500: Internal Server Error 500: Internal Server Error
CULTURA MASS-MEDIA

Dan C. Mihăilescu despre gazetarii români: „Avem o criză teribilă de bruneafoxism“

January 10th, 2009, com Comenteaza

Dan C. Mihăilescu este Omul care aduce cartea în casele românilor din 2000 încoace. Prezentarea unei cărţi pe zi a beneficiat încă de la început de un interes susţinut din partea telespectatorilor. Într-un interviu luat mai demult, Dan C. Mihăilescu mărturisea despre emisiunea de la PRO TV că „Am făcut-o ca pe un joc, cu o singură idee în minte: să fac literatura accesibilă“.  Într-adevăr, emisiunea sa a prins la un public extrem de variat: de la mecanicii de la Metrorex la gunoieri, de la doctori şi avocaţi la deţinuţii din penitenciare, după cum ne-a mărturist domnia sa în interviul de mai jos.

– Sunteţi om de litere, cum credeţi că trebuie să reacţioneze cultura în faţa provocărilor lansate de criza economică?

– Prin solidarizare. Prin ceea ce altădată se numea spirit de corp. De regulă, în „caprovecinita“ noastră, confraţii se bucură de eşuarea celorlalţi. După invidie, bârfă acră, cârteli, sforării şi faultări pe nevăzute, criza vine direct cu securea. Iar când cad capete, bine ascunsa noastră mentalitate medievală jubilează văzând execuţiile din piaţa publică. Atunci când m-am lamentat în faţa unor colegi de breaslă că, uite, dispare Ziarul de duminică, am auzit numaidecât „hă-hă, să fii tu sănătos câte-or să mai dispară!“ Ei, câtă vreme ne vor bucura efectele crizei pe spinarea colegilor de breaslă, vom fi condamnaţi cu toţii.

– Ce face Omul care aduce cartea în aceste vremuri de restrişte financiară? Ce proiecte – editoriale, publicistice – aveţi pentru 2009?

– În vremuri amare, înţelepciunea îţi spune să te retragi în vizuină. Să te conservi. Paseist necondiţionat cum sunt, m-am întors în veacul al XIX-lea şi scriu (pentru Humanitas) despre corespondenţa lui Eminescu. Omul din scrisori este un proiect mai larg, în care îi voi include pe Caragiale şi Cioran, pe Eliade şi Slavici, pe Odobescu şi I. D. Sîrbu, pe Kogălniceanu, Duiliu Zamfirescu, Noica şi încă alţii Sper să-mi lansez cartea la Bookfest. Iar pentru Gaudeamus am de gând să-mi reeditez Întrebările poeziei, o carte din 1989, uitată sau deloc ştiută acum.

– Va mai fi românul în 2009 receptiv la îndemnul de a cumpăra cărţi? Cum îl veţi convinge?

– Nu sunt resemnat. Se cumpără în continuare multă carte. De Crăciun, la Cărtureşti era călcare-n picioare. Cartea a redevenit cadou pentru doctori şi chiar între teenagers. Mai nou, PR-ul unei mari firme internaţionale m-a convocat să aleg cărţi pentru răsplătirea unor angajaţi de vârf, în cadrul unui teambuilding. Cartea a ajuns, între altele, modă, necesitate colocvială, blazon individual, monedă de schimb, subiect de fitze. Copiii, altminteri sclavii micului ecran, de când cu valul Harry Potter s-au refamiliarizat cu suportul de hârtie şi au ajuns să doarmă cu cartea sub pernă, ca noi pe vremuri. Junimea a înţeles că are nevoie de carte ca să ajungă cât mai sus în carieră, de unde determinarea şi o serie surprinzătoare de motivaţii.

– Chiar: care sunt criteriile de selecţie pe baza cărora alegeţi să prezentaţi o carte?

– În ordine: educativul, informativul, esteticul. Întâi de toate istoria, religia, filosofia, sociologia, politologia, apoi dicţionarele, enciclopediile, istoria ideilor, mentalităţile, şi abia la urmă plăcerea romanului. Sigur, multă lume îmi cere inversarea priorităţilor, adică plăcerea gratuită mai presus de învăţare, rememorare, înţelepciune. Încă rezist, încă mi se pare că avem enorm de recuperat spiritual, în vreme ce plăceri ne găsim oricum. Ce-i drept, în timp am coborât oleacă ştacheta înspre „buna frivolitate“, cum îi zic eu. Acum şapte ani îmi plăceau patru din cele cinci cărţi prezentate săptămânal. Acum raportul a ajuns de unu la cinci…

– Ce ecouri aţi primit din piaţă? Care este impactul prezentărilor pe care le faceţi?

