Antoaneta Ralian a tradus în limba română 112 titluri de carte. Scriitori numai unul şi unul D.H. Lawrence, Bellow, Murdoch, Miller, Rushdie, Amos Oz, Tennessee Williams…

Aţi tradus foarte mult şi înainte de revoluţie. Ce riscuri implica traducerea înainte de 1989? Am citit într-unul dintre interviurile dv. mai vechi că la traducerea Fii şi îndrăgostiţi  aţi colaborat cu D.H. Lawrence, scriitorul romanului, pentru a putea cosmetiza fragmentele con­siderate de cenzură vulgare şi nepotrivite edu­caţiei omului nou. Puteţi detalia acest episod?

Se ştie foarte bine că pe vremea cenzurii se eliminau pasaje întregi din cărţi. Din traduceri se eliminau toate pasajele cu tentă sau aluzii religioase (Dumnezeu nu exista), toate pasajele cu elogii – oricât de vagi, de subînţelese – aduse sistemului capitalist, orice critică sau tot ce ar fi putut fi interpretat ca o critică la socialism şi la eroii săi, toate pasajele sau aluziile erotice. Da, la romanul lui D.H. Lawrence, Fii şi îndrăgostiţi, am atenuat un episod cu o rezonanţă homosexuală – prietenia cu substrat erotic dintre doi bărbaţi – transformându-l într-o prietenie platonică. Iar în Darul lui Humboldt de Saul Bellow am eliminat un eseu întreg despre plictis, în general, în care se vorbea mult despre plictisul în monotonia socialismului. Toate acestea au fost reintegrate în reeditările apărute după 1989.

Ce ştiau despre România scriitorii pe care îi traduceaţi şi cu care intraţi în dialog?

Scriitorii pe care îi traduceam, când nu erau clasici, ştiau despre România că e o ţară comunistă, de care se temeau şi care se milogea la ei să primească plata drepturilor de autor în bani româneşti. Câţiva dintre ei au venit în ţară: Saul Bellow, care era căsătorit pe atunci cu o româncă transfugă, Alexandra Bagdasar, fiica fostei ministru Florica Bagdasar. Aceasta din urmă era internată, pe moarte, la spitalul Elias (pe atunci spitalul partidului). Alexandrei Bagdasar nu i s-a permis să-şi vadă decât de două ori mama şi era tratată împreună cu soţul ei (proaspăt laureat al Premiului Nobel) ca o transfugă. Saul Bellow a făcut o adevărată psihoză, convins că e urmărit zi şi noapte de securitate. Cele câteva zile cât a locuit aici, până la moartea şi incinerarea doamnei Bagdasar, a trecut printr-o sumedenie de avataruri. Totul a fost descris în cartea Iarna decanului (în urma căreia a fost declarat persona non grata, interzis în librării şi în biblioteci), carte pe care am tradus-o tot eu, imediat după 1990. Cu Iris Murdoch, marea scriitoare britanică, am avut o lungă prietenie şi o corespondenţă de aproape 25 de ani, până la moartea ei. A venit în România (să-şi încaseze drepturile pentru cele cinci cărţi pe care i le-am tradus) şi a făcut, împreună cu soţul ei, criticul John Bayley, o călătorie în Delta Dunării, care a încântat-o. Dintre scriitorii pe care i-am tradus, ne-au mai vizitat ţara postmodernistul Raymond Feder­man, invitat de Editura „Univers“ la lansarea a două dintre cărţile traduse de mine, şi israelianul Amos Oz, invitat la un simpozion la Neptun, cu care am făcut un lung interviu şi despre care am scris în ziarul Cuvântul.

Aţi fost în permanentă legătură cu tot ceea ce se întâmpla în afara graniţelor blocului comunist. Aţi avut burse în Europa şi în America. De ce nu aţi ales să vă trăiţi viaţa într-o lume liberă?

E o întrebare care mi s-a pus frecvent. Da, am avut o bursă în Statele Unite, am vizitat aproape toată Europa şi nu am rămas în străinătate pentru că am simţit că nu pot. Nu vreau să fac paradă de fals patriotism. Uram comunismul şi admiram Vestul, dar ceva mă atrăgea mereu acasă. De altfel, cu meseria mea de traducător din engleză şi franceză în română, nu aveam ce face acolo.

„Mă regăsesc mai curând în autori, în gândirea lor, decât în personaje. Poate m-am regăsit în Doamna Dalloway de Virginia Woolf.“

Wednesday, March 10th, 2010 at 4:08 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed