Nu există un „scris frumos“ în sine. Importantă în literatură este adecvarea. Cine nu găsește cuvântul potrivit iese în afara literaturii. Nu poți să filosofezi în limbajul străzii, așa cum nu poți să compui declarații de dragoste în stilul discursurilor oficiale.
Volumul de versuri Lacrima de M. N. Pelin nu poartă sigla nici unei edituri. A fost tipărit de autoare direct la o tipografie din Iaşi, cu o siguranţă de sine demnă de invidiat. Aşa se explică de ce în carte au rămas numeroase versuri scrise stângaci, care te fac să te gândeşti la un pianist cu mănuşi de box, lovind clapele pianului.
Această inabilitate în folosirea limbajului strică momentul de magie la care se aşteaptă cititorul când deschide o carte de versuri. Nu poţi să intri în atmosferă dacă vezi că magicianul are aşi în mânecă sau scapă jobenul din care ar trebui să scoată iepuri.
Iată, ca exemplu, ce hazardat este discursul despre lacrimă. M.N. Pelin (pe care o cheamă în realitate Mimi Nicoleta Pelin) consideră lacrima un diamant, de o valoare exorbitantă, şi face următorul raţionament:
„Căci dacă doar pentru una…/ Ai fi răsplătit pe măsură,/ Pârâul ce face doar suma/ Ar fi cea mai frumoasă captură!”
„Pârâul ce face doar suma/ Ar fi cea mai frumoasă captură!”… Ce formulare chinuită! Aşa cum Tudor Arghezi şi-a intitulat volumul de debut Cuvinte potrivite, Mimi Nicoleta Pelin şi-ar fi putut intitula volumul, tot de debut, Cuvinte nepotrivite.
Numeroase poeme din carte sunt scrise în acelaşi stil. Autoarea vrea probabil să ne comunice ceva, dar ne comunică altceva. Ce să înţelegem, de pildă, din strofele cu care începe poemul Seara, stelele:
„Stau seara şi privesc pierdută/ Cum neagra pelerină-a nopţii,/ Îşi lasă boala ei
acută/ Prin milioanele de stele ce-i duc
sorţii.// Dar înc-un pic să mai privesc/ Un drum, o bicicletă sau un bloc./ Căci seara creşte, iar eu aţipesc/ Lângă-al meu gard, pironită-n loc.”
Ce boală acută are neagra pelerină-a nopţii? Cum transmite acea boală prin milioanele de stele ce-i duc sorţii? De ce aţipeşte autoarea lângă-al ei gard, pironită-n loc? De ce nu se duce în dormitor, unde sunt mult mai bune condiţii de aţipit? Greu de înţeles.
Cert este că până la urmă aţipim şi noi, bieţii cititori, dar nu lângă al nostru gard, ci în fotoliu, cu cartea în mână.
*
În volumul de versuri Cântece pentru Republică, publicat de Nina Cassian în 1950, se înalţă imnuri de slavă regimului comunist, a cărui instaurare în România a fost de fapt o tragedie. Poeta îşi foloseşte ingeniozitatea pentru a dovedi că tot ce e frumos în viaţa contemporanilor ei se datorează noii realităţi politice. De aceea aduce în prim-plan figuri luminoase, aparţinând unor categorii sociale agreate de partidul comunist. Într-un poem ea se ocupă, de exemplu, de un miner venit la mare să facă plajă. În loc să se bronzeze şi să se uite după femeile îmbrăcate sumar, minerul se gândeşte la semnificaţia politică a prezenţei lui la mare.
„Aci, pe plaja-n care, în trecut,/ Doar trântorii sugeau a vieţii miere,/ Tovarăşi minunaţi a cunoscut/ Şi mâna lor a strâns-o cu putere.// Cu ei a stat sub raza aurie,/ Cu ei s-a frământat în lungi discuţii,/ Şi i-a-nfrăţit aceeaşi bucurie/ Citind proiectul noii Constituţii.”
Minerul este fericit că în noua constituţie se menţionează „dreptul la odihnă”, ca şi cum acest drept ar fi fost inventat de regimul comunist. De când a aflat din ziarul partidului unic că va avea concediu în fiecare an, până şi marea i se pare mai albastră. Nina Cassian face un efort ieşit din comun să poetizeze: proiectul noii constituţii, ziarul partidului comunist, minerul, ca reprezentant al clasei muncitoare, dar nu reuşeşte. Stratul de poetizare crapă, din cauza materiei incongruente pe care o acoperă:
„Odihna lui, prezenţa frumuseţii,/ Erau doar binemeritatul dar/ Din miile de daruri ale vieţii/ Cuprinse-n scumpa foaie de ziar.// Nu le-a născut un vag şi searbăd vis,/ Ci jertfe, lupte duse ani întregi/ De oamenii ce, zi de zi, au scris/ Prefaţa vie a acestei legi.//… Şi-acum, când vântul culcă valuri rare,/ El, stând aşa-n amurg, pe malul mării,/ E mândru că trăieşte-o vreme-n care/ Şi fericirea-i scrisă-n legea ţării.”
Sunt dirijori de coruri care, enervaţi de o notă luată greşit, strigă: „Fals! Fals! Fals!”. Aşa îi vine să strige şi cititorului acestei cărţi: „Fals! Fals! Fals!”
text Alex. Ștefănescu
ilustrație Linu