Desigur, e doar o exprimare tendenţioasă şi foarte neprincipială. Bucureştiul nu va fi niciodată Micul Bombay, dar cred că nu va mai fi nici Micul Paris. De fapt, nici nu ştiu cum ar putea ajunge, amestecând blocuri noi de birouri cu ruinele unor clădiri – monumente istorice… Mă gândesc, fără să vreau, la un oraş prietenos cu locuitorii săi, cu spaţii pietonale înverzite, cu bănci şi alei largi, cu pieţe publice, mă gândesc la clădiri cu faţade refăcute şi structuri consolidate, cu maşini care stau cuminţi în parcări şi nu pe trotuare, cu oameni care nu privesc în jos, apăsaţi de griji şi atenţi la gropi… E, desigur, o imagine dintr-un film science fiction. Cel puţin deocamdată. Deocamdată în Bucureşti, aşa cum este el acum, uriaş şi pestriţ, se dau bătălii. Bătălii de idei şi de proiecte şi de avize… Bătălii pentru Hala Matache, pentru proiectele alternative, pentru fiecare copac plantat, pentru fiecare colţ de stradă reamenajat… Dar şi bătălii pentru şosele mai largi, pentru mai multă viteză… E greu de spus cine va câştiga. Deşi câştigătorul ar trebui să fie unul singur: bucureşteanul. De multe ori uitat, pietonul nostru bucureştean visează şi el la puţină linişte şi puţină umbră şi magazine mai dese şi o bancă nouă în părculeţul de la colţul străzii. Un Mare Bucureşti care să includă cu mândrie şi nostalgie Micul Paris şi care, chiar patetic vorbind, să poată privi spre un viitor normal.