Damian Drăghici – unul dintre cei mai faimoşi muzicieni români în lume –, a fost numit, în luna iunie, consilier de stat pe problemele romilor în aparatul de lucru al premierului Victor Ponta.
„Ţiganii cântă de frică“
Artistul care s-a îngrăşat şi a „locuit“ într-o pereche de blugi şi două tricouri timp de trei ani, cât a ţinut proiectul Damian & Brothers, şi-a schimbat din nou look-ul. A slăbit (cât trebuie), e tuns scurt, grizonat. Are imaginea unui director de multinaţională. Doar că „firma“ la care lucrează e România. Păşesc în sediul Guvernului pentru o întâlnire cu Damian Drăghici. Damian – cum mă invită să-i spun.
Cum e să fii politician? „Eu nu sunt politician, sunt tehnocrat.“ Şi cum te simţi… tehnocrat? „Uite-aşa, în cămaşă“ – râde Damian.
Ce s-a schimbat în legătură cu romii de la venirea lui Damian Drăghici în postura de consilier pe „problemele“ acestei etnii? „Au apărut şi mai multe probleme. De fapt, problemele existau, dar nu erau aşa de clare. Treaba unui specialist este să le evidenţieze“, spune Drăghici. Iar a adversarilor şi a presei, să evidenţieze trecutul. Golurile lui. Făcând succint o retrospectivă a reprezentanţilor romilor din ’90 încoace, îmi aduc aminte de Mădălin Voicu, Nicolae Păun… Or mai fi fost şi alţii, mai puţin faimoşi. Ce-au făcut ei? Consilierul nu ştie ce să răspundă.
„Nu că nu vreau să-mi asum ponoasele, dar aş vrea ca aceştia să ne arate nişte lucruri concrete şi să-şi asume responsabilităţile pentru ce (n-)au făcut. În primul rând, vreau să aflu nişte răspunsuri.“
Crezi că romii nu s-au simţit reprezentaţi?
„Da, asta cred. Sunt primul oficial al romilor care a călcat la Craica (vezi situaţia romilor de la Baia Mare, pe care primarul voia să-i mute în fostul combinat Cuprom), deşi problema asta există de multă vreme.“
Fie şi în calitate de artist, cunoaşte bine terenul, pe-„ai lui“. Damian a revenit în România, la începutul anilor 2000, dintr-un motiv foarte personal. Se aranjase binişor în America, cânta cu nume grele din industrie, ce-i mai trebuia? Ai zice: mofturi de artist! Pentru prima dată de când emigrase, a trecut printr-o criză de identitate, pierzându-şi bucuria. De a trăi, de a cânta. Aşa a ajuns la psiholog, care i-a spus: întoarce-te în ţara ta. Acolo o să găseşti leacul…
În ciuda faptului că muzica nu mai reprezintă un interes, cel mai mare vis al lui Damian e legat, totuşi, tot de muzică: un musical al ţiganilor pe care să-l ducă în toată lumea.
Damian Drăghici este unul dintre cei mai cunoscuti muzicieni români în străinătate, el realizând numeroase colaborări de prestigiu. S-a născut pe 31 martie, la Bucureşti, într-o familie de romi, şi a început să înveţe să cânte la nai la vârsta de 10 ani, după ce cântase la diferite instrumente de la 3 ani. La 15 ani cânta și înregistra deja cu Orchestra Radio din București.
„Problema ţiganilor nu e simplă, nici cele mai bune proiecte instituţionale n-ar putea s-o rezolve peste noapte. Vorbim aici de un întreg proces – social, educaţie, sănătate etc… Pe de altă parte, nici nu poţi să condamni statul. Pentru că între stat şi această etnie au existat întotdeauna nişte mediatori. Întrebarea e: şi-au făcut ei treaba?“
Damian creionează din câteva gesturi schema „descentralizării“ sistemului. De la Guvern la autorităţile locale, de aici la ONG, şi de aici până la… firul ierbii. Ei, între ONG-uri şi realitatea ultimă, aici e beleaua. Sunt oamenii care implementează proiectele de „bună credinţă“, vor să facă ceva pentru etnie, sunt nevirusaţi – aşa cum îi place consilierului să spună?
