Dan Negru: „Televiziunea e o gumă de mestecat“

July 15th, 2010, Revista Flacara

„Cum a trecut ziua de astăzi pentru tine, omule? Ce-ai descoperit nou?”, obişnuieşte Dan Negru să-i chestioneze uneori pe cei din jurul său. „Dar tu – tu cu ce te-ai îmbogăţit azi, Dane?” – îl întreb eu. „Am descoperit că fetiţa mea, Dara, râde când vede un pui de găină, din pluş. Cred că datorită ei o să redescopăr lumea. Asta cred că e menirea copiilor, să ne facă să descoperim lucruri pe care le-am uitat…”

Şi, cumva, Dan Negru chiar a pornit într-o călătorie către Memorie. Recent, prezentatorul s-a hotărât să adune în rândurile unei cărţi, momente, poveşti şi amintiri din cariera sa de jurnalist. Dar de unde nevoia de a scrie o carte? „Aveam capul ticsit de amintiri şi simţeam că s-a umplut discheta, aşa că a apărut această nevoie, să o descarc pe hârtie. Hârtia rămâne în vreme, toate celelalte trec. Au rămas multe de povestit, dar nu puteam scrie o carte de 500 de pagini. Toate cele nespuse le am în minte, poate cândva o să le descarc şi pe ele”, spune Dan. Astăzi toată lumea scrie. E o modă ca vedetele să lanseze cărţi şi, curios sau nu, unii chiar vând bine. Întrebarea e: cum mai poţi evita pericolul snobismului? „Da, ştiu, ăsta e pericolul, dar şi binefacerea. Nu cred că o editură serioasă se înhamă la o carte cu un neica-nimeni, sunt conştient că ei au cumpărat numele meu făcut la televizor. De aici încolo depinde de talentul meu de a cuceri cititorul”, declară prezentatorul, pe care confruntarea cu ipostaza de scriitor nu-l face să plutească deasupra solului. „Eu, scriitor? Ha! ha! Mă apucă râsul când aud asta! Nicidecum. Îmi păstrez simţul ridicolului, Amintiri în alb şi negru e o carte de vacanţă cu întâmplări din televiziune. Sunt mai degrabă un cronicar”. Şi un jurnalist care rămâne printre oameni, alături de ei, într-un fel sau altul. Nu e de mirare că nu şi-a făcut nici o socoteală cu banii din vânzarea cărţii. „Nu cred că vor fi mulţi bani, vânzarea cărţilor nu cred că aduce profit nimănui. Dacă se vor aduna, totuşi, am să încerc să ajut cu ei pe cineva, dar lucrurile astea se fac în discreţie.” Bine, poate doar să-şi recupereze banii daţi pe ultima carte citită. „Am citit Kot, a lui Rafael Abalos. Nu m-a încântat, ba chiar mi-a părut rău de banii daţi”.

Surpriza e că, dincolo de sticla televizorului, descoperi un bărbat care nu prea mai are nimic cu acel Dan Negru pe care-l ştim cu toţii, plin de vervă. Rămâne şi în viaţa reală o prezenţă tonică, dar deodată, prezentatorul acesta care a consacrat la TV un model de forţă, devine de o delicateţe şi o modestie neînchipuite. Un alt om, cu totul alte interese. Oare nu s-a plictisit, nu s-a gândit niciodată să pună cruce acestui personaj de entertainment? „Cred că lucrul cel mai important e consecvenţa, cei care n-au avut-o au pierdut. E ca şi când AC/DC s-ar apuca să cânte romanţe. Publicul mă cunoaşte de la televizor. Îmi plac showurile mele, eu le aleg, eu le adaptez. Un alt Negru e de găsit pe dannegru.com sau în carte.” Sau poate să-şi câştige un alt gen de public, mai rafinat, mai intelectualizat?… „Da, dar pe blog sau în carte, nu şi la televizor, nu mă interesează asta la televizor. Acolo dau bucurie, nu gânduri. Asta e menirea TV, să bucure. Educaţia, gândurile le dau familia şi școala”, justifică prezentatorul, el însuşi un critic necruţător al breslei din care face parte. Cu vreo două luni în urmă, evocând moartea prietenului său, Mile Cărpinişan, Dan a fost atât de furios că unii ziarişti şi-au adus aminte brusc de acesta, speculând latura morbidă, încât a spus că lucrează într-o breaslă de ipocriţi. Totuşi, când tu însuţi eşti plătit ca să produci un anumit senzaţional în rândul telespectatorilor, cum ieşi din capcana lupului moralist? „Nu mi-am propus niciodată să ies din capcana asta. Rămân un lup moralist în alte mijloace de informare, blog sau carte.”

