Armenia e o ţară numai munte cât vezi cu ochii. Jumătate din suprafaţa ei, adică 29.800 de kmp, are peste 2.000 m altitudine. Ţinutul muntos al Armeniei a reprezentat încă din primele veacuri creştine un loc sigur pentru adăpostirea comunităţilor călugăreşti de aici, aşa cum a fost şi Cappadocia – din Turcia – cu ale sale labirinturi, mânăstiri şi biserici vechi.
Am ajuns în Erevan – armenii îi spun Yerevan – cu o mare aviditate în a cunoaşte un oraş cu 29 de ani mai vechi decât Roma, ca atestare documentară, un oraş al cărui nume – iertaţi-mi francheţea – îl legam până acum, vrând-nevrând, de faimoasele bancuri cu Radio Erevan. Nu am găsit un oraş antic aşa cum m-am aşteptat. Erevanul de astăzi poartă puternic amprenta arhitecturii sovietice, amprentă care, pe o vreme mohorâtă, ar putea să te sperie şi să te facă să te întrebi: ce caut eu aici? Salvez situaţia amintindu-mi de numeroasele bancuri cu Radio Erevan (cum altfel?!) care mă fac să zâmbesc candid unui soare anemic, ascuns adesea de perdeaua de nori şi clădirilor din tuf vulcanic ori bazalt, specifice zonei, care contribuie din plin la stranietatea locului.
Mânăstirea Geghard a adăpostit vreme de secole suliţa cu care se presupune că a fost străpuns Iisus când era pe cruce.
Din Erevanul antic nu a rămas nimic sau aproape nimic. Dacă este ceva de văzut şi care să îţi amintească de Antichitate atunci acel ceva se află printre exponatele din Muzeul de Istorie – o experienţă plăcută şi instructivă, deloc plictisitoare – care merită vizitat pentru a afla istoria poporului armean atât de des supus cotropirilor şi nedreptăţilor istoriei. Sunt câteva obiective demne de văzut în Erevan: Matenadaran – muzeul manuscriselor, Piaţa Republicii cu Palatul Parlamentului Armean, Monumentul Genocidului, catedrala din Erevan, Clădirea Operei, Casa Şahului, bazarul turistic, moscheea albastră şi o vizită la celebrul brandy Ararat – vom povesti despre toate acestea cu altă ocazie. Ţinta călătoriei noastre însă nu a fost strict Erevan, ci mânăstirile Armeniei pe care, vizitându-le, am înţeles de ce au fost trecute în lista UNESCO. Bijuterii aflate într-un cadru natural de vis, aşa pot fi descrise pe scurt mânăstirile Geghard, Sanahin, Haghpat, Hripsime, Gayane şi Shoghakat, Zvartnots şi catedrala patriarhală Echmiadzin. Ca să poţi să le vezi, însă, cel mai bine este să ai cazarea în Erevan, fiindcă din Capitală pleacă toate drumurile care duc la obiectivele amintite şi, în general, către orice punct mai apropiat sau mai îndepărtat al Armeniei.
Am ajuns la Geghard după-amiaza, când soarele s-a arătat ceva mai binevoitor cu noi. Biserica Apostolică Armeană este cea care gestionează latura religioasă a armenilor, ea face parte dintre cele cinci biserici ortodoxe orientale alături de cea Siriană, Etiopiană, Coptă şi Malankara Indiană. De obicei, în bisericile unde se ţin liturghiile nu se oficiază şi cununiile religioase şi botezurile, ci există capele separate unde au loc aceste ritualuri religioase. Acest obicei îl regăsim şi la Geghard, unde descoperim un complex alcătuit din trei mânăstiri, dintre care două săpate direct în stâncă. Complexul a fost înfiinţat de Grigorie Luminătorul în secolul IV, şi, iniţial, cuprindea o peşteră prin care curgea un firicel de apă, mânăstirea numindu-se Ayrivank, ceea ce s-ar traduce drept Mânăstirea peşterii. Numele de astăzi Geghard provine din numele complet Geghardavank adică Mânăstirea Suliţei, datorită suliţei cu care se spune că a fost străpuns Iisus când era pe cruce, suliţă care ar fi fost adusă de apostolul Tadeus şi păstrată mult timp în această mânăstire. Astăzi suliţa se găseşte în muzeul patriarhal din Echmiadzin. Complexul Geghard este înconjurat de numeroase peşteri în care locuiau, în epoca medievală, peste o sută de călugări. În peşteri se ajungea pe poteci ascunse, doar de locuitorii zonei ştiute, acum acestea sunt pustii. În perioada sovietică biserica centrală, construită în 1215, a rămas în serviciu religios, dar călugării s-au împuţinat substanţial, iar astăzi ei nu mai vin în zonă decât strict pentru liturghii dimineaţa şi pleacă seara. Pâinea lavash pe care o pregăteau călugării din miere şi vin altă dată, acum o găseşti la tarabe, alături de sugiuk ( preparat din miere şi nuci pregătite asemănător unui salam), vândută de către sătenii din localităţile din jurul Geghardului.
