Dan   Grigore.   Pianist.   Membru   CNA.   Membru   în   „Clubul Aristocratic Rapid”. Ce-am omis? Dan Grigore este una dintre cele mai pregnante personalităţi ale muzicii româneşti de azi. Dan Grigore ne primeşte  acasă la el. Îşi cere scuze că e în tricou şi cu nişte pantaloni care sunt „tociţi în genunchi, din cauza pianului.” Îl înţelegem. E într-o pauză creatoare.

În acel timp în care studiul pentru următorul concert   are   întâietate. Ce-i  drept,   Dan Grigore s-a cam zgârcit în ultima vreme, nu prea mai cântă. Crede că un artist nu poate să sară dintr-un concert în altul, fără să facă concesii calităţii. „De pildă, când eram student la Sankt  Petersburg, aveam la clasă  o  doamnă profesoară care ţinea la această dogmă, de a studia în permanenţă, cu record de ore lucrate. Dar nu întreba nimeni dacă  se  studiase concentrat, sau prin reflexe mecanice îşi făcuse partea de mecanism digital. Eu eram foarte rebel, am trăit adevărate puneri în discuţia clasei. Într-o zi, în loc să studiez norma de ore propovăduită, eu m-am dus într-o pădure de mesteceni. În   acea  seară   trebuia  să   cânt Chopin.  Eu, cu  o  franzelă  în  mână, m-am plimbat prin pădure  şi am ros din franzelă. Mai târziu m-am întâlnit cu profesoara care m-a întrebat unde am fost, mă căutase… Păi am fost în pădure, i-am spus. Să mă încarc de Chopin.  Ei,  să   te încarci. Trebuia să   studiezi! Dar  în  acea  seară   mi-a ieşit cel  mai  bine Chopin… De-atunci, profesoara a lăsat-o mai moale, iar mai târziu, când am avut un concert iar ea a venit să mă vadă cu clasa ei de atunci, s-a mândrit cu mine şi m-a dat exemplu: ia uite ce elev am avut eu, ce-am scos din el! Pe furiş, o fostă  colegă  de-a ei mi-a zis: Bine ai făcut  că n-ai ascultat-o!”

Câtă  înrâurire a avut şcoala  rusă în formarea lui Dan Grigore? „Eu nu sunt un produs al şcolii ruse! Eu sunt un produs al şcolii româneşti, cu nişte altoiuri de muzică rusă şi austriacă (n.r. – Dan Grigore a studiat muzica şi la Viena). Nu port pecetea muzicii sovietice. În general, eu  n-am crezut şi nu cred în şcoli, cred în profesori. Sigur că există şi şcoli bune. Un exemplu este şcoala  de canto  din România, unde  sunt  nişte  profesori  foarte buni. Pleiada de cântăreţi care au studiat aici demonstrează acest potenţial. Asta în ceea ce priveşte şcoala de canto. Nu şi în materie de pianistică. Eu cred în relaţia maestru-discipol, în secretul, în tainele ei. Dacă există şansa ca şi un tânăr  să  creadă  asta, înseamnă  că  ne putem întâlni pe nişte coordonate. Cum zicea domnişoara    Muzicescu    (n.r.    –    Florica Muzicescu, profesoara lui):  „Suntem ca doi telegari care s-au înhămat  la o  căruţă.  Dacă unu trage hăis, şi altul cea…” Istoria picantă cu doamna  Muzicescu spune că  profesoara avea obiceiul  să-l întrerupă  des din studiu, pentru a-l corija, fapt care ajunsese enervant pentru  pianist. „Îi explicam pedagogic care era greşeala  pedagogică pe care o făcea: Mă aştept  să mă opriţi! – îi atrăgea Dan Grigore atenţia. Ştia că nu e bine, încerca să se abţină, dar nu-şi putea ţine promisiunea. Era foarte entuziasmată  de elevii altora, iar  pe ai ei îi teroriza. Trebuia să mă apăr, altfel riscam ca reflexul ăsta să fie fatal.”

