ambien 2 pills buy ambien online ambien cr 7 day

ambien ruins lives buy ambien online what is better ambien cr or ambien

can you get valium in thailand valium online human valium dose

ambien blue pill dosage buy ambien no prescription weight gain and ambien cr

why no phentermine before surgery cheap phentermine phentermine side effects 2013

xanax to librium buy xanax get xanax Boise

tramadol zanaflex order tramadol online schedule to wean off tramadol

valium online Las Vegas buy valium online does valium and ativan test the same

cartello animali da soma carisoprodol soma calculadora de soma em c++

taking klonopin while on suboxone buy klonopin online klonopin to quit smoking

CULTURA MASS-MEDIA

Despre Mott cu DOI de t

April 8th, 2012, com Comenteaza

Fiecare  carte are o poveste care nu se vede.  Sau mai multe.  Cel puțin una  a autorului și una  a editorului. În ziua când  un personaj cu numele Tony Mott mi-a lăsat un mesaj pe facebook, aveam  alte probleme și nici nu am intrat acolo…

…A doua zi, am citit mesajul şi mi s-a părut ciudat,  textul  în  română, numele  uşor  anglo- saxon… M-am gândit la Şampania Mott  din perioada interbelică… Mott, peste  tot! Am zis că e o glumă. Şi nu  am răspuns… Au  mai trecut câteva zile şi m-au apucat remuşcările. Am scris sec, cerând un rezumat de 20 de rânduri şi un CV scurt.  Am  primit  totul  imediat… Toate acestea s-au petrecut în  iulie 2011… A  urmat  vara cu delegaţii şi concedii, a venit toamna cu mii de mici chestiuni de rezolvat, târgul de carte, lansările la Londra,  ca  întotdeauna  pe  repede-repede… În februarie 2012, i-am scris eu. Lucram la planul editorial. Mă tot gândeam la o rafală de autoare care să revigoreze colecţia Caşmir.  (Între  timp sunt  deja opt!) Am  cerut volumul  şi l-am citit într-o zi şi o noapte reuşind astfel să-mi omor un weekend. Dar pentru o cauză bună. Mi-a plăcut cartea. Deşi  la început  am  crezut  că e roman poliţist şi pe la mijloc am simţit că dă spre love- story, la final nu pot să zic decât că e o poveste bună, reuşită; nu ştiu dacă e frumoasă sau veselă (Adriana, personajul principal feminin are o viteză superluminică în exprimare şi acţiune, astfel că de multe ori am râs cu poftă!), dar nu e tristă şi nici traumatizantă. Aş zice chiar că are un fel de happy-end… Sau chiar mai multe. Treptat…

❙     De ce DOI?

– Pentru că era al doilea  roman!  Glumesc, nu e chiar atât de simplu, ştiu că nu te referi doar  la titlu,  dar  e   adevărat că l-am  salvat sub  denumirea DOI  încă  de  când  am  creat documentul, dar  m-am  gândit că e ceva provizoriu,  oricum  mai  începusem  alte  două (din  nou  apare cifra  doi)  romane înainte să scriu  DOI,  pe  care  le abandonasem, pentru că eram nemulţumită de ele.  Cred că titlul se alege la sfârşit,  după ce ai zis tot ce aveai  de zis,  numai atunci  când,  confruntându-te cu întregul, poţi cuprinde totul  într-o  sintagmă, sau  chiar  un  singur cuvânt. La DOI, deja pe măsură ce scriam,  mi-am  dat  seama  că este exact ceea ce vreau să exprim:  dualitate, adevăr  şi minciună, o singură monedă cu două feţe.   Pentru  că  romanul  este   despre  un cuplu, despre doi  oameni care  nu  reuşesc niciodată  să  devină  unul,   oricât   de   mult încearcă   şi  oricât   se  mint.   Când   am  aflat despre cazul  care  a stat  la baza  romanului, m-am  întrebat o bună  perioadă de timp  cum ar fi posibil  să cunoşti atât  de puţine lucruri despre un om cu care îţi împarţi viaţa. Cât de multă falsitate   se  poate   ascunde în  spatele unei   relaţii?   Atât   de  mult   m-am   întrebat, încât m-am  apucat să scriu versiunea mea de adevăr. Şi, pentru că avem  de-a face cu două persoane, ne  confruntăm şi cu  două adevăruri: al ei şi al lui, romanul fiind structurat în două părţi,  fiecare dintre protagonişti povestind  versiunea lui asupra aceleiaşi  vieţi.

 

❙     De ce Mott? Rudă  cu şampania?

