Iarna cruntă şi schimbarea Guvernului au lăsat repede în umbră un eveniment naţional şi istoric de mari proporţii: depopularea ţării. Mai exact, conform recensământului din 2011, în 10 ani România a pierdut 12% dintre locuitori. Nu, n-au murit, Doamne fereşte, deşi nici la raportul natalitate mortalitate nu stăm bine (1% faţă de 1,2%). Doar au plecat spre alte zări, de soare pline. Implicaţiile sunt mult mai complexe decât ar părea la prima vedere.
România a pierdut o Lituanie
Nu fotografia contează, ci dinamica fenomenului. E ca la greutatea corporală. Un bărbat de 1,75 m şi 65 de kilograme e oarecum slab, dar absolut normal. Nu acelaşi lucru l-ai spune dacă ai afla că a pierdut 10 kg într-o lună. La scara naţiunii, 2,6 milioane de oameni într-un deceniu (de la precedentul referendum) este enorm. Chiar dacă la densitate – 93 loc/km², locul 104 în lume – suntem încă departe de vecinii noştri bulgari, 66 loc/km², locul 124.
Primul şi cel mai important efect al dispariţiei celor 2,6 milioane de concetăţeni este legat de structura acestora. Nu există încă cifre oficiale – şi sunt greu de obţinut – dar este evident că marea majoritate sunt populaţie activă. Doar o parte şi-au luat cu ei şi copiii (se pare că există în România 100.000 de copii cu părinţii „plecaţi la muncă”!) şi n-au prea plecat bunicuţi şi bunicuţe.
Asta înseamnă că populaţia activă din România, cea care asigură funcţionarea economiei, cea şi aşa aflată în minoritate faţă de pensionari, minori, bolnavi etc., a pierdut mult mai mult de 12%. Sigur, cel puţin până la izbucnirea crizei mondiale, cei plecaţi trimiteau mai mulţi bani decât ar fi putut produce în ţară, dar: 1. finanţele, singure, nu pot susţine economia naţională, mai trebuie să şi muncească cineva!; oricum, azi nu mai intră demult cele 6-7 miliarde de euro de la „căpşunari”, în anii de glorie, dar ei tot ne lipsesc fizic; 2. sunt numeroase situaţiile – precum înzăpezirile din această iarnă – în care nu atât de lopeţi este nevoie, cât de oameni în putere care să le mânuiască. Şi să nu uităm că productivitatea maximă a unei persoane se atinge într-o anumită perioadă a vieţii.
Conform cifrelor Institutului Naţional de Statistică, pe primele 9 luni din anul trecut, Produsul Intern Brut a fost de 388.651,4 milioane lei (circa 92.536,0476 milioane de euro), ceea ce dădea 4.268,26 euro/cap de locuitor. În noile cifre ale populaţiei, valoarea urcă la 4.870 euro, adică plus 600 de euro. La prima vedere, e o evoluţie pozitivă. Da, dar şi datoria publică pe cap de locuitor creşte de la 4.750 de euro la 5.130! Din fericire, tot mică rămâne, comparativ cu alte ţări, dar e evident că toate planurile, estimările şi previziunile trebuie schimbate.
Oficializarea datelor va implica modificări şi pe plan internaţional, mai exact privind participarea la instituţiile europene şi alocările de bani din partea UE.
România are 14 voturi în Consiliul European şi 35 de eurodeputaţi, ambele cifre depinzând de populaţia din momentul ultimului referendum de dinainte de aderarea la UE. Cele 14 voturi în CE nu vor fi afectate deocamdată, iar de la 1 noiembrie 2014 sistemul ar urma să se schimbe, potrivit Tratatului de la Lisabona. Abia atunci noile cifre demografice vor fi luate în calcul, ceea ce va duce la o scădere a ponderii României. După 2014 se pune oricum problema reducerii generale a numărului de parlamentari europeni. Una peste alta, din calculele preliminare, România ar putea pierde 3-4 eurodeputaţi începând cu 2019.
Cel mai important efect va fi însă reducerea fondurilor europene destinate României. Suntem mai puţini, avem nevoie de mai puţini bani! E drept, asta nu se va întâmpla în următorul exerciţiu bugetar, 2014-2020, ci abia începând din 2021, dar vom fi oare în stare să anticipăm momentul prin măsuri compensatorii?