Mânăstirile Sanahin şi Haghpat se află în regiunea Lori la graniţa cu Georgia. Prima pe care o vizităm este Sanahin. Fondată la mjlocul secolului al X-lea, Sanahin înseamnă Aceasta este mai veche decât cealaltă, vrând să se arate prin acest nume că respectiva mânăstire este mai veche decât Haghpat. Astăzi bisericile din complexul Sanahin, inclus în 1996 pe lista UNESCO, sunt vizitate îndeosebi de turişti, altfel complexul monastic fiind lăsat pradă păsărilor şi ierburilor, deşi face parte din oraşul Alaverdi. La Sanahin, în perioada de înflorire trăiau circa 1.000 de călugări, ei făceau vin, lavash, aveau ateliere în care lucrau. Există trei biserici, una din secolul X, alta din secolul XI şi una din secolul XIII. Turnul bisericii principale a fost construit pe trei nivele: primul a fost folosit ca depozit, al doilea pentru rugăciune, iar al treilea nivel, partea cea mai înaltă a funcţionat pe post de scriptorium – adăpost pentru manuscrise. Nartexul de la Sanahin e diferit de nartexul obişnuit în bisericile armene (încăpere pătrată cu coloane pe mijloc, specific armeană, care precede naosul, dar care a preluat locul unde se făcea focul în templele păgâne şi gaura din tavan pentru aspirarea fumului, căruia i s-a dat în creştinism o dimensiune simbolică). Aici nartexul are trei nave diferite legate una de cealaltă, care se sprijină una pe cealaltă în caz de cutremur – frecvente în Armenia, intrarea se face din sud, nu din est, ca la restul bisericilor armene.
Nu departe de Sanahin, Haghpat reprezintă capodopera arhitecturii religioase armene din Evul Mediu. Diferit şi de Sanahin şi de restul bisericilor armeneşti prin faptul că în nartex locul pentru foc şi gaura pentru fum nu sunt exact una sub cealaltă, complexul Haghpat a fost construit în mai multe etape. Catedrala Sf. Nishan – complexul Haghpat a fost o vreme reşedinţa patriarhilor armeni – a fost ridicată între 967 şi 991 sub domnia prinţesei Khosrvanuche. Domul mai mic, biserica Sf. Grigorie Luminătorul a fost ridicată în secolul XI – anul 1005, pe locul unei alte biserici din veacul al VI-lea. În secolul al XIII-lea a fost adăugată o capelă, un scriptoriu şi un reflectoriu (loc de meditaţie, capelă pentru meditaţia călugărilor). Complexul este plin de cruci specific armene, întotdeauna în grup de trei, una mare în mijloc simbolizând-ul pe Mântuitor şi două mai mici la dreapta şi la stânga simbolizându-i pe cei doi tâlhari de pe cruce.
Numeroasele cutremure care au zguduit regiunea Lori de-a lungul vremii nu au reuşit să distrugă Sanahinul şi nici Haghpatul.