„Asta cred că e piedica cea mai importantă în succesul implementării unui program pentru romi: mentalităţile vechi, care îi infectează şi pe cei tineri.“ Atributul cu care se mândreşte noua generaţie de politicieni, şi nu numai – primenirea biologică e garantul primenirii mentalităţilor –, e criticabil de către Damian. Da, tinereţea e necesară, dar oare suficientă? Chiar dacă intenţiile sunt bune. Şi mai e ceva.
„Lucrezi într-un ONG, iar ca să aplici pentru romi ai nevoie de nişte instrumente. Apoi cerinţele cresc. Ai nevoie de un telefon, un laptop, iar mai târziu poate şi de o casă.“ Şi uite-aşa, „pe nesimţite“, preocuparea pentru ceilalţi devine preocupare pentru propria persoană. În concluzie, crede Damian, nu e de ajuns să fii rom ca să fii eficient pentru comunitatea din care faci parte. Râvnind la ceva bun de la viaţă: un job mai bun, bani, prestigiu, ajungi să te îndepărtezi de cei pe care ţi-ai propus să-i reprezinţi. Dar, cum spunea un ilustru autor – iadul e pavat cu bune intenţii.
„Am cunoscut zilele trecute un student rom care intrase la Medicină aici, în România. Spunea că ar vrea să studieze în străinătate. L-am întrebat: şi dacă o să te întorci în România, o să ai curaj să operezi un român? O să ai curaj să recunoşti că eşti ţigan? Ăă… nu cred. Păi şi atunci?“ – povesteşte Damian, care e la fel de sceptic şi în privinţa diplomelor de studiu.
„La ce-ţi foloseşte o diplomă dacă eşti ţigan? Sau un CV?“, spune consilierul, care crede că diplomele de azi nu mai au valoare şi că pentru a face cu adevărat ceva nu e nevoie neapărat de diplome.
„Când am ajuns la Guvern, o doamnă de la resurse umane mi-a cerut să-i arăt CV-ul. Ce CV să-i arăt?! La Berklee (la universitatea unde fusese invitat de guvernul american să studieze) habar n-aveam ce e aia o bursă. Mă bucuram că eram acolo să studiez muzica, nu pentru bani, nu pentru bursă. Dar, azi, ţiganul te întreabă: păi, nu-mi dai şi mie o bursă? Nu-i în regulă. De dedicaţie e nevoie, nu de diplome. Şi de pasiune.“
Damian a fugit din România la vârsta de 18 ani în Iugoslavia, ajungând ulterior în Grecia. După ce a cântat o vreme pe străzi și cluburi, a fost descoperit de subsidiara olandeză a firmei Sony Music, care i-a oferit șansa să înregistreze. După o audiţie ce a avut loc la Atena, i-a fost oferită o bursă integrală la colegiul de muzică Berklee din Boston.
Perspectiva pare un punct slab, dacă nu curios, pe agenda consilierului. Cum adică, la ce-i bună o diplomă? Totuşi, nu-i de mirare, cu tot scandalul ăsta legat de plagiate. Lămurim imediat problema. Departe de el gândul că educaţia e de prisos. Dimpotrivă. Dar o educaţie întemeiată, care să te înveţe pe bune ceva, nu una să-ţi pui patalamaua în cui. Şi, dacă tot e vorba de romi, pe cât se poate, o educaţie care să rodească în comunitate. „Dacă în 20 de ani aveam romi cu educaţie, dar nu din ăştia fiţoşi, cu bursă, alta era treaba. Astăzi, cea mai bună variantă mi se pare Şcoala de meserii. Altfel, e posibil să nu ştii să faci nimic.“
Un alt aspect important al educaţiei este relevat surprinzător de către Damian: „Ştii de ce sunt ţiganii violenţi? Pentru că nu au educaţie. Ştii cum se ceartă ţiganii. Li s-a pus o hârtie oficială în mână, eventual o citaţie la tribunal, nu înţeleg nimic şi se sperie. Şi-atunci încep să vocifereze. A nu avea educaţie înseamnă să nu-ţi cunoşti drepturile. De aici e uşor să fii manevrat.“
Şcoala nu este însă suficientă, pentru că, spune Damian, educaţia începe mai devreme. Să educăm părinţii să-şi educe copiii. Şi „să-i educăm că-i bine să-şi ducă copiii la şcoală.“
Oricum ai da-o, până la urmă tot la individ ajungi. „Să schimbi cât se poate, nu în totalitate, pentru că e imposibil. La fel, un proiect, oricât de bine intenţionat ar fi, nu poate avea o rată de succes de 100%.
