Miodrag Belodedici, un fost mare fotbalist care dispune de o modestie direct proporţională cu performanţele pe care le-a avut. A câştigat, în 1986, Cupa Campionilor Europeni cu Steaua Bucureşti, apoi a fugit în Iugoslavia din cauza regimului comunist, motiv pentru care a fost suspendat un an. Şi-a ispăşit liniştit pedeapsa, apoi a cucerit acelaşi trofeu şi cu Steaua Roşie Belgrad, devenind astfel singurul fotbalist român care câştigă de două ori cel mai râvnit trofeu intercluburi. Transformat în dezertor şi subiect al unei cercetări penale în România, Belodedici avea să fie reabilitat pe 10 ianuarie 1990.
A îmbrăcat tricoul naţionalei României de 52 de ori, reuşind să înscrie cinci goluri sub „tricolor“. În prezent, are grijă de viitorul fotbaliştilor, fiind director al Departamentului de Copii şi Juniori din cadrul Federaţiei Române de Fotbal. Prezenţa lui Belo la acest nivel este o garanţie morală că viitorul fotbalului românesc este pe mâini bune.
„Tinerii fotbalişti văd şi aud prea multe“
– Toată lumea critică situaţia existentă la centrele de copii şi juniori. Chiar e aşa de rău?
– Imaginea pe care o am eu despre centrele de copii şi juniori din ţară nu este chiar aşa de roz precum unele performanţe. Mă gândesc în primul rând la cluburi, unde au probleme mari.
„Modelul «Luceafărul», un experiment reuşit“
– Ce intenţionaţi să faceţi? Există un program naţional de relansare a fotbalului la acest segment de vârstă?
– Păi, aşa o gândim de foarte mult timp. De foarte, foarte mult timp. Deja este târziu, dar mergem înainte. Copiii noştri ajung prea târziu la maturitatea fotbalistică. Aici trebuie să acţionăm. Noi le cerem calificări, dar ştim că pentru ei este foarte greu. Pe mine mă interesează ca la 15 ani juniorii noştri să poată fi capabili de meciuri bune, să fie pregătiţi fizic şi psihic, să etaleze o tehnică bună. După aceea ne putem gândi şi la rezultate.
– Aţi fost un mare jucător care a văzut multe în fotbal. De ce confirmă juniorii noştrii atât de târziu?
– Infrastructura, şcolile, selecţiile… Toate sunt departe de ceea ce există în fotbalul mare. Şi mai e ceva, extrem de important: lumea din jurul lor. Tinerii fotbalişti văd şi aud prea multe. Certurile din familie şi scandalurile din lumea fotbalului sunt marii lor duşmani în calea performanţei. Ce să mai vorbesc, prea multă nebuneală în jurul lor.
„Ca să atragem copiii trebuie să le oferim ceva“
– În Liga 1 vin fotbalişti străini pe bandă rulantă. Este un semnal că talentele autohtone sunt din ce în ce mai puţine?
– Nume ca Torje, Ochiroşii, Bogdan Stancu, Deac sau Bicfalvi, de la naţionala de tineret, demonstrează că fotbalul nostru mai are încă resurse. Este îmbucurător, dar la grupele lor, când au fost copii sau juniori, au avut probleme. Aici trebuie să lucrăm cu mare grijă.
– „Luceafărul“ a oferit câteva generaţii excepţionale de juniori, una ajungând chiar la bronzul Mondialelor din 1981. Dispariţia unor şcoli gen „Luceafărul“, cum era înainte de ’89, poate fi o explicaţie a scăderii numărului valorilor?
– „Luceafărul“ este o experienţă bună, care a reuşit. În străinătate nu există aşa ceva la nivel naţional, ci doar la cluburi. Astfel de şcoli sunt necesare, dar fără o supraveghere strictă, fără o selecţie adecvată şi fără muncă nu au cum să reuşească. Federaţia monitorizează generaţia ’92, în sistem „Luceafărul“, care promite, promite, dar trebuie lucrat foarte bine.
– V-ar ajuta ca echipele din eşaloanele inferioare să fie obligate la folosirea unui număr mai mare de juniori în partidele oficiale?
– Ar fi un avantaj pentru noi. O să facem un asemenea demers. Chiar ne-am gândit ca în Liga 2 să poată evolua minim doi juniori în primul unsprezece. În Liga 3 ar fi excelent cu trei juniori între titulari. Vom vedea…
– Cluburile au încercat să investească în centrele de copii şi juniori. Cam timid, dar o fac. Ce se va întâmpla în viitor?
– E complicat. Degeaba ai un centru performant şi n-ai competiţie. Degeaba ai competiţie şi nu ai centre de pregătire bine puse la punct. Aici este vorba de o muncă grea. Trebuie lucrat bine, pe ambele direcţii. Altfel, totul e în zadar.
– Până în 1989, antrenorii mergeau în şcoli ca să caute talente. Astăzi, „moda“ aceasta a dispărut. V-aţi gândit la un parteneriat cu şcoala?
– Realitatea este uneori tristă. Aşa stau lucrurile. Ca să atragem copiii trebuie să le oferim uneori ceva.
„În 1988 am ales libertatea“
– Care sunt diferenţele între jucătorul Belodedici şi fotbaliştii de astăzi? Mi se pare o diferenţă de abordare, nu numai de valoare.
– Cred că eu eram mai liniştit. Presiunea de azi e prea mare. La jucătorii de astăzi lipseşte liniştea mentală. Mă refer la lumea din jurul lor. Aici e diferenţa. Viaţa lor privată, de familie, diferă total faţă de ceea ce am trăit eu. Apoi e munca. Zi de zi antrenament, zi de zi pregătire. Nu ştiu dacă mai este valabil şi astăzi.
– O ultimă întrebare. S-au ţesut fel de fel de poveşti, fel de fel de legende legate de plecarea dumneavoastră la Steaua Roşie Belgrad. Care este adevărul?
– Despre acest episod din viaţa mea s-au spus numai minciuni. Am plecat, în 1988, pentru că am căutat libertatea. De mic copil am iubit Steaua Roşie şi mi-am dorit enorm să joc pentru această formaţie. A fost un vis din copilărie care mi s-a îndeplinit. Am iubit două stele şi cu ele am cucerit Cupa Campionilor Europeni. Sunt mândru de asta.