– Tot povestesc în dreapta şi-n stânga ecourile astea. O să mi se ducă buhul că nu fac decât să culeg alintări. În tot cazul, nu pentru mine mă bucur, fiindcă am îmbătrânit îndeajuns ca să nu cad în păcatul trufiei. Emisiunea, am citit mai demult în Cotidianul, are în medie o audienţă de 1,7, ceea ce, mi-au zis specialiştii în rating, va să zică vreo 400.000 de perechi de ochi zilnic. Dar eu spun de ce văd în fiecare zi, în metrou, pe stradă, aici sau la Sibiu, Cluj, Bacău, Braşov, Sf. Gheorghe-Deltă etc., unde am bucuria să dialoghez cu actori, medici, avocaţi, preoţi şi gunoieri (nu glumesc, am nume şi adrese!), cu vânzători de prosoape, pepeni şi caş (la Bâlea Lac), cu paznici de spital, liceeni, cupluri de adolescenţi acneici, ţigani tatuaţi pe braţe ori cu vioara sub braţ, vânzătoare de zmeură din Buşteni, chelneri şi taximetrişti care-mi spun că „vă văd numai la unu noaptea, în reluare“, mecanici de la metrou ori de la cabina telefericului din Sinaia – şi câţi alţii! Asta, ca să nu mai spun de dialogurile din librării,  sau de corespondenţa cu deţinuţii de la penitenciarele din Piteşti şi de pe şoseaua Alexandriei (nu ştiu cine i-a „condamnat“ să-mi vadă emisiunea!) cărora le-am şi trimis pachete cu cărţi şi rechizite.

– Criticile sunt utile întotdeauna. Dacă ar trebui să-i criticaţi pe ziariştii români actuali, ce aţi avea să le reproşaţi?

– Dincolo de gradul acut de incultură, aroganţă şi mercantilism – mania politicului greţos, vulgar şi sterilizant, în dauna obsesiei sociale. Avem o criză teribilă de „bruneafoxism“: gazetarul stă toată ziua cu ochii şi urechile prin culisele Parlamentului şi Guvernului, fără habar de starea spitalelor, a şcolilor, manualelor, cantinelor, maternităţilor, grădiniţelor şi caselor de pensii, a muzeelor, arhivelor, bibliotecilor municipale şi comunale ş.a.m.d. Exact zonele esenţiale, vitale, strategice – învăţământul şi sănătatea – sunt tratate din perspectiva meniului mediatic precum aperitivele nesemnificative, sau ca un desert dispensabil. Cât despre agramatism pe micul ecran, am scris zeci de mii de semne în Idei în dialog.

– Ce defineşte un bun ziarist?

– Cultul slujirii, cum se spunea odată. Pasiunea umanului, spiritul civic, foamea de adevăruri, cultul informaţiei exacte, fervoarea documentaţiei amănunţite. Stăm cumplit la capitolul reporteri de investigaţie: mi-e teamă că, în afară de câţiva jalnici semănători de scandaluri, nu avem nici un nume credibil. În televiziuni, parcă e mai bine. Mă gândesc la echipa ştirilor PRO TV care a făcut anul trecut campania cu defrişările bestiale, sau cu copiii căpşunarilor, ori la echipele de la TVR 2. Sunt echipe bune de documentare şi în TVR, însă rezultatele muncii lor se difuzează fie noaptea, fie la orele prânzului, fie în emisiuni de nişă, fără nici o mediatizare în presa scrisă (şi mai ales în cea de specialitate). În general, marele păcat al omului de presă de la noi e că se uită 90% în sus, la colcăiala politicianistă, iar când catadicseşte să arunce o privire către forfota vulgului o face mai mult din plăcerea masochistă de-a exalta o dată mai mult ruşinea de-a fi român.

– Numiţi zece cărţi româneşti ale anului 2008. Un Top 10, indiferent de genuri, se poate?

– Până acum, în afară de România literară, am avut unul de cinci în Evenimentul zilei, unde am pus Memoriile lui Valeriu Anania, Confesiunile unui cafegiu (Gheorghe Florescu), Istoria critică a literaturii române, de Nicolae Manolescu, şi două romane: Zilele regelui, de Filip Florian, şi Maestro, de Stelian Tănase. Dumneavoastră fiind mai generoşi cu spaţiul, îmi îngădui, deci, să adaug romanul Doinei Ruşti Fantoma din moară, Dicţionarul universal de filme al lui Tudor Caranfil, manifestul politico-moral al lui Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, A treia forţă: România profundă“, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor, de Daniel Bănulescu şi Vitali, romanul lui Adrian Sângeorzan.

– Este Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu o carte exactă sau are inexactităţi? De ce da, de ce nu? Câteva exemple, vă rog.

– Norocul meu este că la ora apariţiei acestui interviu va fi apărut primul număr pe 2009 al revistei Idei în dialog, unde rubrica mea Viaţă literară este dedicată  tocmai Istoriei cu pricina. Ca orice monument de acest gen, cartea are turlele, etajele, meterezele ei, dar şi subterane întunecoase. Are, fireşte, multe inexactităţi, destule fisuri şi mari nedreptăţi, însă ansamblul captivează prin forţa verdictelor. Dacă ne mărginim la goluri – neînţelegere la Eminescu, Creangă, Slavici, amendarea exagerată a optzecismului sau a lui Noica (faţă de bunăvoinţa nemeritată în ceea ce îi priveşte pe corifeii doctrinari ai stalinismului românesc), parti-pris la Eugen Barbu şi ochi excesiv la Marin Preda sau I. D. Sîrbu, faptul că Horia Gârbea beneficiază de mai mult spaţiu decât Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu şi Gib Mihăescu la un loc, sau că-l avem pe Liviu Georgescu şi nu-i avem pe Mircea Vulcănescu, Sorin Mărculescu, Alice Botez şi atâţia alţii. Cred, însă, că, după primele valuri de stupoare şi negare, cartea se va aşeza binişor în raftul bibliotecii. Totul e să terminăm cu fixaţia asta patologică de-a ne imagina că o astfel de lucrare trebuie neapărat să înlocuiască, să extermine adică, Istoria lui G. Călinescu…

foto Agerpres



Taguri:

Comenteaza