După mai bine de 20 de ani de la Revoluţie, nici măcar nu ştim câţi romi sunt în România. 600 de mii, cât spune statistica? Păi erau 2,5 milioane. Nu se poate, n-au plecat atâţia în afară. Ştiai că, potrivit statisticilor, în Arad nu există ţigani? E absurd! Asta nu înseamnă că noi ne luăm după statistici.
La ultimul recensământ, mulţi dintre romi nu au fost recenzaţi. Mulţi nu au fost informaţi, sau au fost informaţi eronat cum că nu e bine să participe la recensământ. Au început să circule zvonuri – din partea unor persoane interesate – că vor fi relocaţi, zvon care a băgat panica în ei.“ Normal, pogromul nu e o noutate pentru romi.
Raportul bun-rău acţionează subconştient când vine vorba de romi; de fapt, nu asta-i problema noastră, a „românilor“, să-i punem pe toţi la un loc? Inclusiv dacă vorbim de discriminare pozitivă, care tot un fel de a da cu nuca în perete e. Ne dă un exemplu asistenta lui Damian, Claudia. „Când i-am spus recenzorului că sunt de etnie romă, s-a mirat. Nu vreţi să scriu aici că sunteţi de etnie română?, a întrebat el, crezând că-mi face o concesie. Nu vreau!“ – a răspuns, ferm, Claudia.
De-a lungul timpului, mulţi lăutari sau figuri publice de etnie romă nu s-au sfiit să-şi spună povestea. Muzicieni care au devenit faimoşi peste hotare, cu „muzica lor“ sau personalităţi care aveau deja în pedigree-ul lor amestecul aristocraţiei. Spre deosebire de confraţii lui, Damian n-a fost nici doar simplu lăutar, nici n-a avut motive să se mândrească cu spiţe boiereşti. Ambiţios, a încercat continuu noi instrumente şi genuri muzicale, învăţând de unul singur sau în şcoli prestigioase, cântând în compania unor muzicieni celebri. Are 18 albume înregistrate și a participat ca invitat pe un album care a câștigat un Premiu Grammy, anume albumul Silver Solstice al formaţiei Paul Winter Consort, în 2006.
Îl întreb dacă se va rezolva ceva în legătură cu romii expulzaţi din Franţa. Răspunsul e tranşant: „Nu!“ Există ţări unde romii sunt mai bine integraţi. Scandinavia e un exemplu. Ţările nordice, mai bogate, dar şi cu o practică mai mare a toleranţei, au reuşit să ofere mai multe şanse de supravieţuire imigranţilor romi. Damian priveşte cu umor această situaţie, spunându-mi un banc. „Ţiganul a ajuns la puşcărie, în Occident. Îi dă telefon maică-sii şi îi spune că e la puşcărie, dar că e bine acolo, are de toate. La care maică-sa îi spune: bine, maică, ai grijă să nu faci vreo prostie să te dea ăia afară de acolo!“
Altfel, integrarea romilor în diverse ţări din Vestul Europei rămâne o aventură. „Fiecare are propriile lui probleme, de unde ideea că romii trebuie să găsească singuri soluţii.“
S-a discutat mult despre numele de ţigan şi s-a tras concluzia că ar trebui să se spună rom. Ce a schimbat asta? Percepţia noastră despre „ei“? Percepţia acestei etnii despre ea însăşi? Puţin probabil. Sigur e că acum poţi fi sancţionat cu o amendă de 6.000 de lei dacă îi spui cuiva ţigan. Pe motiv de termen peiorativ. Nu asta pare să-l deranjeze pe Damian, cât mai degrabă o eroare terminologică chiar în titulatura sa. „Mi se pare normal să mă numesc consilier al romilor, nu consilier pe PROBLEMELE romilor. De ce probleme? Simplul fapt că romii au fost calificaţi ca fiind o problemă spune multe. Fiecare are probleme, nu doar romii.“ Nu e de acord nici cu termenul intruziune.
