Aflat la 4 km distanţă de centrul comunei Horea, Mătişeşti e unul dintre satele de moţi puternice din punct de vedere economic, ce a primit după 2007 indicatorul de localitate europeană.
„Sărăcia din Ţara Moţilor, despre care se vorbeşte atat, devine o problemă irezolvabilă prin dragostea profundă a acestor oameni pentru munţii lor singuratici şi stâncoşi. Li s-a propus, cândva, să fie colonizaţi în câmpiile fertile ale Banatului şi mulţi s-au înscris pe liste şi s-au dus bucuroşi. Dar după două luni au fugit şi s-au întors acasă, în munţi”, scrie Geo Bogza despre moţii din alte vremuri şi munţii lor veşnici.
Cum scapi de curba întortocheată de la Moara Dracului, unde tiruri ticsite cu lemne trebuie să oprească, unul câte unul, pentru a putea depăşi unghiul îngust al drumului, şi unde s-a ridicat după ’89 o privă (maga- zinelor-baruri li se spune aici „privatizări”), stau proţăpite, pe nişte coline, casele moţilor din Mătişeşti, construcţii cu cel puţin un nivel, ce par a fi ridicate recent. Lângă unele dintre vile se ivesc, pipernicite, locuinţe modeste din lemn ce au prins, pesemne în urma trecerii anilor şi a precipitaţiilor de tot felul, o culoare închisă, parcă de mucegai. De-o parte şi de alta a carosabilului şi până sus în munte poţi vedea aliniate stive de lemne de diferite dimensiuni şi forme aşteptând să fie ridicate în camioane şi livrate în ţară.
Fostul brigadier silvic Sivu şi soţia, Eugenia, oameni cu stare din Mătişeşti, au oaspeţi. În casa lor locuieşte, din octombrie anul trecut, Monica Vasile, junior re- searcher la Institutul de Antropologie Socială Max Planck din Germania. La ultimul seminar de la institut, Monica a prezentat o variantă provizorie a datelor strânse în Mătişeşti, cen- trându-se în special pe practicile economice ale moţilor şi pe schimbările survenite în ultima sută de ani în regiune. Acum lucrează la o carte despre comunitatea prosperă din Mătişeşti.
Dimineţile în curtea lui Iosif şi a Jenicăi, gazdele noastre, sunt destul de zgomotoase dacă vremea este bună. Moţii trebuie să prelucreze şi să taie brazii în puţinele luni fără zăpadă din asprii Apuseni. Comerţul cu lemn îngheaţă pe timp de iarnă, ca mai tot ce este prins sub straturile groase de nea. Fără să se sfiască de „turiştii” care au venit în vizită la Monica, nea Sivu împreună cu fiul cel mic şi cu soţia mânuiesc cu grijă şi lejeritate „ardelenească” gaterul electric cu o singură pânză. Ei îi zic banzic. Jena trece scândurile de lemn nefinisate printr-o lamă rotativă, iar fiul o întâmpină pe partea cealaltă, operaţiune ce poartă denumirea de dungălit.
Centrul satului Mătişeşti. Şoseaua şerpuitoare care deschide calea spre Huedin se spune că a fost construită de nemţi, cu ajutorul evreilor deportaţi.
Apoi nea Sivu încrucişează la milimetru căpriorii în grămada ce va fi mai apoi încărcată în autocamion. Lemnul ghidat de mâinile atente ale celor trei iese drept şi cât trebuie să fie de lat ca să corespundă dimensiunilor celor care îl cumpără. Uruitul e fierăstrăului electric încetează brusc. Generatorul trifazic de curent electric, adăpostit într-o remorcă de tir, trebuie să ia o mică pauză. Cei care până acum câteva minute munceau se îndreaptă în direcţii diferite. Tanti Jena se duce până în casă şi îşi prepară un sirop de afine, iar Costel şi nea Sivu îşi iau fiecare câte un măr din grădină. Ne zâmbesc sincer şi ne mai întreabă câte o vorbă-două. Nu stau prea mult la taclale, au de muncă. Acum gaterul se aude din nou.
Tot în ograda lui Sivu, ne-am întâlnit şi cu Gheorghe, cumnatul Jenicăi. Vara, când nu stă la privă sau acasă cu Ileana, soţia lui mai slobodă de gură, care îl sună mereu pe mobil când întârzie la o băută pe undeva, Gheorghe culege ciuperci din pădure. Sunt zile în care parcurge şi 40 de kilometri „pe teren”, aşa numeşte el spaţiul în care îşi desfăşoară munca. Le vinde la punctele de colectare din zonă, iar la sfârşitul zilei se întoarce acasă cu peste 100 de lei în urma schimbului, uneori chiar peste 200. Preţul fluctuează zilnic, în funcţie de vreme, grosul ofertei şi „jocurile” cererii – concurenţă dintre afaceriştii care cumpără marfa lui Gheorghe şi a altora ca el. Uneori suspectează că e păcălit la cântar de recepţionerul mărfii „cu o sută de grame la kil” sau cu o ciupercă la lădiţă. Pare puţin… însă fiecare gram contează. Sunt peste 60 de culegători de ciuperci, afine şi merişoare în zonă, „păi de la fiecare câte o sută… vă daţi seama că se strânge ceva”. Patronii care şi-au deschis puncte de colectare oferă pe kilogramul de ciuperci între 8 şi 18 lei,cumpără pentru export. Gheorghe e convins că „apoi tot nouă ni le vând, la cutie şi mai scumpe”.
