De la corespondentul nostru în Myanmar S.O.S. BURMA

Revista noastră publica, acum mai bine de un an, un articol despre frumuseţile naturale si atracţiile turistice ale Burmei, în care aminteam insă că această ţară si în general zona respectivă din Asia de Sud-Est este un butoi cu pulbere. Era mai mult vorba de fler decât de informaţii foarte concrete. Septembrie 2007. Mă aflu la Tokyo si, înainte de a pleca din Bucureşti, revista mi-a cerut materiale noi despre Asia. O ştire din ziarul Asahi îmi atrage atenţia. Câţiva călugări budişti au fost omorâţi în Myanmar. Japonezii nu-şi fac încă probleme, dar, cum eu am trăit ceva timp în Asia de Sud-Est, cunosc importanţa religiei si modul în care popoarele din această parte a lumii îşi respectă cu fervoare călugării. Sunt aşadar convinsă că o să iasa nici mai mult nici mai puţin decât o baie de sânge.

Myanmar sau Burma? Fiecare după preferinţe. Burma sau Birmania este denu­mirea străveche a acestei ţări, pe care Junta a schimbat-o acum vreo zece ani în Myanmar. Cum puţini jurnalişti străini apreciază în momentul de faţă Junta – aşa- zisul Tatmadaw – nu prea mai foloseşte nimeni acum termenul de Myanmar. Nu ştiu ce nume folosiţi în România, dar, dacă în general aveţi greţuri faţă de dictaturi, recomand denumirea Burma.

Drumul meu spre Burma trece prin Thailanda. Zbor de la Tokyo la Bangkok şi imediat apoi la Chiangmai, în nordul Regatului Siamului. Nu am de gând să ajung chiar la Rangoon (recomand de asemenea vechea denumire în loc de Yangoon, din aceleaşi considerente) şi nici la Mandalay; eu sunt free-lancer, colabora­toare, şi free-lancer-ii sunt adeseori cei mai periclitaţi jurnalişti, dovadă reporterul japonez care a fost împuşcat în capitala Burmei în septembrie. Tatmadaw-ul a pretins că a fost vorba de un glonte răzleţ, adică de un accident, dar aparatul de fotografiat al reporterului nu a fost înapoiat odată cu trupul acestuia în Japonia, conţinând se pare o imagine evi­dentă a asasinului. Am de gând aşadar să fac un fel de turism, să dau cu nasul prin Triunghiul de Aur şi pe la frontieră, în ciuda faptului că pot să pătrund în momentul de faţă – început de octombrie – până la Rangoon şi în ciuda spiritului meu aventurier şi curiozităţii naturale. Dar, un proverb britanic spune că pisica a murit datorită tocmai curiozităţii.

Merg aşadar de la Chiangmai spre frontieră împreună cu prietenul meu japonez. Deja avem amândoi impresia că cineva este pe urmele noastre şi se face totul aşa încât să ne băgăm nasul în cât mai puţine. Vechea mea carte Vara în Siam este total depăşită şi cu tristeţe îmi dau seama în acest an 50 al domniei regelui Rama al IX-Iea – 2007 – că este o mare porcărie. Acolo Thailanda este prezentată ca o ţară a tuturor posibiIităţiIor şi un paradis în care aIeargă câinii cu covrigii în coadă şi te poţi deIecta toată ziua Ia soare, cu un joint între buze, şi în saIoaneIe de masaj de toate felurile. Ha-ha! Este aici acum dictatură miIitară, guvernuI este condus de generaIuI Surayud ChuIanont şi majoritatea provinci- iIor regatuIui se afIă sub Iege marţiaIă. Nu ştiu dacă instaurarea acesteia a fost nece­sară sau nu, dar îmi dau seama că atmos­fera este tensionată în aşteptarea aIegeriIor plănuite a fi libere de pe 23 decembrie. Şi n-am să vorbesc de rău ThaiIanda în care deocamdată nu mi-a făcut nimeni de pe­trecanie, în ciuda curiozităţii meIe naturaIe. Mă duc aşadar spre TriunghiuI de Aur şi Burma străbătând o provincie afIată sub lege marţială. Foarte excitant.

