A sosit vremea să mai schimbăm rolurile. În mintea noastră, cam amorţită, cam inerţioasă, răufăcătorii erau de rău. Fals. Se dovedeşte, din ce în ce mai mult, că răufăcătorii sunt, mai degrabă, „de bine”. Mai degrabă decât poliţ i şt ii. Poliţiştii, dacă ne uităm bine, sunt „infractorii numărul unu”. Arestează când au chef. Si pe cine au chef.
La urma urmei, s-au liberalizat şi arestările. Se dovedeşte că şi dacă eşti la un partid obscur (acum), precum PNŢCD (cazul celui din Piteşti), tot eşti o „ţintă”. Că noi, binefăcători de rău sau răufăcători din bine în mai bine, până la superlativul absolut, suntem o apă şi-un pământ. Că flagranturile nu mai sunt ce-au fost. Nici măcar flagranturile. Nu diferă cu nimic de înscenări. Dar ce, parcă înscenările din afara teatrului diferă cu mult de înscenările dinăuntru? Poliţist e ceva arbitrar, adică, până la urmă, (tot) un fel de adjectiv. E drept că e cam peiorativ… Suntem, de fapt, o magmă de interlopi care mişună pretutindeni. Fără s-o ştim. Singura deosebire este că interlopii îmbracă o uniformă când se îmbracă în poliţişti – pe când poliţiştii nu îmbracă nimic când se transformă în interlopi. Sau se îmbracă, şi ei, cât mai „civil” cu putinţă.
Întreg cazul Fătuloiu, oricum ai da-o, aruncă o imagine de coşmar asupra Ministerului de Interne.
Dacă îl combinăm şi cu asasinatul de la Neamţ, realitatea întrece ficţiunea în ministerul care, poate, ar trebui să vegheze la o Românie „disciplinată”. Dar disciplina nu mai este la ea acasă de ceva mai demultă vreme, de pe atunci când poliţiştilor le venea să arunce cu „caşcheta” după guvernanţi. Flagranturile se pot organiza oricum – după ultimele experienţe. Iar mita circulă ca nurii unei sirene (şi nu a lui Roaită!) pe la toate gradele şi pe la toţi epoleţii. Nici preşedintele nu a putut găsi circumstanţe atenuante pentru anomaliile care zguduie din temelii Afacerile Interne. Ceea ce ni s-a relevat acum este că respectivul minister este moţul din topul corupţiei. Ceea ce orice jurnalist cu experienţă ştia – dar nu putea să demonstreze. Poliţiştii s-au silit să demonstreze ei singuri teza asta – şi, ce să spun, n-aş putea afirma că nu ar fi reuşit.
Nici nu mai ştii ce sa crezi despre Basarabia. Pare o ţară a ceţurilor nordice. Care, parcă vin/sau se întorc din Siberia. Tot comuniştii au câştigat şi se află, iarăşi, în fruntea bucatelor, ca şi ultima amară de jumătate de secol. Dar de ce ne-am mira, la urma urmei? Scenariul, parcă, are ceva (profund) românesc în miezul lui.
Dar cel mai palpitant lucru este că lucrurile nu vor reveni la normal în Ministerul de Interne până nu se vor schimba guvernanţii. Haosul va continua tot atât timp cât, în mod tacit, poliţiştii nu mai recunosc autoritatea care emană de la Guvern – şi nici de la Palatul Cotroceni. Ca acolo să poată fi făcută ordine ne-ar trebui un prim-ministru, iar salariile amputate ale oamenilor „de ordine” să revină la normal. Abia mai apoi putem discuta despre rigoare în rândul uniformelor care au dezertat, după ce, la început, au murmurat în front. Până atunci, corupţia va fi vioara întâi pe limba poliţiştilor.
JUSTITIA NEREFORMATĂ
Justiţia a rămas nereformată, iar ceea ce se întâmplă înăuntrul ei aduce la iveală, din când în când, monstruozităţi. O judecătoare din Iaşi a reuşit performanţa de a fi acuzată că a luat o mită de 4.000 de euro. Şi în ce fel de proces! Într-un proces de… partaj! Dacă ne amintim bine, aceasta a fost miza primului mandat al lui Traian Băsescu: reformarea justiţiei. Dar justiţia a rămas cu onoarea nereperată. Nici primul mandat al preşedintelui Băsescu nu s-a încheiat grozav. Şi nici al doilea nu se simte prea bine…
DEMOGRAFIA NU SALVEAZĂ ROMÂNIA
Începutul lunii decembrie a fost marcat de o mare discuţie: cea despre indemnizaţia şi statutul mamelor. Discuţia a părut cu atât mai „mizerabilistă” cu cât lovea în demografia românească, şi aşa serios afectată de VALUL CRIZEI, cât şi de o curbă nefastă, descendentă – cea de după 1990, care durează deja de două decenii, fără mari „relansări”. Până la urmă, în ciuda controverselor, vorba lui Mircea Badea, a rămas cum a fost – şi deja ne bucurăm, adicătelea răsuflăm uşuraţi. Totuşi, mamele rămân cu un gust (foarte) amar în gură – şi credem că au găsit (încă) un motiv pentru care să nu mai voteze portocaliul dubios al premierului Emil Boc – şi, deopotrivă, al celui care l-a pus pe Boc acolo unde este, mă gândesc la preşedintele Traian Băsescu.
