim la Spitalul Municipal. Omul-Oprescu este inteligent, are spontaneitate, replică, prezenţă de spirit, volubilitate, lasă impresia că e băiat de viaţă – şi chiar asta şi e. Are mulţi duşmani, cu mine s-a purtat de parcă eram amici de douăzeci de ani, nu te scoate din „bătrâne“ chiar dacă te-a văzut prima dată, este extrem de comunicativ şi lipsit de rigiditate (în aceste privinţe, chiar opusul/sau, mă rog, antonimul aproximativ) al lui Vasile Blaga, care arborează, continuu & cam plicticos, o mutră de om (prea) serios cu lumea şi cu viaţa. Sorin Oprescu are viteză de reacţie şi de mişcare, a trebuit să ne ţinem de el de la etajul nouă sau zece până la parter – şi invers. Era după-amiază şi am rămas împreună până seara. Între timp, rubedenia a făcut analize, a fost plimbată pe la toate examenele, iar Oprescu a vorbit cu faţa întoarsă spre noi, cei din spate, până i s-a strâmbat gâtul. Personaj popular, pitoresc. A îmbrăcat, de câteva ori, halatul alb, dar l-a dezbrăcat, iarăşi, de alte câteva, nehotărându-se dacă să rămână în blugi sau la „ţinută albă“. În schimb, pe noi ne-a potcovit cu două halate albe, fără drept de apel. Extrem de uman, extrem de prietenos, Oprescu a câştigat mai cu seamă datorită calităţilor sale foarte „umane“. Dar şi campaniei fără precedent făcută de cei care s-au opus candidaturii lui. A se vedea mai ales cetăţenii indignaţi & turmentaţi ai PSD, dar şi Biroul Electoral Central, instituţii care i-au ridicat mingea la plasă.
Pe două tăişuri: alianţa cu Becali
De data asta, pentru un scurt segment de timp, Gigi Becali a avut pâinea şi cuţitul în mână. El a comandat muzica. Se putea alia, post-electoral, şi cu PSD, PNL, dar a preferat să fie singurul umăr de sprijin al Partidului Democrat Liberal (PD-L) şi al lui Traian Băsescu. Din punctul de vedere al jocului politic, Gigi Becali a procedat corect: aliindu-se cu PD-L, nu riscă să mai fie refuzat sau întâmpinat cu reticenţă de PSD sau PNL, în cazul în care, mai târziu, se va suci. Nota de plată va fi vârâtă în buzunarul PD-L, care va deconta, ulterior, riscurile de imagine ale unei asemenea asocieri. Dar, să nu uităm, PD-L e mai singur decât o femeie trecută de optzeci de ani…
Vox politicus
Alegerile locale 2008 au trecut. Cu furtună, grindină şi soare. Pentru unii, dar şi pentru alţii. Marea majoritate a românilor au rămas indiferenţi la pelteaua politicienilor lansată în campania electorală. După anunţarea rezultatelor toţi şi-au revendicat succesul. O scurtă prezentare postelectorală văzută prin prisma a trei personalităţi publice.
