soma jurgensen order soma sabe se de uma pa que a soma do 6o

different colors xanax pills alprazolam price otc drug test for xanax

can you take meclizine and xanax together generic xanax xanax contre le stress

tramadol hcl 50 mg contraindications buy tramadol online no prescription tramadol open capsules

can you take coke and xanax generic xanax how it feels to be on xanax

klonopin leg spasms generic clonazepam klonopin 0.5 mg price

a soma de todos os números naturais de 2 a 200 buy soma nois que soma mc daleste

how quickly does valium work on dogs valium no prescription buy valium online overnight delivery uk

how long does it take for an ambien to kick in buy ambien ambien and pupil dilation

buy ultram online Santa Maria buy tramadol order tramadol Dallas

DOSAR

De ce am (mai) condamnat comunismul? O fantoma bântuie tara: Securitatea

April 25th, 2007, com Un comentariu

Auzim şi vedem tot mai des oameni politici, aleşi sau nealeşi, spilcuiţi şi hămesiţi, agramaţi şi neciopliţi, care ne povestesc nouă, cetăţenilor cuminţi, cât de binevoitoare era Securitatea, cât de patrioţi erau oamenii ei şi cât de ticăloşi sunt cei care astăzi privesc spre acel trecut şi inventează tot felul de bazaconii, punând pe seama acestei instituţii minunate tot felul de atrocităţi. Astăzi, acum, mă număr şi eu printre aceşti ticăloşi, dând frâu liber pixului meu şi povestind baza­coniile unor oameni care au simţit din plin mângâierea ocrotitoare a Securităţii.

Pentru asta am luptat noi şi pentru asta şi-au dat viaţa în revoluţie eroii poporului nos­tru? Pentru ca generalul de Securitate Pleşiţă Nicolae şi ceilalţi colonei torţionari ai Securită­ţii să-şi poată exprima liber părerile la televizor? (…) Pentru ca să ajungă parlamentari şi con­silieri ai primului-ministru şi ai şefului statului cu 36 de milioane de lei pe lună salariu şi cu tele­vizoare de peste 130 de milioane bucata? (…)

Ţărişoara noastră, România, a fost doborâtă la pământ de fiarele sălbatice comuniste şi acum mă uit neputincios la ea cum o devorează şi mă lamentez, strig in gura mare şi in toate părţile, dar nu mă aude nimeni, eu singur nu pot face nimic. (…)

Iată, domnule Paul Goma, pentru ce am lup­tat noi şi ce a făcut dl preşedinte al României, Ion Iliescu, după ce a preluat puterea. Dacă le-aş înşira pe toate aici nu mi-ar ajunge 20 de pagini.

Toate aceste rânduri sunt fragmente dintr-o scrisoare trimisă lui Paul Goma, în iulie 2002, de către Vasile Paraschiv, un per­sonaj despre care azi se pomeneşte tot mai rar. Numele lui apare, în treacăt, în câteva manuale de istorie. El este unul dintre acei puţini români care au avut curajul să înfrunte un regim criminal. Viaţa acestui om este povestea unui coşmar.

Vasile Paraschiv, un destin mutilat

Are 78 de ani. Trăieşte la Ploieşti. Iese pe stradă şi lumea nu-l mai cunoaşte. E doar un bătrânel mărunt într-un oraş amorţit.

Şi totuşi, acest bătrânel ascunde o istorie neagră. Destinul lui e un înfricoşător coşmar de care nimănui nu-i mai pasă.

