Cine e cel mai puternic om al planetei? în nici un caz George Bush. Bush e un dezastru. Ce a făcut Bush e complet idiot. Sigur, nu singur, ci cu armata sa de consilieri. Să intri în Irak, fără o motivaţie efectivă, transparentă, iar acum o lună, la mijlocul lunii septembrie 2007, să anunţi că suni retragerea, este incalificabil.
Este uşor de anticipat ce se va întâmpla după ce americanii o şterg de la Bagdad. Kurzii vor fi măcelăriţi, pentru că au fost marioneta americanilor. La fel, se vor pune paie pe foc, în conflictul cvasi-etern dintre şiiţi şi suniţi. Numai că profunda incapacitate a americanilor de a controla situaţia din Irak se întinde cu repeziciune. Acum, Turcia e cel mai aproape de o intervenţie asupra kurzilor. Premierul turc deja s-a exprimat în acest sens cu destulă îndârjire. De altfel, e clar că pe-acolo, prin nordul Irakului, e o zonă a nimănui, un no-man’s land, greu de controlat – şi tocmai de aceea primejdios. Acum, când se întrevede finalul de mandat, scadenţa e aproape, iar Bush va ieşi, neîndoios, fără glorie din toată această şaradă.
Va fi amintit ca preşedintele de care se făcea mişto pă chestii de IQ, un politician nu cu foarte mult mai inteligent decât o maimuţă. Nici dejunul cu Sarkozy nu o să-i slujească la îmbunătăţirea imaginii. Faptul că învinsul său, Al Gore, în pofida tuturor criticilor, a luat Premiul Nobel pentru Pace, îl aruncă pe Bush exact în defileul opus. în confruntarea Bush-Gore, cel care va rămâne învins, paradoxal poate, tot Bush va fi. Bush senior are măcar meritul de a fi învins categoric pe Saddam într-un război direct, fulgerător. Acum, dacă tot stăm să zăbovim şi cântărim un mandat, să recunoaştem că şi George Bush, juniorul, are şi el meritele sale. Şi el a reuşit să îl învingă pe Saddam, dar nu a reuşit să monitorizeze situaţia de după. Aici e principala sa carenţă. De unde toată lumea credea că, fără nici un dubiu, cel mai greu va fi să poarte campania în Irak, s-a dovedit exact pe dos. Cea mai dificilă s-a dovedit gestionarea haosului şi crizei de după victorie. De fapt, într-un fel, victoria nu a fost niciodată completă. Iar acum, retragerea ar fi un dezastru absolut, încununând bâlbâ- iala. Ar lăsa vraişte o ţară care, alături de Iran, Pakistan, Coreea de Nord, Siria, ar deveni un inamic multicefalic şi înverşunat contra Statelor Unite. N-am să mai întocmesc un recensământ al tuturor gafelor făcute de Bush în ultima vreme, ele s-ar dovedi un fel de lungă litanie. Ar fi de ajuns să spunem că i-a asmuţit şi pe australieni, şi pe austrieci, confundându-i între ei, aşa, ca pe nişte triburi de boşimani.
Ca să punctăm şi alternativa, faptul că din echipa sa face parte şi o persoană precum Condoleezza Rice nu poate decât să crească imaginea echipei americane în ochii noştri. Oricât de bine ar fi, însă, consiliat, contează, totuşi, până la urmă, însăşi atitudinea preşedintelui. Aproape pâcloasă. Strategia în Irak s-a tot schimbat, fără conturul unor mari modificări – până a devenit tot mai ceţoasă, de nu se (mai) vede nici (măcar) Bagdadul. în ciuda faptului că adversarii cu ştaif au fost „măturaţi” sau chiar executaţi, unul câte unul, chiar şi fără Al-Zarkawi, Saddam Hussein sau fiii săi, americanii nu s-au simţit prea bine, de unde se poate trage uşor concluzia că problema e o atitudine de masă şi nu e cea a existenţei unui „simplu măcelar”. Rezistenţa în Irak nu se va ostoi, datorită acestor motive, aşa că următorul preşedinte al Americii va fi tentat să se retragă dintr-un asemenea spaţiu minat în care zilnic mor militari americani, tocmai ca să nu fie el acela forţat să achite nota de plată. Să te retragi, uşor de zis. Greu de făcut! Şi cum să o faci?
Când riscurile unei asemenea retrageri sunt majore? Părăsit, Irakul nu poate rămâne prea mult timp în mâinile unui guvern-marionetă. Şi a-i lăsa pe irakieni singuri nu poate fi decât preludiul unui alt posibil război în Golf. înseamnă, adică, a-ţi planta singur o bombă sub tălpi. A rămâne e la fel de greu, pentru că echivalează a te confrunta cu o presiune constant crescătoare din partea opiniei publice. E un loc unde se pierd la nesfârşit vieţi americane. Impopularitate, deci, sigură, garantată. O dilemă din care nu prea se întrevede ieşirea. Şi care rămâne în sarcina următorului preşedinte…