„Dacă stai să te gândeşti, ce înseamnă asta, intruziune socială? O adaptare la conformitatea regulilor unei societăţi. Dar asta ce presupune?“
Şi are dreptate. De la drepturi şi şanse – adevăratul călcâi al lui Ahile al statului în privinţa romilor – poţi aluneca foarte uşor, în România mai ales, la statutul asistenţial.
Dar… „Dacă apuci să le dai case şi spitale ţiganilor, hai, să trăieşti!“ Sau, cum ar spune românul: ai pus căruţa înaintea boilor.
„După părerea mea, ţiganul trebuie perceput după modelul imigrantului. În primul rând, trebuie să-i oferi un loc de muncă. Pentru că e mândria bărbatului să fie cap de familie, să aducă pâinea în casă. La fel ca şi românul. Mai departe, dacă ai o slujbă, ai bani şi de un acoperiş deasupra capului, să-ţi plăteşti taxele. Să-ţi iei o maşină.“ Urmăresc cu atenţie trimiterile lui Damian. Majoritatea, din, sau despre cărturari români: Constantin Rădulescu Motru, Nae Ionescu, Petre Ţuţea – cei trei preferaţi ai săi. Artistul aminteşte şi de Vasile Alecsandri, care dezrobindu-i pe ţiganii de pe moşia sa, s-a trezit după o vreme cu ei înapoi. Atunci, scriitorul le-a dat o bucată de pământ pe care s-o lucreze, pe lângă moşia lui.
Ca în Livada de vişini a lui Cehov, alte vremuri, alţi oameni, trăind laolaltă…
…
Când avea zece ani, mama sa i-a zis: „Maică, dacă nu te apuci de muzică, o să faci puşcărie.“ Şi, într-adevăr, mai târziu, majoritatea băieţilor pe care-i cunoştea picau ca bobocii în puşcărie. Unul pentru tâlhărie, altul pentru viol… Să te strângi în jurul muzicii pentru că altceva nu ştii să faci, aduce până la urmă şi la un fel de disperare. „Uite, îţi fac o mărturisire pe care n-am mai făcut-o niciodată până acum: 99% din ţiganii lăutari fac muzică pentru că le este frică.“
După proiectele artistice din ultimii ani, Damian a spus stop muzicii. „Damian & Brothers n-a fost un proiect muzical, ci un stil de viaţă. Mâncam, dansam, f….., cântam. Ne-am petrecut tot timpul împreună, trei ani de zile. Chiar dacă a fost o perioadă care m-a consumat excesiv, n-a existat ceva mai frumos, din punct de vedere muzical, decât Damian & Brothers. Am din această perioadă nu mai puţin de 1.200 de casete înregistrate.“ La scurt timp după Damian & Brothers, Drăghici s-a întors în America. A lăsat senzaţia că s-a rupt brusc, când tocmai făcuse un renume proiectului. Pur şi simplu a plecat în America, luând totul de la zero din punct de vedere muzical.
„Am stat luni de zile închis în apartamentul din America. Eram doar eu şi naiul meu. Exersam şi câte 16 ore pe zi, nici la WC nu mă duceam, aveam o ploscă dedesubt. Dar muzica refuza să apară. A fost o perioadă… am spart 60 de naiuri, pentru că nu-mi ieşea nimic din ce-mi doream. Mie nu-mi place muzica mea. O urăsc!“ Cum, dar multă lume vă admiră! „Da, dar mie nu-mi place ce cânt.“
Zi de zi, toată frustrarea a crescut şi la un moment dat s-a spart. „Mi-am dat seama că, dacă o să continui aşa, ajung la balamuc. Şi-atunci am avut de ales din două: ori înnebunesc, ori mă opresc.“ N-a înnebunit, pentru că într-un final munca sa a dat roadele unei colaborări cu Nigel Kennedy, dar pasiunea pentru muzică a rămas undeva în aer.
Şi acum?… „Acum?… Muzica nu mă mai face fericit.“