Prin 1968, Vasile Paraschiv lucra ca electromecanic la Com­binatul Petrochimic Brazi. într-o mare şedinţă, s-a ridicat în picioare şi a anunţat că îşi dă demisia din partid. Acest partid nu respectă Constituţia şi legile ţării. Acest partid guvernează doar după legea bunului plac. Au fost vorbele care au declanşat calvarul. Reacţia Securităţii nu a venit însă imediat. Pesemne că între timp şi-au pregătit o strategie pentru „anihilarea elementului destabilizator”. în viziunea lor bolnavă, Paraschiv se făcea vinovat de infracţiunea de propagandă \mpotriva orânduirii socialiste, conform arti­colului 166, aliniat 2, dintr-un Cod Penal inventat de un regim dement. Dar chiar şi pentru un asemenea sistem represiv era destul de greu să arunce în puşcărie un om doar pentru atâta lucru. Aşa încât, „băieţii” au apelat la acel model stalinist de succes prin care bolşevicii reuşeau să scape în mod „elegant” de disidenţi: folosirea psihiatriei ca armă de represiune. Pe 28 mai 1969, Vasile Paraschiv a fost internat cu forţa la Spitalul de bolnavi neuro-psihic de la Urlaţi. în doar câteva ore, la ordinul Securităţii, medicul Cheresteregeanu i-a semnat şi parafat sentinţa: paranoia – psihoză delirant revendicativă sistematizată. Totuşi, după cinci zile de greva foamei, a fost eliberat. A rămas cu un diagnostic inventat care avea să-i pecetluiască destinul.

A auzit de Paul Goma la Europa Liberă. Era vorba de o scrisoare pe care el a trimis-o pen­tru Conferinţa post- Helsinki. Ascultând conţinutul scrisorii a simţit o mare bucurie. Mai era cineva, şi încă un om cu nume greu, care gândea ca el. Hotărât lucru că tre­buie să-l cunoască. A găsit numărul în cartea de telefoane. A sunat. I-a răspuns o femeie.

Era soţia lui Paul Goma. Telefonul însă avea probleme. (Oare ce fel de probleme?) Se întrerupea la fiecare cinci secunde. A sunat de vreo trei ori. La primul apel a aflat stra­da. La al doilea, blocul. Apoi, încă unul ca să afle apartamentul. S-a urcat în tren şi a pornit spre Bucureşti.

în 1971, Vasile Paraschiv se gândeşte să înfiinţeze un alt fel de sindicat al muncito­rilor. Trimite pe adresa Comitetului Central al PCR şi a Uniunii Generale a Sindicatelor din România o scrisoare care cuprinde 11 propuneri de primenire a mişcării sindi­cale. Ideea i-a venit prin luna martie, atunci când l-a auzit pe Ceauşescu vorbind despre necesitatea ca PCR să nu mai folosească sindi­catele ca pe o curea de transmisie. Exact aşa gân­dea şi el, iar asta l-a încurajat să pună pe hâr­tie cele 11 puncte care cuprindeau exact drepturile şi libertăţile pe care le au sindi­catele astăzi: dreptul muncitorilor de a-şi alege singuri liderii, dreptul la grevă, liber­tatea cuvântului, libertatea presei etc. Desigur, a fost numai o iluzie blestemată care avea să-i transforme viaţa într-un coşmar. Ani de zile a fost anchetat, bătut şi ameninţat. Mai târziu, în 1976, trimite pe adresa Europei Libere o scrisoare prin care deplânge suferinţa din închisori a disidenţilor. Vigilentă, Securitatea reuşeşte să intercepteze scrisoarea şi Vasile Paraschiv este ridicat de acasă de cinci ofiţeri şi inter­nat din nou la un spital de psihiatrie, pe baza aceluiaşi diagnostic născocit în urmă cu şapte ani. După câteva zile e trimis acasă iar directorul spitalului face greşeala să-i dea un plic pentru a-l duce chiar el la sediul Securităţii. Pe drum, Paraschiv îl deschide şi descoperă un act pe care scria foaie de obser­vaţie a pacientului. însă în loc de observaţii medicale, pacientul citeşte o înşiruire de adnotări care n-aveau nici o legătură cu psi­hiatria, ci doar cu propaganda bolnavului impotriva orânduirii socialiste. Paraschiv înţelege clar faptul că a intrat într-o luptă din care nu mai poate ieşi decât apelând la aju­torul Occidentului. Drept urmare, a început să pună pe hârtie tot ce i s-a întâmplat. Nici de data asta însă n-a avut prea mult spor. Citez din dosarul de urmărire informativă: La percheziţia domiciliară din data de 12.11.1976 au fost găsite un număr de şapte scrisori cu acelaşi conţinut duşmănos, ce urmau să fie expe­diate posturilor de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, precum şi o serie de materiale şi adnotări din comunicatele acestor posturi. Fiind cercetat cu privire la faptele ce i se impută, învinuitul Paras­chiv Vasile a decla­rat că scrisorile ce le-a conceput şi re­dactat, precum şi scrisoarea expedi­ată, sunt ideile sale, pe care le consideră ca fiind juste, nefi- ind de acord cu politica statului nostru, fapt dovedit şi prin aceea că in anul 1969 a cerut să fie scos din par­tid. Viaţa lui, aşa­dar, se complică pe zi ce trece. La fel şi diagnosticul din dosar: Are un comportament anxios deli­rant, delir persecuţie, disfuncţie a instinctului de conservare (psihogenetică). Treptat, din 1969 dezvoltă o stare depresiv reactivă. Scrie o serie de plângeri iresponsabile faţă de autorităţile noastre. Comportament antisocial. De fapt, acesta era verdictul aplicat în majoritatea cazurilor atunci când psihiatria devenea o armă de represiune. Acelaşi diagnostic era valabil pentru toţi. Fiindcă, nu-i aşa, orice gest de nesupunere în faţa Partidului era dovada unui comportament antisocial.