„Am trăit această criză, am început această luptă cu autoritatea ei, cu această metodă puţin  cam târziu. A fost o perioadă  în care m-am luptat cu acest reflex, nu mai puteam să cânt. Da, am avut momente când blocajul a existat. La polul opus, tot la Sankt Petersburg, am avut o profesoară extraordinară, de muzică de cameră şi artă a acompaniamentului. Ea mi-a redat plăcerea  de a cânta…”  Totuşi, îşi readuce  aminte  cu  plăcere  de   „perioada rusă”… „Mi-aduc aminte cu drag de anumite scene din perioada aia. De  un concert de la Sankt Petersburg, unde am cântat un recital şi unde în piesele de mare dificultate tehnică nu am cântat foarte curat, cu simpatizanţi, degete care apucă şi alte clape. Am avut atunci cam mulţi   simpatizanţi şi  eram   cătrănit    de murdăriile  ălea. Publicului nu-i apar aşa, îţi apar ţie pentru că  dilaţi foarte mult,  fiecare secundă e împărţită în factori primi, te ajută să  conştientizezi  simţul muzical şi  urechea. Dar m-a liniştit un profesor de pian în vârstă, de modă veche. Mi-a zis să nu fiu supărat că am mai dat pe de lături. Din ăştia care îndrăznesc şi se aruncă cu capul înainte iese câteodată  un  mare pianist! Din ceilalţi nu – mi-a spus el.”

„Nu  se  poate  la  luptă   fără   victime. Câştigarea bătăliei,  asta e important şi într-o piesă   de  virtuozitate. Că   te  baţi cu  eroul negativ şi câştigi o victorie, şi publicul adoră asta. Vrea să asiste la o bătălie în care protagonistul câştigă.”  Bine,  bine, dar cu cine se luptă un pianist, domnule Dan Grigore?! „În primul rând cu el însuşi, cu inerţiile lui,  cu prostiile lui, e un proces foarte laborios, când mintea şi sufletul pianist capătă formă, să servească muzicii. Trebuie să capteze şi să redea un anumit tip de emoţie, care nu e emoţia de fiecare zi.” O bătălie care exhibă. Corpul pianistului… E aici un zbucium. Ceea ce se aude, dar şi ceea ce se vede. „Într-adevăr, mai ales de  când  există   această   jucărie,  televizorul. Astăzi se poartă citirea pe faţă a emoţiilor pe care trebuie să le transmită un artist.” Un act intenţionat? „La unii da. Eu am o mare îndoială  faţă  de unii  pianişti internaţionali  care sunt frumoşi când  cântă. Pe faţa lor se văd sentimentele, dar mai puţin se văd în sunet. Pe mine mă interesează în primul rând ceea ce  se  aude.” Se  disociază, se  conjugă  cele două   aspecte  legate  de  simţurile noastre? „Dacă citeşti  în cheie predominant vizuală, la unii artişti s-ar putea să-ţi scape esenţialul.”

„Există   artişti anti-charismatici care  nu cuceresc prin mecanismul exterior al fiinţei lui, ci prin ceea ce cântă şi sunt artişti charismatici care cuceresc prin simpla lor prezenţă. Există şi o pseudocharismă a promovării.” O nouă  strategie? Un atribut  împrumutat din domeniul showbiz-ului? „Şi în muzica cultă trebuie să  se vândă  discuri. Mai nou, apar cancan-uri. Artişti celebri de operă sunt filmaţi acasă,  în  cuplu, că   s-au  certat, au divorţat. Unii   acceptă, probabil  că   o  să-l accepte tot mai  mulţi. Dacă  nu o fac, sunt rejectaţi. Trebuie să înţeleagă  asta, un impresar   tratează   mereu  lucrurile  sub  rigorile aspectului comercial. Eu am o afacere, trebuie să câştig bani.” Există o tendinţă în muzica cultă internaţională care face desuetă sobrietatea   specifică   acestui  domeniu. Patricia Petibon  sau  Edvin  Marton  sunt  astfel  de artişti. Muzica lor devine o parte, un aspect integrant în ceea ce am putea numi, generic, spectacol. E un fenomen izolat sau o repliere a  muzicii culte  la  condiţiile vieţii  actuale?

„Este un fenomen care se datorează şi acestui efect al comercialului asupra muzicii. Muzica se adaptează la condiţii comerciale din ce în ce mai dure. Dar eu cred că marea muzică nu trebuie  să  ajungă  la  marele  public,  marele public trebuie să ajungă la muzică. Muzica, la fel ca Liturghia, se face în temple speciale, iar marele public trebuie să facă un mic efort să ajungă acolo. Altfel e un nonsens, o scoatere a muzicii de sub efectul ei sacralizant.” O viziune elitistă, domnule Dan Grigore… „Dar mi-o asum. Aceasta  nu exclude posibilitatea fiecărui om de a accede la ea, aşa cum un om poate accede  la  Divinitate.   Trebuie  doar  să-şi dorească asta.”