Tanti Jena sortează afinele culese din pădure, colectate pentru Ocolul Silvic. O femeie harnică poate să facă şi 150 lei pe zi din culesul de afine.
Moţii au învăţat să speculeze din plin bogăţiile pădurilor. Sintagma „la munte banii se culeg de jos” e cunoscută în regiune, natura îi ajută, ciupercile, merişoarele şi afinele fiind produse comercializate din plin de localnici. Cei mai harnici dintre ei pot face într-un sezon chiar şi 3.000 de euro doar din cules.
Judecând după poveştile de viaţă strânse de Monica, perioada comunistă a însemnat pentru unii moţi mari privaţiuni şi greutăţi de tot felul. La început, colectivizarea i-a ocolit, iar statul a trecut cu vederea comerţul minor cu lemne pe care îl desfăşurau prin ţară. În anii ’50, unii dintre ei şi-au găsit locuri de muncă în exploatările forestiere ale statului, în sudul munţilor Carpaţi, la 150 de kilometri de satul lor. Condiţiile de muncă ale muncitorilor forestieri erau deosebit de grele în comunism, nu foarte diferite de ceea ce s-a întâmplat până în 1948, când tăierea lemnului se făcea fie manual, fie cu fierăstraie acţionate hidraulic, joagăre pe apă.
Munca în exploatările forestiere de stat şi comerţul cu lemne transportate în caravane, mersul cu şandra, care era ilegal în vremea aceea, le-au asigurat moţilor un minimum de trai în perioada comunistă, o supravieţuire la limita existenţei. Lucrurile s-au complicat însă în anii ’80, când Ceauşescu a introdus măsuri drastice de economisire a resurselor pentru a putea plăti datoriile externe. Având ca principală „monedă” de schimb lemnul, pe care îl comercializau pentru hrană în cadrul pieţelor informale (comerţ minor tolerat de comunişti), moţii au fost afectaţi puternic de scăderea preţului lemnului şi a politicii naţionale de raţionalizare a hranei.
Revoluţia din 1989 şi privatizarea fostelor întreprinderi şi cooperative de stat a reprezentat o binefacere pentru o comunitate care secole de-a rândul a exersat practicile comerciale şi abilităţile negustoreşti la limita legalităţii şi sub presiunea diverselor ocupaţii străine sau sisteme totalitare care s-au succedat la conducerea ţării. Moţii au speculat schimbarea de regim din decembrie 1989 şi realităţile tranziţiei, mulţi dintre ei cumpărând, pe sume modice, drujbe, tractoare şi camioane din proprietatea cooperativelor aflate atunci în descompunere. Lucrurile au mers atât de bine pentru noii antreprenori încât după 1995 exista un banzic la fiecare trei familii din sat. Banii se făceau uşor şi fără vreun amestec prea mare din partea statului, fiecare familie cu afacerea ei, numai cel „bolund, slăbănog sau alcoolic” nu ar fi reuşit să scoată un minimum profit de pe urma vânzării de lemn. Oameni deosebit de întreprinzători, moţii şi-au însăilat rapid firme prin care să îşi legalizeze afacerile, iar unii dintre ei şi-au mutat operaţiunile financiare în Timişoara, Arad, Craiova, Alba sau Sebeş dezvoltând aici un mediu fertil de afaceri pentru industria lemnului, în timp ce alţii au rămas în localitate, pentru a intermedia exploatarea lemnului pentru cei plecaţi.
În 2008, anul în care s-a declanşat criza financiară mondială, afacerile moţilor deveniseră extrem de profitabile, iar Mătişeştiul era cunoscut în regiune ca un fel de Las Vegas al Ardealului. Despre unul dintre oamenii de afaceri de mare succes, supranumit Studentul – cel care „a fost deştept cinci minute”, când a cumpărat, în anii ’90, piaţa de desfacere de lemn din Timişoara, se vorbeşte că în anul în care s-a declanşat criza rula pe zi afaceri în valoare de 50.000 de euro.
Moţii fac si astăzi afaceri, chiar dacă nu mai sunt tocmai profitabile. Nimeni nu le va lua vreodată plăcerea de a face negoţ, de a se şti cu banul în mână. Doar că acum vânzarea lemnului se face mai mult cu „banii jos”, oamenii au început să-şi calculeze costurile şi beneficiile cu mai multă atenţie, par să adopte o gândire mai planificată a muncii pe care o desfăşoară. Criza este pe sfârşite pentru ei, preţul la cherestea a crescut, „marfa a trecut ca prin foc”, iar lucrurile par să se îndrepte. Pentru cât timp, însă, numai bunul Dumnezeu stie.
Geo Bogza considera două lucruri de mare preţ în Munţii Apuseni, două lucruri care au făcut faima acestor locuri: aurul şi oamenii. Aurul pare că s-a ascuns în inima munţilor, că a dispărut pe vecie, însă urmaşii moţilor au rămas în aceleaşi locuri, la fel de uimitori şi complicaţi ca şi străbunii lor legendari. Nimic nu este întâmplător în bunăstarea de astăzi a moţilor din comuna ce poartă numele ţăranului încăpăţânat care a sfidat un întreg imperiu – Horea.
text si foto Alexandru TzeLe