Totul pare OK până Ia Chiang Rai. încă de pe autostrada 1 şi mai ales începând cu drumul naţional 1209, de după acest oraş spre Triunghi, întâInim tot mai muIte bara­je ale Poliţiei şi Armatei. Vânează dealeri de droguri şi emigranţi ilegali dinspre Laos şi Burma. Dacă aceştia au bani destui să pIătească, de obicei sunt Iăsaţi să meargă mai departe, până Ia următoruI baraj. Dacă nu, îşi vor petrece restuI vieţii Ia închisoare sau respectiv într-unuI din IagăreIe de refugiaţi sau în închisoriIe acestora. Vor primi cetăţenia thaiIandeză doar când vor şti să cânte un imn naţionaI thai – ni se spune – şi asta n-ar fi ceva rău, dar, în ge­neraI, în Siam nu trebuie să crezi tot ce ţi se spune. Despre IagăreIe de refugiaţi din ThaiIanda însă voi vorbi într-un viitor arti- coI. Acum mă îndrept spre Sam Liam Thong Kham – TriunghiuI de Aur – şi ob­serv în caIea mea muIte maşini de fabri­caţie japoneze fără numere de înmatriculare. Sunt furate, mi se expIică. Am intrat deja practic, după Chiang Rai, în aşa-numi- tul No Man‘s Land, teritoriul fără legi sau cu Iegi cât se poate de aIeatorii. Dacă îi întrebi pe thaiIandezi ce caută maşiniIe fără numere de înmatricuIare în ţara Ior, dau din umeri şi-ţi răspund că nu există nici o soIuţie, acoIo, mai sus de Chiang Rai, e No Man‘s Land. Sunt Ia fel de toleranţi ca şi noi, românii.

In fine, am ajuns Ia Sop Ruak în apro­piere de râuI Mekong şi suntem imediat pe maIuI thaiIandez aI acestuia. PIătim o şaIupă care să ne ducă spre IocuI unde se afIă, atunci când niveIuI apei nu este prea ridicat, o Iimbă de pământ auriu – Sam Liam Thong Kham. Este denumit astfeI pentru că aici anume şi în această zonă mai Iargă există piaţa opiumuIui. OpiumuI se vindea Ia Iiber, dar nu contra unei sume în bani, considerate fără mare vaIoare în No Man‘s Land, ci contra cantităţii egale în aur.

Ne interesează însă doar Burma în prezent aşa că facem poze disperate din Iarg spre maIuI birmanez în care se afIă faimosuI Paradise Resort Casino. Există un singur acces către acest cazinou IegaI din Burma. Prin ThaiIanda, pe uscat, dar numai dacă eşti un important personaj thai, cu extrem de muIţi bani. Poţi de asemenea să înoţi dinspre IocuI unde ne afIăm noi în Iarg. Nici o probIemă – ni se spune – vei fi pri­mit cu braţeIe deschise, poţi câştiga sume imense acoIo, dar nu ne asumăm nici o răspundere. Ghidul nostru ne spune că acesta este cazinouI No. 1 în Iume în pri­vinţa sumeIor care se vehicuIează. Ni se spune de asemenea că aici îşi spaIă banii muItă Iume. Cu puţin timp înainte de tre­cerea noastră pe aceste meIeaguri, câţiva britanici şi americani au înotat se pare spre Paradise Resort. Nu s-a mai auzit nimic de ei. Ipoteza: sunt în prezent foarte fericiţi, sau foarte nefericiţi, ori nu mai sunt deIoc.

Ne ducem, aşadar, prudenţi, spre maIuI laoţian… Dar despre Sam Liam Thong Kham într-un viitorreportaj.

Inapoi în ThaiIanda Iipsită aparent de griji, spre oraşuI de frontieră Mae Sai.

Este unuI dintre cele mai ciudate şi agIomerate oraşe pe care Ie-am văzut vreo­dată. Are chiar o pistă de aterizare, este practic în Sam Liam şi este într-o perma­nentă mişcare. Aici se face un febriI comerţ peste graniţă şi se trece, Ia o adică, fiecare cum poate. Este IocuI ideaI din Iume pen­tru a cumpăra pietre preţioase ori bijuterii din argint sau pIacate cu aur cu pietre preţioase. (Sau chiar din aur, dacă sunt ceva mai scumpe.) Dar, mai aIes în acest moment, să cumperi bijuterii aici înseamnă să cumperi sânge şi suferinţă. Asta nu înseamnă că ne abţinem. RubineIe, safireIe aIbastre şi aIbe, jaduI, smaraIdeIe şi, mai rar, diamanteIe sunt atât de ieftine şi de frumoase aici! The best deal in the world, cu condiţia să te pricepi cât de cât şi să nu cumperi chiar falsuri, ceea ce este foarte puţin probabil aici unde producerea unei imitaţii este mai costisitoare decât origi­nalul. Pietrele preţioase provin, fireşte, din Burma, una dintre cele mai bogate ţări din lume odinioară. Cumpărăm destul de multe bijuterii dintr-un magazin birmanez. Le întreb pe vânzătoarele – birmane – dacă sunt probleme în Burma:

• O, nici o problemă!

