Dincolo de Mekong

A fost odată când Regatul Siamului – actuala Thailanda – era cel mai mare din sud-estul Asiei. Regii siamezi, majoritatea numiţi Rama, luptând ei înşişi de obi­cei, de pe spinarea unui prea-sfânt elefant alb, la conducerea armatei regale? nu fuseseră NICIODATĂ învinşi. Regatul Siamului era aşadar cel mai tare şi cel mai marer cuprinzând provincia Laosîn nord-est. Expansiunea colonială franceză a pus însă capăt acestei stări de lucruri, Regele de pe atunci, prevăzând un război inechitabil, a cedat, pur şi simplu, provincia, Franţei. Astăzi Vietnamul este cea mai mare ţară sud-est asiatică, iar cei mai patrioţi thailandezi plâng încă după gloria apusă, nu vor să audă de francezi – foarte prost văzuţi în Regat, într-adevăr – şi suspină după micul Laoş, de care îi desparte Triunghiul de Smarald (zonă tip No Man’s Land) şi fluviul Mekong. Mă aflu în supra-aglome- ratul Bangkokşi, dinspre nord, numai iarna, mai bate un vânt uşor care aduce cu sine o adiere de tropice triste şi un dor de ducă. S-a terminat iarna şi a venit vacanţa de primăvară, cu temperaturi de peste 40 de grade. Până aici mi-a fost; e timpul unei mici călătorii dincolo de Mekong.

Thailanda este şi în prezent un regat, politic vorbind o formă tipică de monarhie consti­tuţională. Regele Rama al IX-lea, Regina Siriphet şi cele două Prinţese sunt veneraţi şi chiar iubiţi. Multe dintre prevederile Guvernului te fac să te întrebi serios dacă Thailanda este chiar o democraţie, aşa cum se pretinde, şi ziarele de limbă engleză de peste tot din Regat nu înce­tează să critice statu-quo-ul. Stop cadru. Thailanda se învecinează cu Malaezia, Cam- bodgia, Birmania şi Laos, se află în regiunea Vietnamului, a musulmanei Indonezii şi, cel puţin în zonă, este cel mai democratic stat. Do­vadă că mulţi locuitori ai ţărilor vecine primesc aici azil politic. Aşadar, oricând te afli în Thailanda şi vrei să vizitezi o ţară limitrofă, este bine să te gândeşti de două ori şi să-ţi asiguri măcar un safe return în ceea ce este totuşi o oază a libertăţii şi a siguranţei în sud-estul Asiei. Mă bătea gândul, de exemplu, să fac o incursi­une în Cambodgia, să văd ceva din capitala Phnom-Penh şi absolut totul la templul din inima junglei AngkhorWat. Ghinion, trebuie s-o las însă pe mult mai târziu căci ţara aceea continuă totuşi să fie o dictatură militară, să-i trateze pe foştii khmeri roşii cu menajamente şi este în general un butoi cu pulbere: iată, datorită unei chestii de nimic, o starletă thailandeză care a declarat la Phnom-Penh că toată Cambodgia ar trebui să aparţină Marelui Siam, cambodgienii s-au apucat să dea foc peste tot steagurilor thai, firmelor thai şi în general să facă scandal violent pe străzile Capitalei, iar la frontieră este haos. Conform ziarelor, odată ce treci în Cambodgia, nu se ştie dacă te vei mai putea întoarce în si­guranţă în Thailanda. Snif, Angkhor Wat, va tre­bui să ne vedem altădată.

Imi îndrept aşadar atenţia spre mult mai paşnicul Laos. Nu că aici libertatea ar fi în floare. Laosul este o ţară comunistă, iar regimul este aproape la fel de rău precum cel ceauşist pe care nu-l regret nici cât un vălătuc de smog dens pe care-l las în urmă părăsind Bangkokul. To­varăşii laoţieni sunt totuşi mai aparte. Comerţul este ceva între controlat şi economia de piaţă, iar Partidul însuşi îl respectă pe fostul Rege, despre a cărei întoarcere se discută. Siguranţa nu pare să pună probleme aici şi, în acelaşi timp, se trec cu vederea multe chestii gen de-astea aşa mai cool.

Călătoresc cu Mike, un hippiot australian care chiar şi le ia la purtător, eu neştiind nici măcar de ele până la punerea lor ulterioară sub nas, şi, la bordul unui jeep, ne îndreptăm către nord-est.