Prima dată şi-a dat întâlnire cu Paul Goma undeva, în oraş. Au făcut cunoştinţă, au schimbat câteva vorbe şi au rămas prie­teni. A doua întâlnire n-a fost la fel de plăcută. Chiar la intrarea în blocul lui Paul Goma, a fost săltat de un colonel (Bica) şi un căpitan (Badea). L-au dus la Miliţia Capitalei. I-au cerut să scoată tot ce avea în geantă. A refuzat, cerând la rându-i să se facă un proces verbal de percheziţie. Greu de suportat atâta tupeu. Colonelul Bica l-a luat la pumni. Apoi l-au urcat în maşină şi l-au dus la sediul Securităţii din Ploieşti. A urmat acelaşi tratament. Până la urmă, l-au culcat cu spatele pe un birou şi-au început să-l scotocească prin geantă şi-n buzunare. Sperau să găsească documente, scrisori. N-au găsit însă nimic. De ce te-ai opus dacă n-aveai nimic de ascuns?, l-au întrebat. Aşa, din principiu, pentru că nu e legal, a răspuns el. îţi arătăm noi principiu! Zis şi făcut. Din acelaşi principiu devenit deja o rutină, l-au internat din nou într-un ospiciu, de data asta la Săpoca, judeţul Buzău. Aici, Paraschiv a avut deosebitul prilej să facă cunoştinţă cu un anume doctor Anton Nicolau, directorul spitalului, doctor pe care avea să-l revadă mult mai târziu, aproape de zilele noastre, cocoţat la tribuna Parlamentului. Ajuns la Săpoca, a fost repartizat la Secţia 2, de bolnavi cronici. Mai pe şleau, la izolare sau la periculoşi. Pentru el, zilele astea sunt cele mai negre amintiri. Nici în cele mai cumplite coşmaruri nu vezi asemenea chipuri, nu asişti la asemenea scene. Aici a fost primul spital în care a fost forţat, de acelaşi doctor Nicolau, să înghită pastile. Cu siguranţă, efectul lor ar fi fost cel dorit: să facă din el o legumă. Pacientul a bănuit asta şi a cerut o audienţă la director, adică la Nicolau. L-a implorat să nu-i mai dea tratament, pentru că nu are nevoie. Eu sunt aici din alte motive, i-a explicat el. Vă rog, nu-mi mai daţi pastile. Dar, ca şi cum ar fi cerut să-i dea luna de pe cer, viitorul parla­mentar al României post-comuniste i-a răspuns sec: Asta nu se poate! Nu mai era, aşadar, decât o soluţie. Să ascundă pastilele sub limbă şi-apoi să le scuipe. Apoi, după vreo două săptămâni, a fost eliberat, mizân- du-se pesemne pe faptul că tratamentul ăsta şi-a făcut efectul, atrofiindu-i orice simţ şi poftă de a se mai revolta. N-a fost să fie. Lupta lui Vasile Paraschiv cu regimul a con­tinuat. în 1978, la cererea sa, a primit paşaport şi aprobare să plece din ţară. Sperau să scape de el definitiv. A ajuns la Paris unde a ţinut două conferinţe de presă. Subiectul? Abuzurile psihiatriei din Româ­nia. în ţară, Securitatea era în alertă maximă. Mai mult. Paraschiv cere, tot la Paris, să fie examinat medical de către un grup de spe­cialişti în psihiatrie. Rezultatul a fost cel aşteptat: diagnosticul pus de medicii din România nu se confirmă sub nici o formă. După toate acestea, Paraschiv se întoarce în ţară. Acum, însă, chiar dacă era suprave­gheat non-stop, Securitatea avea să-l lase o vreme în pace. Devenise un caz cunoscut în tot Occidentul.