Cum efectele se vor înregistra în câţiva ani, e timp să ne gândim şi la alt tip de reacţii. De pildă, politici social-economice de creştere a natalităţii. Modificări majore se vor înregistra probabil şi în politicile de sănătate şi educaţie. Suntem mai puţini, am putea să ne îngrijim mai bine! Inclusiv prin participarea mai puternică a sectorului privat. În acelaşi timp, cum scăderea numărului de rezidenţi este însoţită de îmbătrânirea populaţiei, e de presupus o creştere a cheltuielilor privind securitatea socială.
Schimbările demografice au un impact major şi în ograda noastră, a jurnaliştilor, mai exact în datele de audienţă TV şi în cele privind presa scrisă.
În cazul măsurării audienţelor TV (şi aşa contestată), se impune instalarea de gospodării noi în panel (ansamblul sociometric determinat al consumatorilor cărora li se montează people-metre) şi dezinstalarea celor care nu mai corespund structurii sociale reale, nou determinate. Şi asta nu atât din cauza scăderii generale a populaţiei, ci ca urmare a unui rezultat considerat de către unii sociologi drept cel mai spectaculos al recensământului: populaţia urbană, cu vârste între 14 şi 74 de ani, a scăzut de la 9.704.416 persoane la 8.154.328, deci cu 16%. Faţă de medie, înseamnă că a început să migreze lumea la ţară!
Cât despre presa scrisă, studiile de piaţă cantitative se bazează pe răspunsurile furnizate de un eşantion reprezentativ, rezultatul final extrapolând rezultatele pentru întregul „univers” (totalitatea consumatorilor potenţiali). Se obţine astfel procentul persoanelor cu o anumită caracteristică, procent care se aplică volumului total al universului, rezultatul final fiind exprimat în mii de oameni. Efectul recensământului: metodologia nu se schimbă, dar acelaşi rezultat exprimat procentual va avea o altă valoare exprimată în mii de persoane, mai mică cu 16%. Cum ştim, mai toată presa scrisă se află, oricum, de câţiva ani, în scădere de audienţă, multe publicaţii trecând exclusiv pe internet. Noile cifre vor însemna un şoc psihologic. Sigur, nu recensământul schimbă numărul de cumpărători sau cititori, dar una e să ştii că te citesc 10.000 de oameni, şi alta dacă afli că de fapt sunt numai 8.400.
Câteva alte cifre merită comentate. Există în România aproape 15.000 de clădiri cu „spaţii colective de locuit”, ceea ce înseamnă cămine (studenţeşti şi muncitoreşti), case de copii, aziluri de bătrâni, adăposturi sociale etc. Viaţa de student căminist poate fi boemă, iar existenţa azilurilor de bătrâni – cât mai civilizate cu putinţă – e oarecum inevitabilă, dovadă că se înregistrează şi în statele cele mai dezvoltate. Restul „spaţiilor colective de locuit” ar fi minunat să nu mai fie necesare. Sunt aproape 700.000 de români plecaţi din ţară pe termen scurt – sub un an. Ar fi interesant de ştiut – procentual – unde şi cu ce treburi.
Existenţa judeţelor care au mai puţin de 300.000 de locuitori (adică sub cartierul Balta Albă) pare să sprijine ideea creării unor unităţi administrativ-teritoriale mai consistente.
Aproape un român din 9 trăieşte în Bucureşti, unde – de altfel, sunt înmatriculate 1,17 milioane de maşini, adică două maşini la trei oameni (mai mult decât familia medie, deci mai mult de o maşină pe familie); asta la – cică – 450.000 de locuri de parcare. Adăugaţi câteva sute de mii de maşini în tranzit, cine ştie câte înmatriculate în altă parte, dar rezidente aici, şi un număr greu de estimat de cetăţeni care trec zilnic pe-aici, cu sau fără maşină, şi o să înţelegeţi că Bucureştiul e un oraş care se sufocă.
În fine, ultima (nu numai în enumerarea noastră, ci şi ca importanţă) dintre consecinţele referendumului este că, dacă se va păstra cota de reprezentare parlamentară – un deputat la 70.000 locuitori, un senator la 160.000 locuitori –, automat va scădea numărul de senatori şi deputaţi. Dar despre asta se vorbea oricum, ba a existat şi-un referendum pe tema asta, despre care s-a cam uitat. Oricum, impresia generală este că nu numărul este principala problemă a parlamentarilor…
Un ultim mic detaliu: în 1992-2002, populaţia României scăzuse deja cu 1,13 milioane locuitori, deci scăderea totală post-decembristă este de peste 3,7 milioane! Cu câteva sute de mii mai mult decât populaţia totală a Lituaniei…
text Dana Isabelle Zarojanu, Tudor Călin Zarojanu
foto Octavian Tibăr şi Intact Images