Din moţi strămoşi

Aflat la 4 km distanţă de centrul comunei Horea, Mătişeşti e unul dintre satele de moţi puternice din punct de vedere economic, ce a primit după 2007 indicatorul de localitate europeană.

„Sărăcia din Ţara Moţilor, despre care se vorbeşte atat, devine o problemă irezolvabilă prin dragostea profundă a acestor oameni pentru munţii lor singuratici şi stâncoşi. Li s-a propus, cândva, să fie colonizaţi în câmpiile fertile ale Banatului şi mulţi s-au înscris pe liste şi s-au dus bucuroşi. Dar după două luni au fugit şi s-au întors acasă, în munţi”, scrie Geo Bogza despre moţii din alte vre­muri şi munţii lor veşnici.

Cum scapi de curba întorto­cheată de la Moara Dracului, unde tiruri ticsite cu lemne tre­buie să oprească, unul câte unul, pentru a putea depăşi unghiul îngust al drumului, şi unde s-a ridicat după ’89 o privă (maga- zinelor-baruri li se spune aici „privatizări”), stau proţăpite, pe nişte coline, casele moţilor din Mătişeşti, construcţii cu cel puţin un nivel, ce par a fi ridi­cate recent. Lângă unele dintre vile se ivesc, pipernicite, lo­cuinţe modeste din lemn ce au prins, pesemne în urma trecerii anilor şi a precipitaţiilor de tot felul, o culoare închisă, parcă de mucegai. De-o parte şi de alta a carosabilului şi până sus în munte poţi vedea aliniate stive de lemne de diferite dimensiuni şi forme aşteptând să fie ridicate în camioane şi livrate în ţară.

Fostul brigadier silvic Sivu şi soţia, Eugenia, oameni cu stare din Mătişeşti, au oaspeţi. În casa lor locuieşte, din octombrie anul trecut, Monica Vasile, junior re- searcher la Institutul de Antro­pologie Socială Max Planck din Germania. La ultimul seminar de la institut, Monica a prezen­tat o variantă provizorie a date­lor strânse în Mătişeşti, cen- trându-se în special pe practicile economice ale moţilor şi pe schimbările survenite în ultima sută de ani în regiune. Acum lu­crează la o carte despre comuni­tatea prosperă din Mătişeşti.

Dimineţile în curtea lui Iosif şi a Jenicăi, gazdele noastre, sunt destul de zgomotoase dacă vre­mea este bună. Moţii trebuie să prelucreze şi să taie brazii în puţinele luni fără zăpadă din as­prii Apuseni. Comerţul cu lemn îngheaţă pe timp de iarnă, ca mai tot ce este prins sub stra­turile groase de nea. Fără să se sfiască de „turiştii” care au venit în vizită la Monica, nea Sivu îm­preună cu fiul cel mic şi cu soţia mânuiesc cu grijă şi lejeritate „ardelenească” gaterul electric cu o singură pânză. Ei îi zic banzic. Jena trece scândurile de lemn nefinisate printr-o lamă ro­tativă, iar fiul o întâmpină pe partea cealaltă, operaţiune ce poartă denumirea de dungălit.

Centrul satului Mătişeşti. Şoseaua şerpuitoare care deschide calea spre Huedin se spune că a fost construită de nemţi, cu ajutorul evreilor deportaţi.

Apoi nea Sivu încrucişează la milimetru căpriorii în grămada ce va fi mai apoi încărcată în au­tocamion. Lemnul ghidat de mâinile atente ale celor trei iese drept şi cât trebuie să fie de lat ca să corespundă dimensiunilor celor care îl cumpără. Uruitul e fierăstrăului electric încetează brusc. Generatorul trifazic de curent electric, adăpostit într-o remorcă de tir, trebuie să ia o mică pauză. Cei care până acum câteva minute munceau se în­dreaptă în direcţii diferite. Tanti Jena se duce până în casă şi îşi prepară un sirop de afine, iar Costel şi nea Sivu îşi iau fiecare câte un măr din grădină. Ne zâmbesc sincer şi ne mai în­treabă câte o vorbă-două. Nu stau prea mult la taclale, au de muncă. Acum gaterul se aude din nou.

Tot în ograda lui Sivu, ne-am întâlnit şi cu Gheorghe, cumnatul Jenicăi. Vara, când nu stă la privă sau acasă cu Ileana, soţia lui mai slobodă de gură, care îl sună mereu pe mobil când întârzie la o băută pe un­deva, Gheorghe culege ciuperci din pădure. Sunt zile în care parcurge şi 40 de kilometri „pe teren”, aşa numeşte el spaţiul în care îşi desfăşoară munca. Le vinde la punctele de colectare  din zonă, iar la sfârşitul zilei se întoarce acasă cu peste 100 de lei în urma schimbului, uneori chiar peste 200. Preţul fluc­tuează zilnic, în funcţie de vreme, grosul ofertei şi „jocu­rile” cererii – concurenţă dintre afaceriştii care cumpără marfa lui Gheorghe şi a altora ca el. Uneori suspectează că e păcălit la cântar de recepţionerul mărfii „cu o sută de grame la kil” sau cu o ciupercă la lădiţă. Pare puţin… însă fiecare gram con­tează. Sunt peste 60 de culegă­tori de ciuperci, afine şi merişoare în zonă, „păi de la fiecare câte o sută… vă daţi seama că se strânge ceva”. Pa­tronii care şi-au deschis puncte de colectare oferă pe kilogramul de ciuperci între 8 şi 18 lei,cumpără pentru export. Gheorghe e convins că „apoi tot nouă ni le vând, la cutie şi mai scumpe”.