Nu sunt foarte convinsă. Vreau să vorbesc cu alţi birmanezi, dar nu ştiu cum. Nu ştiu decât foarte puţină thailandeză şi, mai rău, majoritatea birmanezilor nu ştiu nici limba thai, nici engleză, decât dacă lucrează într-o bijuterie cu toate aprobările celor două ţări vecine. întreb atunci cum se spune „Bună ziua” în birmaneză şi mi se răspunde sincer.

• Mingala ba.

Cu aceste cunoştinţe lingvistice la bord, plec mai departe pe străzile oraşului de frontieră şi apoi spre Burma.

Mă vântur pe străzile Mae Sai-ului şi încerc să intru în vorbă cu oamenii, cum­părând din prăvăliile lor câte un nimic.

• Burma problem?, întreb în engleza simplificată tipică Asiei.

Omerta atunci. Nimeni nu mai poate comunica nici în thailandeză, nici în en­gleză şi nu încearcă nimeni să-mi spună ceva în birmaneză. Sunt mulţi cerşetori pe străzile oraşului. Arată deplorabil şi fac semn cu mâna spre gură ca şi cum şi-ar băga în ea puţin orez. Nici unul nu vorbeşte însă.

• Speak – Phut thai, sawasdee-ka, phut mingala ba?

Arăt spre geantă şi este clar că sunt gata să mă despart de ceva bahti dacă îmi vor răspunde. Muţenie totală însă şi te­roare care începe să li se citească pe faţă. Plec mai departe şi intru undeva, într-un punct comercial pe care nu pot să-l de­numesc pentru a proteja anonimatul celor de aici. Fac o mică tranzacţie şi o întreb pe doamna de la ghişeu şi pe cel care mai târziu voi afla că este fiul ei:

– Burma problem?

Constat atunci că doamna vorbeşte destul de bine engleza. Este birmaneză şi izbucneşte în plâns spunându-mi că sunt mari probleme în Burma. Nu mai reuşeşte să-şi contacteze familia. Poate încă folosi internetul şi telefonul aici în Mae Sai, Thailanda, dar nu mai poate lua legătura pe nici o cale cu restul familiei ei din Burma. Mama şi fiul îmi spun că nu numai călugării budişti sunt în pericol, ci şi oa­menii de rând – cei care au rude în străi­nătate sunt la index şi în pericol perma­nent. Nu ştie cum să-şi ajute familia şi prietenii din Birmania.

Trebuie să plec mai departe. Schimbăm adresa de mail şi rămâne să ne mai auzim. O voi contacta neapărat pe doamna când mă voi întoarce în ţară. Sunt deocamdată în Thailanda unde este dictatură militară şi unde există o lege care permite accesarea tuturor mijloacelor de comunicare „din considerente de securitate” şi o femeie care plânge la Mae Sai despre situaţia Burmei în faţa reporterilor scăpătaţi este desigur aici o problemă de securitate.

Mă duc mai departe spre punctul de frontieră. Trec de graniţa Thai fără a-mi arăta paşaportul şi ajung în teritoriul nimănui dintre cele două ţări. Sunt în peri­col de a nu mi se mai permite reintrarea în Thailanda şi de a nu-mi mai găsi drum înainte decât prin Myanmarul anului 2007.

Eu merg pe jos ca mulţi alţi oameni care traversează frontiera, dar sunt câteva maşini, dintre care unele fără număr de înmatriculare. Se trece mai ales dinspre Thailanda spre Burma, dar şi invers. Un autobuz cu inscripţia Fundaţiei Japoniei, plin cu copii care îmi fac cu mâna, trece spre Thailanda. Nu ştiu dacă este furat, vechi sau aparţine chiar Fundaţiei, dar nu pot să nu mă întreb dacă până şi în momentul de faţă, când singurul străin care a murit deocamdată în Burma a fost un reporter japonez, Ţara Soarelui Răsare, cu rol cheie în ASEAN (Asociaţia Statelor Sud-Est Asiatice), din care fac parte şi

Burma şi Thailanda, nu aplică încă politica de muşamalizare a afacerii odată cu întin­derea câte unui os delicat sau a unui colac de salvare pentru odrasle care nu pot fi decât ale familiilor Tatmadaw-ului.

