Se spune că dihorul, ca animal de companie, e ca un copil de doi ani care nu mai creşte. Un copil însă extrem de inteligent, suferind de sindromul hiperactivităţii cu exces de atenţie. Şi care nu miroase.
„Iubitor excentric de animale caut pet pe măsură“. La un aşa anunţ poţi găsi, via internet, toate ciudăţeniile: gândaci, maimuţe, porci, piranha, tarantule, canguri, broaşte, crabi şi chiar dihori. La dihori, însă, anunţul ar trebui să sune invers: „Pet excentric caut iubitor de animale pe măsură“. Pentru că nu te califici drept proprietar de dihor decât dacă ai: bugetul pentru «achiziţie şi întreţinere», care nu e deloc minor, cel puţin trei ore libere pe zi să te joci cu zgâtia, să îi cureţi cuşca, să îi schimbi apa şi mâncarea. Şi mai ales să fii foarte, da’ foarte calm!, încât să nu te enervezi când îţi găseşti în cuibul dihorului cheile, mouse-ul, telecomanda, guma de mestecat, telefonul, ciorapii sau papucii, sau când nu le mai găseşti decât pe sub canapea. Sau deloc! Să nu te superi când răstoarnă pahare (pline!), când sapă frenetic pământul din toate ghivecele cu plante, când face „accidental“ pipi pe parchet pentru că e foarte prins de activitatea curentă şi consideră că nu are rost să mai facă doi metri până la lădiţa lui. Pe scurt, să îl iubeşti mai mult decât omeneşte, încât să-l laşi să-ţi schimbe viaţa. Şi să ai umor. Mult şi sănătos. Am aflat toate astea, invitată fiind într-o clinică veterinară din Vatra Luminoasă, FalconVet, la una dintre întâlnirile stăpânilor (acceptăm doar prin convenţie termenul, de fapt e greu de spus cine pe cine stăpâneşte!) de dihori. Un fel de playdate, adică o întâlnire de câteva ore organizată cu părinţi şi copii pentru socializare, conform Wikipedia, în cazul nostru cu „părinţi“ sosiţi şi din provincie, de dragul pufoşilor lor.
În drum spre întâlnire îmi umbla deja prin cap o idee pentru titlul reportajului, cea mai la îndemână de altfel, „Oameni şi (alt fel de) şoareci“. L-am înlocuit urgent pe Steinbeck, cu Disney, când am dat cu ochii de forfoteala nebună din sala prea mică (deşi mare) pentru nevoia de mişcare a animăluţelor. Plonjasem în plină secvenţă cu zeci de Jerry alergându-se între ei, în lipsa unui Tom. Cineva mă corectează: dihorii nu sunt şoareci, deci nu rozătoare. Fac parte din familia mustelidelor şi au fost domesticiţi cu mult timp în urmă, fiind folosiţi tocmai pentru a vâna rozătoare. Bun, am înţeles! Dar tot la desene animate mă duce tot ceea ce văd. Cine şi-l aminteşte pe Freddie din filmul Barnyard înţelege şi mai bine despre ce vorbesc: dihorii ăştia nu se deplaseaza cu viteză, ci pur şi simplu ţâşnesc, parcă s-ar catapulta din punctul A în punctul B, apoi în C şi, când crezi că l-ai văzut în colţul cel mai îndepărtat al încăperii, descoperi că tocmai l-ai ratat de sub propriu-ţi pas.
Alex Bricov, prezent la party cu Ozzie, Lea şi Minnie, mă iniţiază în tainele pasiunii lor comune şi încep să înţeleg că, din perspectivă psihologică, zvăpăiaţii ăştia îţi satisfac simultan nevoia de a proteja, de a te juca şi de a te lupta cu un adversar pus non-stop pe şotii. Şotii pentru care are toate instrumentele necesare: o inteligenţă mult peste a câinelui şi a pisicii, o curiozitate iresponsabilă şi, pentru cine a ajuns mai târziu în articolul de faţă, o dinamică absolut halucinantă.
După ce medicul Ana-Maria Ionescu ţine tradiţionala prezentare a unor cazuri medicale, cu atenţionările aferente, a noutăţilor în materie de îngrijire şi tratament, încep să le ascult poveştile lui Pif, Leeloo, Pinkye, Sto, Teivel, Boris, Sheeba, Pierre… Par extrase din rubrica „Incredibil, dar adevărat“. Cum e să te trezeşti cu pet-ul călare pe calculator, acesta cocoţat la rândul lui pe un birou înalt cu sertare, la care s-au scos mânerele, tocmai ca măsură de precauţie împotriva ingeniozităţii și inteligenţei acestor animale? Şi cum, Doamne iartă-mă, a ajuns acolo?! Ei, bine, iată cum a decurs escapada: micuţul a reuşit să găsească și cel mai mic spaţiu în care să-și introducă gheruţele pentru a deschide primul sertar de jos. Apoi a sărit în el și, proptindu-se cu lăbuţele din faţă de fundul sertarului de deasupra, l-a împins până l-a deschis, suficient cât să-şi facă loc pentru a se strecura în el. Operaţiunea s-a repetat cu fiecare sertar pe rând până când a ajuns la destinaţia dorită. Nu m-ar surprinde nici eventuale postări ciudate pe pagina personală de Facebook a stăpânului! Aşa o inteligenţă presupune şi posibilitatea educării. Cu condiţia să fii ferm, cu bobârnace peste nas şi NU-uri răspicate. Altfel fiinţe sentimentale, dihorii îţi învaţă programul şi te aşteaptă la uşă, te şi se pupă între ei. Mai aflu cum, atunci când le e sete, zgârie demonstrativ cu gheruţele orice sticlă găsită prin casă. Pentru zburdălniciile lor, Alex are şi dovezi; a imortalizat-o pe Minnie cucerind o redută semnificativă: cuva maşinii de spălat. Şi bine că veni vorba: ştiu că prima obiecţie împotriva unui dihor ca animal de companie este duhoarea din dotare. Dar vă asigur că e rezolvabilă sută la sută prin castrare. I-am ţinut în braţe, stau mărturie că aşa e! M-am retras printre ultimii, de la întâlnire, cu dor de desenele animate şi cu o duioşie în plus pentru sociabilele mustelide. Nu mi-am dat seama însă dacă ele au suferit, la despărţire. După atâta zbenguială căzuseră la datorie, prăbuşite de-a valma în cuştile lor, ca nişte gulere de blană într-un raft de magazin.