Tanti Jena sortează afinele culese din pădure, colectate pentru Ocolul Silvic. O femeie harnică poate să facă şi 150 lei pe zi din culesul de afine.

Moţii au învăţat să specu­leze din plin bogăţiile păduri­lor. Sintagma „la munte banii se culeg de jos” e cunoscută în re­giune, natura îi ajută, ciupercile, merişoarele şi afinele fiind pro­duse comercializate din plin de localnici. Cei mai harnici dintre ei pot face într-un sezon chiar şi 3.000 de euro doar din cules.

Judecând după poveştile de viaţă strânse de Monica, pe­rioada comunistă a însemnat pentru unii moţi mari privaţiuni şi greutăţi de tot felul. La înce­put, colectivizarea i-a ocolit, iar statul a trecut cu vederea co­merţul minor cu lemne pe care îl desfăşurau prin ţară. În anii ’50, unii dintre ei şi-au găsit locuri de muncă în exploatările fores­tiere ale statului, în sudul munţilor Carpaţi, la 150 de kilo­metri de satul lor. Condiţiile de muncă ale muncitorilor fores­tieri erau deosebit de grele în co­munism, nu foarte diferite de ceea ce s-a întâmplat până în 1948, când tăierea lemnului se făcea fie manual, fie cu fierăs­traie acţionate hidraulic, joagăre pe apă.

Munca în exploatările fores­tiere de stat şi comerţul cu lemne transportate în caravane, mersul cu şandra, care era ilegal în vremea aceea, le-au asigurat moţilor un minimum de trai în perioada comunistă, o supra­vieţuire la limita existenţei. Lu­crurile s-au complicat însă în anii ’80, când Ceauşescu a intro­dus măsuri drastice de econo­misire a resurselor pentru a putea plăti datoriile externe. Având ca principală „monedă” de schimb lemnul, pe care îl comercializau pentru hrană în cadrul pieţelor informale (co­merţ minor tolerat de comu­nişti), moţii au fost afectaţi pu­ternic de scăderea preţului lemnului şi a politicii naţionale de raţionalizare a hranei.

Revoluţia din 1989 şi priva­tizarea fostelor întreprinderi şi cooperative de stat a reprezentat o binefacere pentru o comuni­tate care secole de-a rândul a exersat practicile comerciale şi abilităţile negustoreşti la limita legalităţii şi sub presiunea diverselor ocupaţii străine sau sis­teme totalitare care s-au succe­dat la conducerea ţării. Moţii au speculat schimbarea de regim din decembrie 1989 şi realităţile tranziţiei, mulţi dintre ei cumpărând, pe sume modice, drujbe, tractoare şi camioane din proprietatea cooperativelor aflate atunci în descompunere. Lucrurile au mers atât de bine pentru noii antreprenori încât după 1995 exista un banzic la fiecare trei familii din sat. Banii se făceau uşor şi fără vreun amestec prea mare din partea statului, fiecare familie cu aface­rea ei, numai cel „bolund, slăbănog sau alcoolic” nu ar fi reuşit să scoată un minimum profit de pe urma vânzării de lemn. Oameni deosebit de în­treprinzători, moţii şi-au însăi­lat rapid firme prin care să îşi le­galizeze afacerile, iar unii dintre ei şi-au mutat operaţiunile fi­nanciare în Timişoara, Arad, Craiova, Alba sau Sebeş dez­voltând aici un mediu fertil de afaceri pentru industria lemnu­lui, în timp ce alţii au rămas în localitate, pentru a intermedia exploatarea lemnului pentru cei plecaţi.

În 2008, anul în care s-a de­clanşat criza financiară mondi­ală, afacerile moţilor deveniseră extrem de profitabile, iar Mătişeştiul era cunoscut în regiune ca un fel de Las Vegas al Ardealului. Despre unul dintre oamenii de afaceri de mare suc­ces, supranumit Studentul – cel care „a fost deştept cinci minu­te”, când a cumpărat, în anii ’90, piaţa de desfacere de lemn din Timişoara, se vorbeşte că în anul în care s-a declanşat criza rula pe zi afaceri în valoare de 50.000 de euro.

Moţii fac si astăzi afaceri, chiar dacă nu mai sunt tocmai profitabile. Nimeni nu le va lua vreodată plăcerea de a face ne­goţ, de a se şti cu banul în mână. Doar că acum vânzarea lemnu­lui se face mai mult cu „banii jos”, oamenii au început să-şi calculeze costurile şi beneficiile cu mai multă atenţie, par să adopte o gândire mai planificată a muncii pe care o desfăşoară. Criza este pe sfârşite pentru ei, preţul la cherestea a crescut, „marfa a trecut ca prin foc”, iar lucrurile par să se îndrepte. Pen­tru cât timp, însă, numai bunul Dumnezeu stie.

Geo Bogza considera două lucruri de mare preţ în Munţii Apuseni, două lucruri care au făcut faima acestor locuri: aurul şi oamenii. Aurul pare că s-a as­cuns în inima munţilor, că a dis­părut pe vecie, însă urmaşii moţilor au rămas în aceleaşi locuri, la fel de uimitori şi com­plicaţi ca şi străbunii lor legen­dari. Nimic nu este întâmplător în bunăstarea de astăzi a moţilor din comuna ce poartă numele ţăranului încăpăţânat care a sfi­dat un întreg imperiu – Horea.

text si foto Alexandru TzeLe

Taguri: Almanah Flacara 2011 Tweet

Friday, December 10th, 2010 at 7:24 pm, ALMANAH FLACARA, RSS feed