xanax side effects children xanax pills xanax good for you

what is the nasal bioavailability of xanax buy xanax how long does xanax stay in your urine if snorted

tramadol methamphetamine buy tramadol is tramadol safe for kidneys

street price for 5 xanax generic xanax klonopin for xanax withdrawal

what is stronger ambien or sonata buy zolpidem online ambien side effects jittery

drug interactions hydrocodone and ambien buy ambien does ambien get you into rem sleep

retin a cream 0.25 buy retin retin a buy in usa

can tramadol relieve headache tramadol 50mg tramadol metabolites urine

shokugeki no soma ep 53 buy soma soma cube activities

how far in advance should you take xanax xanax for sale xanax visa

CULTURA MASS-MEDIA

DESPRE URA, CU GABREL LIICEANU

October 10th, 2007, com 3 comentarii

Paradoxal ori nu la prima vedere, cartea lui Gabriel Liiceanu nu e despre ură, ci despre dragoste. „Am văzut pe Dumnezeu către fată şi nu am murit”. Cam aşa e şi cu filosofia. Greu e să o vezi la fată şi să mai poţi trăi (la fel) după… Ştiu asta pentru că, măcar o vreme, am visat să ajung „filosof”. Deşi, dacă ne uităm bine, filosofii au parte de cele mai parcimonioase cronici la cărţile lor. Ele rămân atârnate în eternitate. Să fie contemplate, la rândul lor, numai de fata lui Dumnezeu.Care este, de altfel, nu întâmplător, şi miza unei secvente din cartea lui Liiceanu. Sau tranzitivitatea divinului. Ce miză glorioasă şi mănoasă!

Despre cum (îşi) trece Dumnezeu chipul în creatura sa poti să scrii o viată întreagă – şi după moarte. în cartea cu pricina, Liiceanu îşi propune să dezlege/expună mecanismul iubirii şi, deopotrivă, cel al urii: „în fond, putem spune, simplificând, că naturile bune şi cele rele se aleg la capătul fiecărei comparatii cu celălalt: cei buni termină prin a admira şi a iubi ce le este superior sau egal, cei răi, prin a invidia şi a urî. Trebuie să am în mine «intenţia de dragoste» pentru a mă bucura de reuşita altuia şi trebuie să fiu, prin chiar alcătuirea mea, deschis spre ură ca să mă bucur de nereuşita lui.” Poate, de asta, Gabriel Liiceanu a făcut, cândva, „exercitii de admiratie”, pe itinerariul unei vieti, cea a lui Cioran. Liiceanu mai preia, în aceeaşi pagină, un fragment din propriul său text anterior, Uşa interzisă: „Adevărul este că bine, plin şi variat nu se trăieşte decât în societătile în care se urăşte mult”. Şi atunci, ar trebui să ne punem întrebarea: trăim bine, plin şi variat? Ca să explice ura în general, G.L. foloseşte următorul silogism: „îl urăsc pe celălalt pentru ceea ce el este şi eu nu sunt şi îl absorb în mine pentru a deveni el. îl desfiinţez, reînfiinţându-l în mine”. Şi, la un moment dat, îşi pune întrebarea fundamentală: „Are oare ura o istorie? Poate ea să iasă din matca originară, să evolueze, să-şi adauge noi trăsături sau, de ce nu, să se transforme radical? Să învingă, de pildă, acest handicap al satisfacerii limitate, egalând, şi în această privinţă, iubirea?” Şi răspunsul este afirmativ, altfel, poate, n-ar mai fi avut rost cartea. Dar, cred eu, are noimă şi răspunsul celălalt: nu, ura n-are. Pur şi simplu, n-are istorie. Poate cunoaşte momente de exaltare în istorie.

Poate istoria admite sinusoide ale urii – şi atât. Să zicem că o asemenea sinusoidă este exterminarea sistematică, vreme de câteva sute de ani (trei sau patru), a populaţiei băştinaşe din cele două Americi cucerite de europeni. A evreilor. A nedogmaticilor, de asemeni sistematic, de către Inchiziţie. Pulsaţii. Pulsaţii ale istoriei. Convulsii. Dar, pe de altă parte, excelentă intuiţia dezvoltării silogismului lui Benda şi a prelungirii lui înapoi în timp până la Cain, care nu e păcatul originar, ci crima originară. Cum bine afirmă Liiceanu, „Ceea ce descoperă, odată cu Marx, sfârşitul secolului XIX este că ura poate fi organizată”. Nu că ea nu ar fi fost organizată dinainte, căci ea fusese, de Inchiziţie, de colonizatorii imperiului incaş etc., dar ea se organizează acum odată cu acea faimoasă teză a organizării proletariatului ca o clasă „revoluţionară” în istorie. Un alt comentariu demn de remarcat se face asupra impersonalităţii la Heidegger (care face carieră în lume, ba chiar şi în câmpul ideilor prezente în operele scriitorilor români – vezi, de ex., Nichita Stănescu).: „Este interesant cum trei cărţi venite din trei culturi diferite, dar scrise (sau apărute) la minimă distanţă una de alta – Fiinţă şi timp (a lui Heidegger), Revolta maselor (a lui Ortega y Gasset) şi Trădarea intelectualilor (a lui Benda) – pun în lumină, independent una de alta (şi chiar o fac, cu mijloace teoretice diferite), un acelaşi fenomen: impersonalul”. Cu, imediat, diferenţa specifică la filosoful german: „La Heidegger, spre deosebire de ceilalţi doi autori, acest fenomen nu pare să fie limitat la o epocă anume, ci este inclus în înseşi structurile de constituţie ale fiinţei umane”. Impersonalul, la Heidegger: Principiul, acelaşi, lucrează în noi, cum ar spune un mistic, să zicem Vasile Lovinescu. Remarcabil, nu? – cum personalităţile vorbesc despre impersonal…

Taguri:

Comentarii

  1. Howdy sir, you now have a really nice blog layout ??

  2. Websites you should visit…

    I really liked your blog, appreciate the great information….

  3. Websites we think you should visit…

    […]although websites we backlink to below are considerably not related to ours, we feel they are actually worth a go through, so have a look[…]……

Comenteaza