Reîntorşi în Erevan, locul de unde pleacă toate drumurile importante ale Hayastanului (Hayastan este numele persan dat Armeniei) am trecut prin complexul de la Echmiadzin, unde se află reşedinţa catolicosului, adică Patriarhului Bisericii Apostolice Armene. Nu poţi spune că ai vizitat Echmiadzinul dacă nu ai văzut, în afară de catedrala patriarhală, bisericuţele din lista UNESCO: Hripsime, Gayane şi Shoghakat plus ruinele bisericii în stil bizantin Zvartnots. Bisericile Sf. Hripsime, Sf. Gayane şi Shoghakat au o poveste aparte. Se spune că un grup de 40 de fecioare, convertite la creştinism în timpul împăratului Diocleţian, au fugit în Armenia din calea prigonirilor. Prima dintre aceste fecioare, Hripsime, fusese forţată să se căsătorească chiar cu Diocleţian.
Refugiindu-se în Armenia, ea nu a scăpat de probleme, împăratul Armeniei, Trdat, s-a îndrăgostit şi el de Hripsime, apoi de Gayane – o altă fecioară din grup. Cum ele l-au refuzat, au fost torturate şi omorâte. Restul celor 38 de fecioare au fost martirizate pe locul numit Shoghakat. Mai târziu Grigorie Luminătorul a avut o viziune, prin secolul IV, care a determinat ridicarea bisericii Sf. Hripsime (ridicată de catolicosul Komitas în 395 şi renovată în 1651-1653 de catolicosul Philippos) chiar pe locul unde a fost martirizată. Mai târziu au fost înălţate şi bisericile dedicate Sf. Gayane (a fost ridicată în 630 şi refăcută în 1683) şi Shoghakat (ridicată în 1694, pe fundaţia unei alte biserici din secolul XIII), în amintirea restului fecioarelor martirizate în numele creştinismului. De la Shoghakat la Catedrala Echmiadzin nu ne desparte decât o stradă îngustă care ne face intrarea în curtea complexului patriarhal. Catedrala Echmiadzin este cel mai vechi lăcaş de cult creştin din Armenia, construcţia sa datează din anii 301-303 şi se datorează aceluiaşi mare sfânt al Armeniei Grigorie Luminătorul, primul catolicos (patriarh) armean, patronul spiritual al Bisericii Apostolice Armene. Catedrala este o construcţie tipic armeană cu un turn mai mare şi alte patru mai mici, precum şi numeroase rotonde. Actuala structură cruciformă datează de la sfârşitul secolului al V-lea, ea fiind ridicată pe fundaţia unei vechi bazilici, ale cărei urme se mai păstrează doar în câteva ornamente şi într-unul dintre mozaicurile din altar, biserica veche fiind îngropată practic sub cea nouă. În secolul al XVII-lea turnurile din lemn au fost înlocuite cu unele din piatră. Culoarea originală de tuf portocaliu s-a păstrat însă şi azi. Echmiadzin are patru altare şi tot Grigorie Luminătorul a fost cel care a anunţat construcţia acestui edificiu. Într-unul dintre altare se află corul, iar într-altul se fac confesiunile spovedaniile. Ca în toate bisericile armene, pentru oficierea botezului sau a căsătoriei, există capele speciale separate de catedrală. Am avut bucuria de a-l vedea pe catolicos, patriarhul actual al armenilor, Catholicos-ul Karekin al II-lea, care şi-a făcut apariţia în biserică la ora 12.00, iar venirea sa a fost anunţată prin sunet de clopote speciale. În muzeul catedralei Echmiadzin am putut vedea şi faimoasa suliţă cu care se presupune că a fost străpuns Iisus pe când se afla pe cruce.
Ruinele Zvartnots sunt ultimele dintre obiectivele UNESCO ale Armeniei pe care le-am vizitat, dar nu cele din urmă. Aflate în apropierea oraşului Echmiadzin, ruinele catedralei Zvartnots poartă amprenta epocii bizantine. Construită de catolicosul Nerses al III-lea în 642 şi dedicată Sf. Grigorie Luminătorul, ruinele catedralei mai poartă încă amprenta arhitectului Toros Toromanian, forma crucii greceşti şi mozaicurile din acea perioadă. Catedrala a fost o vreme reşedinţă patriarhală, apoi invaziile arabe au distrus-o aducând-o în stadiul de ruină, aşa cum am găsit-o şi astăzi.