Prezentatorul critică şi modul în care se face cultură în televiziunile din România, spunând că multă lume consideră noţiunea de audienţă vinovată pentru harababura culturală în care suntem. „Dacă vrei să faci cultură la televizor trebuie să găseşti oameni care să ştie să o vândă. Cred că singurele persoane care ştiu să facă acest lucru sunt Eugenia Vodă şi Cătălin ştefănescu. Mă uit uneori la TVR Cultural şi văd nişte moderatori prăfuiţi, plictisiţi, prost plătiţi pe care te aştepţi să-i vezi în colţ la aprozar. Aşa nu vor aduce publicul spre cultură. Bernard Pivot ştia să vândă cultură la TV în Franţa, ai noştri sunt complexaţi şi frustraţi. Eu îmi cunosc plapuma. Cel mai important în ţara asta e să ştii până unde să te duci, unde să-ţi fie limita. Puţini şi-o cunosc. Toţi cred că pot să facă mai mult. Aici e nenorocirea. Te dileşti. Dar ştii când te dileşti în show-biz? Când oamenii din jurul tău nu te mai pot controla, când tu nu mai iei seama la prietenii tăi din copilărie, la familia ta, la mama, la tata, la soţie, oameni care te ţin cu picioarele pe pământ. Oamenii strigă după tine pe stradă Negrulee, te bagă în faţă la o coadă, te opresc, vorbesc cu tine, iar tu crezi că eşti buricul pământului şi centrul universului”. Una dintre trăsăturile care fascinează la Negru este sinceritatea sa debordantă, care poate fi atât un călcâi al lui Ahile, dar de unde-şi poate găsi şi salvarea, deopotrivă. „Sunt neputincios… Recunosc! Am promovat în show-urile mele adeseori non valori despre care nu s-a mai auzit nimic! NIMIC!” Cum să te împaci cu gândul ăsta? „Televiziunea e o gumă de mestecat, nu are obligaţia să educe, nu are voie să înlocuiască familia. Mă împac cu gândul ăsta şi apoi cu toate celelalte legate de lumea televiziunii”.

Dan Negru vine din Timişoara, oraşul unde influenţa Occidentului şi-a pus amprenta de secole, iar zgârcenia, această etichetă cu care s-a pricopsit prezentatorul nostru, se traduce pozitiv, prin chibzuinţă şi cumpătare. „Din Timişoara, te ridici pe vârful picioarelor şi vezi Viena, în Bucureşti miroase a Istanbul la greu. De-asta sunt lumi diferite şi, orice ar zice oricine, munţii despart oamenii. Prietenii mei cei mai buni sunt din Timişoara. Prietenii mei care îmi vor rămâne prieteni şi atunci când voi nu o să mai vorbiţi cu mine. Aici, în Bucureşti, am prieteni de conjunctură. Eu nu m-am adaptat Bucureştiului. În Bucureşti cunosc oameni care stau în garsoniere undeva în Ferentari şi au în faţa blocului jeep-uri. E şocant! şi atunci, după mintea lor, tu eşti zgârcit. Cum, nu ai ultimul model de jeep?! Aici, dacă nu te exhibi, nu exişti. Eu mi-am investit banii pe care i-am câştigat în televiziune şi în spectacole. De exemplu, cu vreo zece ani în urmă, am prezentat nişte spectacole în ţară şi am câştigat câteva mii de dolari. Bani mulţi la vremea aia. Colegi de-ai mei, din lumea muzicii, prezenţi în aceleaşi spectacole, cu banii câştigaţi şi-au cumpărat maşini. Îmi amintesc că unul şi-a cumpărat un BMW la mâna a doua, ultimul model… e praf în clipa asta maşina! Eu mi-am cumpărat un teren în Bucureşti de 600 metri. În prezent, terenul meu valorează enorm. Şi eu am ieşit în câştig. Dacă mâine eu nu mai am un format de tv pe care să-l fac, nu am probleme în privinţa banilor.“

Dan Negru a avut o relaţie foarte apropiată cu bunica lui, care l-a iubit nespus. Când aceasta îşi trăia ultimele ei zile de viaţă, el era mereu pe drumuri la Bucureşti, pentru că jobul său nu făcea rabat la sentimente. În timp ce aducea în casele oamenilor bucuria divertismentului, prezentatorul avea inima strânsă de îngrijorare. Într-o zi, inevitabilul s-a produs, iar bunica sa, cea care îl „ţuca” mereu, s-a dus într-o lume mai bună. „Cine te mai ţucă pe tine acum, dragă Dane?” – îi pun eu o ultimă întrebare. „Bunuca mai vine uneori, în vis, şi-o face… Tot ea…”