mirtazapine and tramadol in dogs tramadol 50 mg does tramadol take away pain

gabapentin and valium valium no prescription needed buy valium online El Cajon

soma gym review buy soma buy soma online Akron

where to buy valium 5mg order valium valium online store reviews

zolpidem online Reno buy ambien 5 htp with ambien

tramadol nights song buy tramadol online tramadol und leberwerte

consecuencias de adiccion al tramadol tramadol 50mg tramadol bij zwangerschap

truyen vua bep soma chap 32 buy soma best brunch san francisco soma

xanax xr when to take buy xanax can u take xanax with oxycodone

administration of tramadol injection buy tramadol online tramadol withdrawal symptoms uk

CULTURA MASS-MEDIA

Digital art

January 10th, 2007, com 2 comentarii

Reticenţa unor artişti plastici faţă de Digital art sau Computer art este într-un fel justificată. La mijloc poate fi vorba numai despre o rezervă strict profesională faţă de problemele aşa-zise „tehnice“ lipsite, cel puţin la noi, de un suport integrator bine articulat şi neacceptate (încă) pe deplin din cauza rutinelor, a obişnuinţei, dar şi a noutăţii „maşinii“.

În ultima instanţă chiar lipsa unor lucrări convingătoare „estetic“, alături de existenţa unui suport social confuz şi neinformat poate justifica (parţial) această atitudine. Numai că, ar putea spune cineva, un instrument de lucru atât de complex şi de „direct“ – computerul – nu a intrat deja în obişnuit. Aici, răspunsul este nuanţat. Cel puţin la noi în ţară nu mulţi creatori s-au apropiat de computer şi de mediul lui virtual. Şi mai puţini au reuşit să „dialogheze“ cu „maşina“ până la capăt. Mai degrabă computerul şi rutinele programelor (Adobe Photoshop ori Corel Draw, de pildă) reprezintă un fel de template pe care ţi-l însuşeşti pentru a rezolva rapid şi eficient treburi foarte concrete şi imediate: coperta unei cărţi, un afiş, tehnoredactarea unui text cu imagini, o prezentare etc. Şi aşa e normal să fie. Niciodată un instrument cu ajutorul căruia un artist se exprimă nu poate fi altceva decât un… instrument. La capătul lui „manipulator“ se află efortul creator, imaginaţia ori pur şi simplu emoţiile unei fiinţe singulare (artistul) ce propune un dialog cu sine şi cu ceilalţi prin intermediul operei de artă al cărei autor este. Şi totuşi, atunci când este vorba despre Digital art şi imaginea virtuală obţinută cu ajutorul computerului, lucrurile nu mai sunt atât de clare şi de exact delimitate. Un fel de „principii de incertitudine“ se instaurează aici. Computerul şi capacitatea lui nelimitată de a combina şi recombina realitatea, atât pentru 2D cât şi pentru 3D, se strecoară insidios şi acaparator peste voinţa şi limitele fireşti ale artistului pentru a impune un soi de dialog om-maşină, fără precedent în actul de creaţie rezervat de obicei doar omului. Este o colaborare, chiar o sinteză sui-generis între limitele imaginarului uman şi „nelimitările“ oferite de maşină. Se schimbă nu doar datele pur tehnice ale „imaginii“, dar şi patternul ei invizibil, simbolic şi, de ce nu, filosofic. Avem de-a face cu un dialog ce propune o nouă expresie artistică, o hiper-realitate, o meta-realitate în care se varsă pentru a-şi retrăi existenţa „virtuală“, tot ceea ce s-a putut acumula până astăzi şi a putut fi cuantificat în programe. La care se adaugă o dinamică, o creativitate şi o libertate de „navigaţie“, prin imagine şi cu ajutorul ei, nemaiîntâlnită. În spaţiul virtual al noilor „media“ dar şi al conştiinţei umane „tolerante“ din zilele noastre opera de artă îşi pierde astfel caracteristicile legate de unicitate, originalitate şi chiar dimensiuni. Estetica virtualului „vizual“ ca parte componentă a tehnologiei de comunicaţie s-a autodescoperit, dar s-a şi impus odată cu propriile ei reguli şi exigenţe incluzând ca subcapitol estetica tradiţională, de „muzeu“, ca să spunem aşa.

Dar în artificialitatea ei tehnologică (într-o lume dependentă de comunicare şi în care vizualul se dezvoltă, parcă, fără limite) nu se poate admite prevalenţa unor forţe malefice de reintegrare a fiinţei noastre într-o unică şi nivelatoare conştiinţă colectivă? Este, totuşi, o evidenţă faptul că integrarea în „virtual“, în ideatica şi în promisiunile „maşinii“ care împinge libertatea şi „nelimitarea“ omului spre dimensiuni nemaiatinse până acum şi „revoluţionarismul“ regimurilor totalitare, de pildă, unde fiinţa umană era obligată să renunţe la libertăţi şi la „nelimitări“, pentru a fi trimisă într-un egalitarism destructurant şi atemporal, sunt procese antitetice, inconfundabile. Dar întrebarea reală e alta. Poate fi artistul zilelor noastre cu adevărat deasupra ori dincolo de paradigmele timpului în care trăieşte? Cred că avem de-a face cu o falsă problemă. Artistul s-a sustras întotdeauna mecanismelor „unificatoare“ ale entropiei timpului în care a trăit pentru a se descoperi pe sine şi a se dărui (prin lucrările sale) celorlalţi, în calitatea lui de fiinţă unică. Folosindu-se în acest scop chiar de elementele specifice ale culturii şi ale ideologiilor în care a trăit şi care l-au format. Arta virtuală de astăzi, Digital art, dincolo de toată tehnologia pe care o presupune, dincolo de modificările sofisticate aduse „esteticii“ dar şi a obiectelor prin care se expune, are întotdeauna la origini o fiinţă umană, un artist ori un grup de artişti, care o propulsează, care o gândesc.