Mircea Mihăieş, jurnalist, scriitor:
„Nu m-au dezamăgit neapărat aceste alegeri locale, aş putea spune că ele m-au dezamăgit înainte de a avea chiar loc. De altfel am şi scris un articol în care anunţam că nu am de gând să mă duc la vot şi m-am ţinut de cuvânt. Nu m-am dus la vot fiindcă ştiam deja că jocurile sunt făcute. Am văzut cine erau candidaţii, nu am simţit acel suflu nou, nu am văzut acea dorinţă de înnoire pe care o aşteptăm cu toţii. Din contră, am simţit că încleştarea e mult mai dură decât a fost până acum şi, prin urmare, ar fi fost un vot – pentru oricine aş fi votat – pus fără credinţă. Chiar dacă aş fi votat pe stilul Gică contra, tot ar fi fost pentru nişte oameni în care nu credeam. Alegerile locale au un anumit specific pe care nu-l vom mai reîntâlni în aceeaşi proporţie ca voturile parlamentare. Acolo mă voi duce, pentru că este important să se dea un semnal măcar pentru direcţia în care văd eu că ar trebui să meargă România. Şi aici cred că există câţiva politicieni şi câteva partide care merită un credit mediu, nu foarte entu?ziast, dar cred că s-ar putea face ceva cu oameni care există acum. Dar în acelaşi timp există câteva forţe extrem de bine consolidate, noi avem impresia că toată politica României se face la televizor şi se face pe zece hectare în Bucureşti. România este mai mult decât zona asta centrală a Bucureştiului şi atunci e extrem de greu să faci judecăţi de valoare glo?bale. Există şi o specificitate locală, care e din ce în ce mai puţin vizibilă, dar după aceste alegeri locale e suficient să priveşti la harta României şi să vezi că există trei Românii. În 1990 erau două: o Românie care încerca să privească spre viitor şi una care încă mai privea în trecut. Acum a apărut şi o a treia cale: Iliescu se vede reconfirmat, există forţe conservatoare, dar şi forţe care, măcar aşa, declarativ, cred că mergem spre valorile de tip european, modern, dar avem şi o zonă la fel de substanţială, însă cenuşie, a unor oameni care ai impresia că semnalizează dreapta, dar merg la stânga şi, invers, a unora care semna?lizează stânga, dar fac dreapta. Totul seamănă cu o societate care ai impresia că se faultează, în permanenţă, pe sine. Suntem ca pe vremea lui Lenin, când se făceau un pas înainte şi doi înapoi, sau dacă nu înapoi, într-un lateral care este la fel de periculos ca şi o reîntoarcere în trecut, fiindcă nu ştim ce e la dreapta şi ce este la stânga noastră. Oamenii nu mai au entuziasmul din anii ’90.“
Tudor Octavian, jurnalist:
„Aş cataloga alegerile locale drept drăguţe. Evoluate. Poporul a alergat mai repede decât politicienii, românii sunt mai deştepţi decât aleşii fiindcă ei au sancţionat prin indiferenţă. Indiferenţa e bună. Orice lucru bun duce la rezultate bune. Această indiferenţă a românilor nu este precum cea de acum cinci ani. Acum a fost vorba despre o indiferenţă foarte decisă şi motivată. Cine a câştigat? Există un fariseism la politicienii români, acela de a nu recunoaşte când pierzi, e ca şi cum după un meci să se spună că ambele echipe au câştigat. Nu se poate aşa ceva! Cineva trebuie să piardă întotdeauna. Dacă politicienii spun toţi că au câştigat, eu spun că în realitate au pierdut cu toţii, cred că mai degrabă fiecare dintre ei a pierdut câte ceva. Aceste alegeri au fost şi un test pentru alegerile generale, când avem votul uninominal. Aţi văzut că au pierdut bucureştenii care au candidat în consiliile locale judeţene, fiindcă oamenii de acolo apre?ciază mai mult candidaţii locali decât cei veniţi de aiurea. Alegerile locale au fost un test pentru cele generale, care oricum vor avea o altă miză, va fi altceva la toamnă.“
Răzvan Theodorescu, PSD:
„Din perspectiva mea, cu prilejul alegerilor din 2008 am remarcat două lucruri importante: 1) s-a produs pentru prima oară un echilibru între trei partide, nu am mai avut de-a face cu partide şi partiduleţe fărâmiţate, România a început să semene cu o ţară civilizată, cu adevărat europeană, iar acest lucru pentru mine constituie un succes; 2) un alt succes l-a constituit alegerea cu adevărat independentului Sorin Oprescu – subliniez cu adevărat independentului fiindcă îl cunosc foarte bine pe dl Oprescu – care a reuşit să convingă alegătorii. Iată că românii sunt sensibili în faţa candidaţilor independenţi, şi aici mă refer mai ales la românii cei mai îndărătnici: revoluţionarii bucureşteni. Privite în ansamblu, alegerile locale au fost chiar civilizate, cu toate că au mai existat pete de culoare inerente României, precum cazul Ştefăneşti. Cred că toţi acei lideri de partide care îşi proclamă victoria în alegerile locale din 2008 sunt nişte Piţigoi. Chiar aşa vreau să scrieţi: Piţigoi.“
text Alice-Claudia Gherman
foto Rompres