Ce muzică aţi ascultat astăzi? „Ceaikovski, Octombrie.  Am  studiat puţin, mă  gândesc să ofer un bis la concertul de săptămâna viitoare (n.r. – interviul a fost realizat la mijlocul lunii octombrie),    unde voi cânta Beethoven. Lumina primăvăratecă şi absolut verde a concertului de Beethoven ar merge cu ceva tomnatec şi dureros de melancolic.  Cum e acest Octombrie.  Concertul de  Beethoven  e în Sol Major, iar Octombrie, în Sol Minor. Omonime tonale care se potrivesc, ca o  potriveală  zi-noapte. O stea dublă…”

În încheiere, permiteţi-mi să vă citesc un fragment din interviul pe care i l-aţi acordat domnului George Arion, în 1996, la relansarea revistei Flacăra.

Surprins?

– De ce?

Fiindcă,  domnule Dan Grigore, după  o lungă perioadă de timp îmi reiau seria de interviuri cu personalităţi ale literaturii, ale artei, începând cu dv.

– Ştiu şi  eu ce să  răspund?  Poate fi vorba de o pură  curiozitate. Sunteţi curios  să  vedeţi  cum gândesc, ce gândesc.

Nu numai de asta.

– Poate n-aţi găsit  pe altcineva liber.

Ei, asta-i bună!

– Mă  dau bătut. Spuneţi-mi dumneavoastră!

Poate mai târziu.

– M-aţi făcut  curios.

Eu sunt şi mai curios să aflu nu cum v-aţi apropiat de muzică   – aţi făcut   în mai multe rânduri mărturisirea  că,  printr-o şansă a biografiei, în casa părintească se afla o pianină care v-a atras ca un magnet. Dar cum s-a făcut apropierea de celelalte arte?

– Da, un prim model a fost bunicul meu dinspre mamă. Avea trei hobby-uri: vioara, poezia şi pictura. Avea o vioară  veche foarte bună  la care scârţâia din când în când,  umbla însoţit de nenumărate  caiete şi foi volante pe care-şi nota gândurile,  scria poezii, articole, eseuri. Avea o pasiune enormă pentru citit şi a fost primul meu dascăl  de desen şi pictură. Am făcut  cu el câteva copii după Luchian, după  Grigorescu; mă   fascina o imensă cutie de acuarele care mirosea extraordinar de bine şi  în care erau nişte  culori foarte bune. Îmi aduc aminte cu ce plăcere  am lucrat într-o vară  la celebrele Anemone. Am făcut  câteva copii din ce în ce mai reuşite – după  aprecierile bunicului – probabil, ceva din această  atmosferă  de vase comunicante între pasiuni, între plăcerea  de a citi,  de a picta, de a scrie şi  de a cânta mi s-a transmis şi mie…”

O   ultimă    întrebare.   Una… poliţistă. Domnul  George   Arion   v-a ascuns  atunci până la final motivul pentru care v-a ales pe dv. pentru interviu. Ei, între timp aţi aflat de ce? „Nu! Puteţi să-mi  spuneţi dv.?”

Din păcate, nici eu nu ştiu…

 

Sunt melomanii, aceşti admiratori ai frumosului, amatori de cancan-uri?  „E nevoie de acel zumzet care precedă apariţia oricărui artist şi care este renumele lor.”

 

Un meci important al „Rapidului“ sau un concert la fel de important?„Nu pot să recunosc că, dacă e un concert foarte important, cum a fost concertul orchestrei din Israel, din cadrul„Festivalului Enescu“, dirijat de Zubin Mehta, nu pot să mă mai gândesc la „Rapid“, oricât aş fi de fărăleac. Totuşi, sunt şi un pârlit de muzicant, nu ai mereu ocazia să vezi un asemenea concert.”

 

În primul rând,„Deşteaptă-te române“ mi se pare un cântec foarte vechi, patinat. Şi trist. Şi astăzi tot „Deşteaptă-te române“? Dar voi când vă mai deşteptaţi?

 

Apropo de şcoala românească de muzică, cum merge ea acum? „Prost! Dar nu numai aici.”

 

text Radu Pocovnicu, foto Octavian Tibăr

Taguri: nr. 11 / noiembrie 2011 Tweet

Thursday, November 3rd, 2011 at 11:45 pm, PEOPLE, RSS feed