– Pentru că am  vrut  să public  sub  pseudonim, nefiind pregătită  la  momentul respectiv   să  îmi  asum   în  totalitate  faptul  că public  un  roman, a trebuit să îmi găsesc  un nume. Aş fi vrut,  într-o  oarecare măsură, să separ  lucrurile: să îmi duc viaţa  mai departe, aşa  cum  era,  şi  să  nu  amestec  literatura în existenţa mea  de  până  atunci.  Să trăiesc  în lume,   dar   să  scriu   undeva departe de  ea. Numai că nu am reuşit  şi îmi pare  tare  bine, eu scriu despre poveşti reale. Brodez mult  pe marginea lor, pentru că altfel aş fi jurnalist şi nu romancier, dar sursa  mea de inspiraţie tot viaţa  rămâne, de multe  ori fiind ea chiar mai spectaculoasă. Sunt  întâmplări de  viaţă  atât de neverosimile, încât,  dacă  te-ai apuca să le scrii exact  aşa  cum  s-au  petrecut, un  roman ar putea părea fals. Am  ales Mott  pentru că îmi  era  foarte  aproape, fiind  numele purtat de  mama înainte de  căsătorie, şi pentru că este suficient de exotic pentru mine,  ca toate personajele  din  istoria   familiei:  străbunicii, dar  chiar  şi bunicul şi surorile lui. Îmi place tare mult  cum sună! Chiar  dacă nu sunt  rudă cu şampania, pot spune că e la fel de dur,  sec, clar,  efervescent, elegant, ca o şampanie de cea mai bună  calitate.

 

❙    De  ce  încă   un   roman,   după   primul roman  Roşu,  apoi un volum de poezii?

– M-ai prins! Complicat, nu?! Am început să  scriu  de  când  eram  foarte  mică,  nu  am păstrat însă nici primele încercări sub formă de  basme,  de  prin  clasele  primare, nici primul   roman pe  care  l-am  început pe  când aveam vreo  12-13 ani  şi care  a rămas neterminat. În  liceu  am  scris  poezii.  Multe.  Cu poezia  am  o relaţie  specială, chiar  şi acum mai compun, foarte rar, e adevărat. Am publicat Roşu  la  o  distanţă foarte  mare  de momentul la care l-am terminat, a apărut în 2008.  După aceea  m-am   hotărât să  strâng cele mai frumoase poezii şi să le dau  o formă finală  într-un volum special,  ele fiind  tipărite  având ca  fundal  fotografii. Au  urmat şi câteva   cărţi   poştale după  acelaşi   model. Pentru că mă  bântuia o altă  poveste, m-am apucat de  Doi,  aşa  a  mai  ieşit  un  roman. Poate  părea sinuos, când  mă  întrebi  tu,  îmi dau  şi eu seama  că nu e tocmai  un traseu clasic, dar  sunt  obişnuită cu excentricităţi.

 

❙     Ce aşteaptă de la public  şi de la piaţă un scriitor amator?

– Scriu  pentru că îmi place  să dau  lumii înapoi   ceva  ce  îi  aparţine.  Obiectivul meu este să îl fac pe cititor  să găsească o frântură de realitate şi să se bucure de plăcerea lecturii. Dacă s-ar putea trăi din  asta, aş face-o cu cea mai mare  plăcere,  dar  sunt  atât  de mulţi scriitori  adevăraţi care nu au descoperit încă reţeta  succesului, încât nu ştiu dacă sunt  tocmai eu cea menită să demonstreze contrariul. Îmi place munca pe care o fac, iar colegii mei sunt  oameni minunaţi. Am  o muncă foarte frumoasă, iar în momentul în care  văd  cum se dezvoltă colegii mei, pot  să îndrăznesc să cred  că am  şi eu  o contribuţie mică  la asta, ceea ce mă face foarte  fericită.  Şi dacă  ar trebui să aleg, nu ştiu sigur  ce aş face. Noroc  că nu e cazul!

 

❙     Cum e viaţa de corporatist în criză?

– Viaţa de corporatist nu  a fost niciodată uşoară. Am  fost în firmă  încă  de  la intrarea acesteia  în România, am  construit enorm în perioada de  expansiune, nu  a fost  mai  lejer nici în anii aceia de creştere exponenţială, iar provocările venite  odată cu criza au fost foarte  mari.   De  când   m-am   angajat,  am  spus mereu: „Încă puţin, să treacă  şi perioada asta şi apoi  o să ne mai liniştim”, dar  încă nu  s-a întâmplat aşa. Am trecut  peste extinderi, proiecte, provocări, mereu a fost şi este  câte ceva.  Poate   că  de  aici  vine  şi  frumuseţea. Viaţă  personală? Se vehiculează foarte  mult ideea  de  work/life balance,  de  parcă  atunci când  lucrezi  nu  trăieşti.  Totul  face parte  din viaţă. Eu trăiesc la maximum în ambele  părţi: când  sunt  la birou,  sunt  acolo, complet angajată în ceea ce fac, iar când  am plecat,  tot eu sunt  şi încep să citesc, să scriu, să pictez. Este posibil  să mă gândesc şi acasă la ceea ce mai am  de  făcut  la birou,  tot aşa  cum,  la muncă fiind,  îmi  poate   zbura gândul la  vreo  idee pentru vreun roman.

 

❙     Cum  se vede  viaţa literară şi piaţa de carte de la Braşov?

– Nu  cunosc  viaţa  literară. Sunt  scriitori de  valoare în  Braşov,  există  cenacluri, sunt iniţiative de promovare a lecturii,  dar  eu nu am timp.  Aş putea număra pe degetele de la o singură mână  lansările de carte  la care am participat. Un  motiv  important, pentru care nu am ajuns, ar fi şi acela că la ora la care dau scriitorii  autografe  eu   sunt   încă   la  birou. Piaţa  de carte este la fel de slabă ca peste  tot, eu cred că în România se citeşte foarte  puţin.