Pe 8 martie 1979, la presiunea Orga­nizaţiei Internaţionale a Muncii, Vasile Paraschiv reuşeşte să înfiinţeze în România Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii. Din acest moment, Securitatea se regrupează şi represiunea începe din nou. Pe 28 martie 1979 e arestat şi dus într-o pădure de lângă Ploieşti. Aici, timp de aproape o oră, e bătut crâncen. Apoi, ani de zile, e târât iar prin spi­tale şi prin beciurile Securităţii unde este supus la adevărate torturi. Prin 1988, printr-o recomandare scrisă de doctorul Călin Botez (astăzi şef al Clinicii de Psihiatrie din cadrul Spitalului Judeţean Prahova) către U.M. 0911 Ploieşti, se solicită, pe baza aceluiaşi diagnostic aberant, internarea bolnavului Paraschiv Vasile in Spitalul de bolnavi neuro-psihic de la Călineşti. Am scris despre acest loc sinistru într-un număr mai vechi al revistei Flacăra. Pentru o scurtă descriere a lui, sintagma iadul pe pământ ar fi cea mai potrivită. De-acolo nimeni nu mai iese. Cu alte cuvinte, prin semnătura unui medic, Vasile Paraschiv ar fi fost condamnat pe viaţă în acest infern. Nici astăzi nu ştie cum a scăpat din povestea asta. îşi mai aduce aminte că în 1989 s-a petrecut ultimul act al acestui calvar pe care îl trăia de 20 de ani. L-au săltat iar de pe stradă şi l-au dus în beciul Securităţii. L-au culcat pe o bancă, l-au legat cu cătuşe şi l-au bătut în cap cu săculeţi de nisip. Noaptea îl lăsau să doarmă, iar dimineaţa o luau de la capăt. A fost din nou internat la Voila şi ţinut zile în şir sub supraveghere. Ziua de 22 decembrie 1989 a fost pentru el momentul trezirii dintr-un coşmar care-i părea nesfârşit. A sperat atunci că toţi cei care i-au chinuit viaţa în halul ăsta vor plăti. Au trecut anii şi vino­vaţii prosperă şi sunt promovaţi. Trăiesc liniştiţi cu familia lor, iar atunci când îl mai văd pe stradă pe Paraschiv, trec iute pe celălalt trotuar. Pentru el, la capătul acestui coşmar, actul prin care Băsescu a condamnat comunismul nu e decât o banală formalitate.

text Cătălin Apostol

Taguri:

Comentarii

  1. Get your online degree!…

    Left you a trackback for your readers to help them get an online degree….

Comenteaza