Ajung la canalul destul de îngust din­colo de care se află Burma. Sunt trei ado­lescenţi pe malul celălalt care fac plajă. Unul dintre ei îmi strigă:

– I love you!

îmi fac cu mâna şi eu le fac de aseme­nea cu mâna. Cel care mi-a strigat I love you! sare atunci în apă şi înoată către mine. Rămân gură-cască şi mi-e teamă să nu fie împuşcat sau ceva de genul ăsta. în câteva minute ajunge la mine şi iese din apă.

• Burma okay?, întreb eu prosteşte.

• Burma okay, no problem!, spune el cu un zâmbet larg şi proaspăt.

Consider că pentru această demon­straţie spectaculoasă, pe care din păcate n-am avut un aparat de filmat ca s-o imor­talizez în mişcare, merită o recompensă. îmi deschid geanta şi scot 100 de bahti (aprox. 3 dolari/salariul mediu în Myan- mar este de 50 de bahti pe lună). Băiatul este, fireşte, din cale afară de fericit şi înoată înapoi către amicii lui.

Aproape că prind şi eu curaj şi mă avânt să trec podul odată cu zecile de local­nici. Mai este un caucazian ca şi mine, dar unul singur. Prietenul meu japonez a rămas în Mae Sai. Televiziunea inter­naţională NHK a transmis de câteva zile atenţionarea către toţi cetăţenii japonezi din lume să nu mai încerce intrarea în Burma sub nici un pretext. Sunt aproape de punctul de intrare în Tachilek, oraşul bir- man, dar… No way!,îmi zic şi, pe la mijlocul podului, fac o întoarcere de 180 de grade şi văd pancarta care-mi urează „Bun venit în Thailanda”. O iau prin spatele ghişeului cu grăniceri şi sunt înapoi în Mae Sai. Uf!

Imi dau seama de ce nu era nici o pro­blemă în Burma pentru adolescentul cu zâmbet larg. Toţi birmanezii care treceau spre Mae Sai erau cei cu aprobări. Thailanda nu primeşte într-adevăr refu­giaţi birmanezi, decât dacă aceştia au bani mulţi. îi trimit de obicei înapoi pachet.

Cercetez harta să văd ce altă posibilitate de a scăpa au birmanezii. Burma se înve­cinează cu Marea Andaman şi Golful Bengalului. înot plăcut! Cu Thailanda. Sorry. Cu Laos. Aoleu! Cu China. Aoleu! Cu Bangladesh-ul. Aoleu. Cu India… Hm… nu ştiu ce posibilităţi sunt acolo; iată o frontieră de cercetat.

Intrebat de ce nu acorda un mai mare ajutor tentativei de eliberare a bir- manezilor de sub dictatura Tatmadaw, primul-ministru Surayud Chulanont a răspuns: „Va rog sa nu uitaţi că nu sunt prim-ministrul ales. Nu pot să dau lecţii despre democraţie dacă guvernul nos­tru nu este unul ales”. Adevărat.

De ce nu ajută Thailanda, considerată până mai ieri cea mai democratică ţară din zonă, poporul birman, la fel de credincios budismului, într-un conflict care a pornit de la atât de veneraţii – în ambele ţări – călugări? în primul rând, pentru că Thailanda şi Burma au o lungă istorie de relaţii războinice în care cele două popoare s-au asuprit consecutiv unul pe altul. în al doilea rând, pentru că, religios vorbind, cele două popoare sunt, deşi amândouă budiste, diferite în planul ezoteric al cre­dinţei lor, aşa cum a putut să constate oricine a studiat templul birman din peştera Chiang Dao din Nordul Thailandei. Thailandezii dau însă alte motive pentru atitudinea lor vizavi de problemă: „Suntem o ţară săracă; nu avem fondurile necesare pentru a primi un mare număr de refu­giaţi.” Adevărat. în plus, situaţia din Burma e atât de complicată, încât eu personal cel puţin, nu ştiu ce este bine şi ce este rău.