 

❙     Cine mai citeşte …?

– Mijloacele  de relaxare şi de petrecere a timpului liber  care respectă regula de a fi la fel de  rapide ca şi frenezia vieţii  de  zi cu zi câştigă  teren  pentru că individul nu  trebuie să  facă  un  efort  prea  mare   de  concentrare pentru a le urmări. Cred  că este o problemă generală de  deficit  de  atenţie, din  cauza  ritmului extrem de  alert  cu  care  se  întâmplă

lucrurile. Până  şi acţiunea filmelor  a devenit mai rapidă. Cele care nu  respectă regula, nu prind. Este  foarte  greu  pentru un  roman să mai   fie  captivant;  concurează  cu  mijloace mult   mai  eficiente.   Singurul  motiv   pentru care lectura  nu va putea fi înlocuită în totalitate  este libertatea de a-şi imagina pe care o are individul care citeşte: personaje, lumi, peisaje.  Lectura nu  obligă  aşa  cum  face  un film care îţi dă un  actor  şi un  cadru. Le poţi crea tu, liber fiind.

 

❙     RSC?

– Ai  perfectă dreptate!  Responsabilitate socială  înseamnă şi pentru mine  susţinerea cititului, pentru că eu chiar  cred  că ar putea contribui la  educarea şi dezvoltarea individului şi chiar  am avut  în discuţie un  proiect privind  promovarea  cititului  în  şcoli,  dar ideea  ta e chiar  mai  bună  şi o să o luăm  în considerare. Acum  avem  o bibliotecă, dar  ea conţine  titluri  în special  în domeniul dezvoltării personale şi marketing, dar o să mă gândesc serios să lărgim  oferta.

 

❙     Încotro?

– Tot  ceea  ce ştiu  este  că îmi  doresc  să scriu  în continuare, chiar am început un nou

roman şi  mă  bântuie încă  vreo  două. Abia aştept să  le aştern pe  hârtie.  Nu  ştiu  exact încotro   mă   îndrept,  ştiu   doar   că  bucuria imensă pe care  o am  atunci  când  reuşesc  să dau  viaţă  unei  poveşti mă  face să merg  mai departe. Ar  putea suna  idealist, dar  eu  nu scriu  pentru mine,  ci pentru cei care vor citi. Lumea  în care trăim  se mişcă  prea  repede şi este  atât  de  lipsită  de  predictabilitate, încât îmi asum  doar  misiunea de a scrie din  ce în ce mai   bine pentru bucuria cititorilor mei şi voi savura călătoria.

 

❙     Cum cumperi  cărţi?

– Citesc  recomandările de pe blog-uri de specialitate, recenzii  de prin diverse reviste  şi mă duc  în librărie.  În afară  de cărţile  pe care m-am  dus special  să le caut, întotdeauna mai găsesc  câte ceva,  mă  uit  după noile  apariţii. Răsfoiesc   cartea,   citesc   câteva   pagini   şi, dacă-mi place,  plecăm  împreună acasă.  Nu îmi place să comand de pe internet, din  simplul  motiv  că ar însemna să le ridic de la oficiul poştal  unde ajung  destul de greu.

 

❙     Întrebarea care nu ţi-a  fost  pusă?

– Aceasta.

 

Tony Mott (Antoneta Galeș) este director Resurse Umane și Dezvoltare la Selgros Cash&Cary  România.

 

 

 

 

O siguranță care nu ne iubește!

Vineri   seară,   ora  18,  la  Târgul   Internaţional   de   Carte   şi  Muzică,   Braşov,   martie 2012. Mare lansare, mare,  3 într-una, ca şi pliculeţele  de cafea. Aşadar, cu toată  echipa  pe scenă,  începe   Monica   Ramirez în  forţă,   dă cuvântul lui  George   Arion   care  povesteşte despre romanul poliţist românesc interbelic, apoi,   cam  când   ajunge   prin   1970,  în  plină epocă   miliţistă,  bang!  Se  stinge   lumina pe scenă  şi  se  opresc  microfoanele. Un  pic  de panică  în sală şi printre organizatori. Se şopteşte: O siguranţă! De parcă  ar fi prima oară, am  mai  păţit-o şi pe  la Sibiu,  pe  la Piteşti… Oare cine nu ne iubeşte?…

După vreo zece minute lumina se reaprinde şi continuăm în forţă amplificaţi de microfoane…  O lansare maraton de 90 de minute… George  Arion,  Tony  Mott,  Ovidiu Scridon… Aplauze, buchete de flori şi o coadă  lungă la autografe. Felicitări  autorilor! Şi pe curând…

3 în 1:

adică „150 de ani de roman polițist românesc“ cu George  Arion și Monica Ramirez, romanul „Doi“ (Tritonic – Cașmir) de Tony Mott și volumul  de poezie „Portretul unui gând“ al lui Ovidiu Scridon.

Taguri:

Comenteaza