Furia apelor ne-a lovit din nou pământurile.
Din nou am văzut imagini cu oameni năpăstuiţi, care nu mai au nici un acoperiş deasupra capului. În numai câteva ceasuri au rămas fără agoniseala de zeci de ani. Iarăşi i-am plâns pe bărbaţii, femeile, copiii care priveau cu jale la dezastrul din jurul lor. Fără să poată face nimic. Cine să-i ajute? Ce vor primi de la guvern, de la asociaţiile de binefacere, sau din partea locuitorilor din alte ţinuturi care n-au cunoscut urgia înseamnă prea puţin pentru ei. Deznădăjduiţi, îşi spun că au venit pe lume degeaba. Trebuie să ia totul de la început, aşa cum li s-a întâmplat de atâtea ori în istorie.
Prin alte părţi, binecuvântate de civilizaţie, când natura se răzvrăteşte, asistăm la aceleaşi scene de coşmar. Dar cei asupra cărora se abat nenorocirile au o altă şansă. Ajutoarele vin la timp şi nimeni nu le prăduieşte. Casele, bunurile, culturile le sunt asigurate. Nu trece mult timp şi trăiesc la fel de confortabil ca şi mai înainte. Rănile, chiar dacă nu se uită, se vindecă mai uşor. Pentru ei, viaţa nu e o „Vale a plângerii“.