Eminescu era dezgustat de ceea ce numea „cuvinte goale”. După moartea sa, cuvintele goale au proliferat în literatura română, atingând apogeul în timpul comunismului și luând din nou avânt în prezent.
Daniela vrea să se ştie că este o nonconformistă. Îşi semnează volumul de versuri „Daniela” şi atât. Iar ca titlu al volumului şi-a ales simbolul grafic care desemnează ideea de „copyright” în întreaga lume: ©.
Aceste teribilisme nu sunt provocatoare, cum speră autoarea. Reuşesc, cel mult, să-l sâcâie pe cititor, ca plimbarea ţanţoşă a unei muşte pe ecranul televizorului în timpul transmiterii unui meci de fotbal.
Forţată şi agasantă este şi elogierea Danielei de către editorul ei, Valeriu Bârgău, pe ultima copertă a cărţii:
„Dacă primul român ajuns în Regatul Unit al Marii Britanii a fost Vlad Ţepeş – Dracula – care i-a înfiorat pe mândrii insulari, ultimul român sosit în acelaşi regat este îngerul Daniela.”
Îngerul Daniela?! Preferam o poetă talentată, ale cărei versuri să ne emoţioneze. Să luăm un exemplu:
„La «Soclu’ sorţii»/ amica de( )mentă bea/ ce( )ai:/ celule decedate în fiece’secundă/ cu morţile mele/ ce să-mbucur?// întrebă/ în timp ce un pachet/ cu perechi de palme pregăteam.”
Jocurile de cuvinte – „de” şi „mentă” care împreună dau „dementă”, „ce” şi „ai” din care rezultă „ceai” – sunt puerile (le foloseam cu toţii în şcoală) şi n-au nici o semnificaţie literară. Cugetarea pe tema „celulelor decedate” rămâne obscură. Iar metafora „un pachet cu perechi de palme”, vag umoristică, nu este deloc în măsură să provoace un fior liric. Şi atunci? Prin ce mai este Daniela înger şi succesoare ilustră a lui Vlad Ţepeş?
Să luăm şi alt exemplu:
„(Re)Creem ca şi El:/ universul, natura, oameni;/ dar noi fără neruşinare/ îi lăsăm fără personalitate.// Stelelor le luăm poezia,/ legumelor – gustul,/ fiinţelor – dragostea.// Suntem falşi profeţi/ într-o lume de epigoni.”
Asemenea fraze declarative – desprinse parcă dintr-un discurs rostit la o reuniune a ecologiştilor – n-au nici ele legătură cu poezia.
Fiecare poem al Danielei este însoţit de traducerea lui în engleză (inversul Legii Pruteanu!). Este o greşeală pentru că în felul acesta apare riscul ca sutele de milioane de vorbitori de engleză de pe întreaga planetă să afle ceea ce putea să rămână un secret numai al nostru, al românilor: că Daniela n-are talent.
*
Imediat după vizita în URSS din 1945, Mihail Sadoveanu îşi publică impresiile de călătorie într-un volum intitulat Caleidoscop (1946). Tabloul vieţii de fiecare zi din Uniunea Sovietică, aşa cum apare în cartea sa, este idilic. Autorul se străduieşte să flateze, în fiecare paragraf, ţara vizitată. Cu o naivitate simulată, în stilul diplomaţiei orientale, el se miră copilăreşte descoperind că bagajele nu se fură la aeroport sau că şoferul automobilului Academiei nu se răsteşte la pasageri. Ne aflăm – să nu uităm – în cea mai comunistă ţară de pe planetă, în inima însăşi a comunismului, acolo unde aproape toate bagajele se fură şi aproape toţi şoferii sunt insolenţi. Şi totuşi scriitorul face apologia stilului de viaţă din URSS:
„Cobor cu emoţiune într-o lume nouă, pe care multă vreme am socotit-o străină şi îndepărtată. E o lume de obraze binevoitoare şi amicale. Bagajele rămân să se supravegheze singure şi sunt sigur că vor veni să ne găsească acolo unde ne duc automobile repezi.
Pe străzi foarte curate, populaţia care se duce să-şi îndeplinească munca zilei. Fiecare în sectorul său. Munca e datorie şi onoare. Folosul e al obştei. Relaţiile dintre oameni s-au schimbat profund. Un funcţionar e un slujbaş conştiincios al poporului. Şoferul care ne conduce e un tovarăş politicos. Se simte egal cu mine, nu e plictisit, nu e nervos, nu aşteaptă bacşiş.”
Textul devine ironic, împotriva intenţiei autorului. Un cititor tânăr, care nu ar cunoaşte împrejurările, ar putea crede că toată publicistica lui Sadoveanu de după război este o satiră la adresa comunismului, o satiră la fel de caustică precum aceea a lui Orwell. Să citim şi noi, din această perspectivă, articolele apologetice şi să ne legănăm pentru o clipă în iluzia că Sadoveanu persiflează utopia marxist-leninistă:
„Kremlinul, cetatea medievală a puterii absolute, e astăzi al poporului. Lângă sălile imperiale, Sovietul Suprem şi-a stabilit sediul. Se alege acolo dreptatea popoarelor înfrăţite.”;
„Victoria democraţiei e un fapt pe care îl au cu toţii în priviri şi în auz.”
Numai Ion Budai-Deleanu, în Ţiganiada, şi-a mai bătut joc cu atâta vervă de o utopie. El însă chiar îşi bătea joc, spre deosebire de Mihail Sadoveanu care laudă cu toată seriozitatea şi doar involuntar este ironic.