Artistul nu şi-a pierdut nici autoritatea, nici profesionalismul. Are o altă autoritate şi se bazează pe alte mijloace în exercitarea profesiei lui decât artistul altor veacuri. S-a democratizat, ca să spunem aşa, coborând din lumea spiritului „pur“ şi a metafizicului de „atelier“ în lumea tehnologiei şi a „consumismului“. Foloseşte, de pildă, computerul. Pentru a dărui insidios, violent, dar şi tandru celorlalţi semeni neliniştile, emoţiile şi opţiunile fiinţei sale individuale. Cu mijloacele „tehnice“, dar şi cu paradigmele ideatice pe care i le oferă timpul în care trăieşte.

text şi foto Nicolae Macovei

Argument subiectiv Pentru mine Digital art reprezintă accesul la un prezent opus trecutului de tristă amintire. Dar reprezintă şi o tehnică de comunicare cu ceilalţi. În acelaşi timp am vrut să neg ideea că acest „creion inteligent“ – computerul – nu poate fi un instrument cu ajutorul căruia te poţi exprima (cel puţin tot atât de bine ca şi cum ai folosi mijloacele tradiţionale: creion, hârtie, pânză etc.), aşa cum mi-a reproşat cineva. Apoi am încercat să fiu co-proprietarul unei lumi de lumină şi culoare, al unei lumi imediate şi directe (lucrările se pot vizualiza pe monitorul computerului sau pot fi proiectate). În sfârşit, Digital art mi-a oferit posibilitatea de a manipula formele şi nuanţele fără limite, proces imposibil de obţinut din punct de vedere „tehnic“ în afara computerului. Oferindu-mi, totodată, o varietate a mijloacelor de prelucrare (filtre şi diferite efecte) echivalente cu „didactica“ unui bun şi atotştiutor profesor. Pe scurt, Digital art este un instrument prin care am vrut să arăt, poate (ca într-un joc de oglinzi paralele), că sunt şi altcineva decât cel care par a fi fără computer. Aceste justificări strict subiective se pot constitui într-un argument „obiectiv“ pentru a explica adeziunea faţă de un fenomen de „avangardă“, cum este Digital art şi noua „media“? Poate că da, poate că nu! Oricum, încercarea mea de a mă exprima prin Digital art nu cred că poate fi ignorată. Cel puţin de către cei ce se apropie de computer cu scopuri, ca să spunem aşa, „profesionale“. Şi nu numai.


Nicolae Macovei – Curriculum Vitae

(Extras)

Între 1969 şi 2002 regizor scenă la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti. Turnee artistice în Israel, Germania, Austria, Franţa, Elveţia, Rusia, Slovacia şi în alte ţări. Ca actor a jucat în spectacole regizate de George Teodorescu, Adrian Lupu, Dinu Cernescu, Grigore Gonţa, Cătălina Buzoianu, Harry Eliad ş.a. Distribuit în filme regizate de D. Piţa, C. Schuller, S. Schiopul, R. Christian, J. Dayan şi alţii. Distribuit în clipuri publicitare româneşti şi străine. Din 1962 până în prezent a publicat articole, poezii, proză, reportaje, interviuri, cronici literare şi de artă plastică în ziare şi reviste: Amfiteatru, România Pitorească, România Literară, Viaţa Românească, Teatrul, Suplimentul literar al Scânteii Tineretului, Arta, România Liberă, Cotidianul, Dreptatea, Cronica, Realitatea Românească, precum şi la Radio şi T.V. etc. Între 1991 şi 1997 redactor la ziarul Cotidianul şi colaborator-editorialist la România Liberă. Debut editorial în volumele colective Caiete Literare – 1964. La Editura Eminescu apare volumul de poezii Contact – 1998. Volum virtual de poezii şi desene pe computer Un om cu trenci gri şi ilustraţii color abstracte pe C.D.-ul din P.C. Magazin, iulie 2001. Prefaţă la volumul Destine fără noi de Ciprian Chirvasiu, Ed. Badea, 2006.

Taguri:

Comentarii

  1. Websites worth visiting…

    I enjoyed reading your article, many thanks….

  2. […] în „jocul” său cu imaginea. (Grigore Roibu) Surse bibliografice: Nicolae Macovei –  Digital art (Flacăra nr.1-2/ianuarie-februarie 2007) Like this:LikeOne blogger likes this post. De […]

Comenteaza