Cineva m-a întrebat în Thailanda dacă sunt de părere că Tatmadaw-ul greşeşte în represiunea sa împotriva disidenţilor. Am răspuns sincer că nu ştiu. Armata, care este acum la putere, este cea care a câştigat independenţa Burmei. Tatăl lui Aung San Suu Kyi a fost conducătorul ei. Marea influenţă a defunctului ei tată explică rela­tiva ei popularitate actuală. Generalul Than Shwe, conducătorul Juntei bir- maneze, se referă întotdeauna la rivala sa înverşunată folosind expresia „fiica fostu­lui meu drag coleg”. Junta închide ochii asupra comerţului cu opium. Opiumul aduce mai mulţi bani decât alte recolte sau produse. Cultivarea porumbului în loc de opium, aşa cum susţine printre altele Aung Sang Suu Kyi, ar aduce sărăcie lucie între­gului ei popor. Greu de spus, nu-i aşa?

Nu prea mai aveam ce face decât să mă pierd pe undeva prin satele atât de primi­toare dintre Chiang Rai şi Mekong, ceea ce m-a bătut gândul în urma unor invitaţii destul de insistente uneori. Mirajul opiu­mului nu m-a atras atât de mult de data aceasta aşa că, dându-mi întâlnire cu nişte localnici pentru data viitoare în Chiang Rai, am luat-o spre Oraşul îngerilor. Atrac­ţiile şi capcanele sunt felurite aici, aşa că e greu să-ţi mai aminteşti de îndepărtata Burma. Thailanda are propriile sale pro­bleme şi străinii din Bangkok au probleme şi mai mari. Demonstraţiile s-au succedat până de curând în faţa ambasadei Myan- marului. Au încetat. Câteva grupuri răzleţe cu pancarte cu însemne pe care nu le înţeleg încă mai mişună pe acolo. Ce-i drept, ziarele de limbă engleză de aici, The Bangkok Post şi The Nation conţin mai multe materiale despre Myanmar decât ziarele din celelalte ţări ale lumii. Cum şi televi­ziunea internaţională japoneză NHK trans­mite mai multe ştiri decât CNN-ul, de exemplu, în legătură cu situaţia tensionată de la Rangoon, Mandalay, şi se pare că, tot mai mult, din zonele rurale. Tatmadaw-ul a interzis între timp accesul reporterilor, cu aparate de filmat, de fotografiat sau alte mijloace media în Burma. Rămâne ca o lume întreagă să se bazeze pe rarele comu­nicaţii pe internet, telefonie mobilă şi să se mulţumească cu materialele filmate sau fotografiate în primele zile ale conflictului sau pe cele filmate chiar de televiziunea birmaneză. Un articol din The Bangkok Post al lui Geoff Long îmi atrage însă atenţia. Ziaristul vorbeşte despre „urmărirea unui story” prin investigaţii personale pe inter­net, telefonie şi prin urmărirea ştirilor agenţiei Irrawaddy, „probabil cea mai bună sursă de ştiri despre Burma”. Este un arti­col pe care l-aş cita aici în întregime, dar, fiind prea lung, am să mă rezum să spun că este vorba despre aşa-numitul Cyber-City al Tatmadaw-ului situat la Yadanabon şi al cărui rol ar fi de a controla transmisiile prin internet şi a deturna unele ştiri sau mesaje. Interesanţi sunt investitorii străini ai cetăţii informatice de la Yadanabon, printre care se numără firme ruse, chineze, malaeziene, dar şi, atenţie, francezii de la Alcatel.

Te doare capul dacă te cufunzi prea mult în probleme de genul ăsta, nu-i aşa? Vreau atunci să mă răcoresc cu vechiul spirit de pe vremea copilăriei mele, spiritul mun­citoresc al ziarului Scânteia în varianta asia­tică. Citesc aşadar The New Light of Myanmar din 11 octombrie a.c. Pe prima pagină este un articol despre donaţiile pe care le-au făcut familiile Tatmadaw-ului nevăzătorilor. Mai încolo ceva despre legea Myanmarului pen­tru pietrele preţioase. Şi, mai încolo, un arti­col foarte lung despre cum „BBC, VOA, RFA şi DVB făcuseră un jurământ să transmită toate ştirile în afară de cele adevărate. Au mers prea departe în intervenţia lor în afa­cerile interne ale Myanmarului.” Articolul se referă de exemplu la faptul că, în primele zile ale conflictului, călugărilor intervievaţi nu li se menţionează numele sau adresele. Cred şi eu. Nici un reporter cât de cât responsabil nu vrea să trimită la moarte sau tortură pe cineva care a avut curajul şi ama­bilitatea să-i vorbească. într-adevăr, în această parte a lumii e mai bine să taci, să zâmbeşti şi să te pătrunzi de spiritul sabay sabay, dolce far niente-le siamez.