<

Părăsim câmpia tropicală şi trecem dealuri înverzite şi chiar munţi. Nu asta mă interesează însă. Sunt mai axată pe chestiunile materiale şi ura! Nord-estul este paradisul shoppingiM. Genţi, creme, sarong-uri, ţoale de toate felurile sunt la jumătate de preţ aici faţă de Bangkok. Ubon Ratchatani, Khon Kaen – unde facem un detur spre a obţine viza laoţiană la un consulat mult mai puţin aglomerat decât cel din Capitală Mukdahan, pe ţărmul Mekongului, sunt centre de aprovizionare pe care nu trebuie să le ratezi dacă punctul tău G este g-ul de la shopping. La Mukdahan ne lasă jeep-ul şi stăm o noapte la hotel, căci este deja după-amiază şi am ratat ultimul ferry din ziua aceea.

A plouat puţin de dimineaţă căci tocmai este început de anotimp ploios şi cheiul este aproape curat, dar nu şi Mekongul. Cel mai mare fluviu asiatic nu este nicidecum o Dunăre albastră, apele sale fiind mai degrabă tulburi. Chihlimbarie: exact aşa era lumina care venea dinspre Mekong. Urcăm în ferry la debarcader şi, nici odată pe aces­ta, nu zărim mare lucru din ţărmul de din­colo. Lume mai mult săracă – nici o maşină -, cărând tot felul de paporniţe imense care îmi imaginez că sunt pline cu bunuri de larg consum inaccesibile în Laos. Nu ştiu ce-şi imaginează businessman-ul american la costum cu care ne băgăm în seamă, ca toate feţele albe naufragiate în această parte a globului: el nu a cunoscut comunis­mul şi acel mic trafic îi este probabil cu totul străin. începe să plouă din nou şi toată lumea îşi deschide umbrelele. Melan­colie, spleen, un peisaj demn de impre- sionişti sau măcar de o stampă japoneză. Văd în sfârşit ţărmul celălalt, un frunziş dens de un verde întunecat.

O oră şi jumătate: atât a durat traver­sarea sau poate chiar atât de mult mi s-a părut sub trista ploaie tropicală. Un mic debarcader şi o pancartă care anunţă că ne aflam în orăşelul portuar pe care voiam atât de mult să-l văd: Savannakhet.

<

Verificarea paşapoartelor nu durează mult şi trecem repede de frontieră în ceea ce este o adunătură de buticuri cu haine, îmi cumpăr două topuri super şic la un preţ de nimic. Shoppingu\ nu pare a se fi termi­nat în nord-estul Thailandei; aici este chiar mai ieftin. Un tuk-tuk, motocicletă cu un compartiment ataşat pentru clienţi, adică un pur taxi sud-est asiatic, ne conduce la motelul Sans-Souci.

• Ce-o însemna?, m-am întrebat întot­deauna!

• No Care, îi explic lui Mike care a fost aici de mai multe ori, fără să se scalde totuşi în sauna culturală franceză. Recep- ţionerul vorbeşte franceza şi doar puţină engleză, iar, după cum văd pe culoarele din afara camerelor noastre, şi paznicii sunt la nivel de comment ga va? Comme ci, comme ga. Nu stau mult să mă conversez cu bodyguarzii că apare Mike din camera lui şi vrea aparent să intre în a mea. „Avem de discutat”, anunţă el. Discuţia se reduce la expunerea unor chestii cool, anume câteva joint-uri de ganja- marijuana din Triunghiul de Aur – cu care Mike a trecut Mekongul. „La dracu’l”, îi spun. „Cât pe ce să putre­zim într-o închisoare comunist-regalistă!” „They never check” (nu verifică niciodată), afirmă Mike cu acel rânjet tipic de hippiot australian mai lay back chiar decât de regulă. Şi întotdeauna plăcerea unui addict este să împartă iarba cu altcineva şi care alta decât mine. Pufăim fiecare câte două joint-uri şi, cum tocmai este ora prânzului, pornim apoi veseli şi înfometaţi în căutarea unui bistro. Mike îl are în vedere pe unul anume care serveşte sandwhich baguette- pathe. Oh la la, deja zece ani de când am părăsit Parisul şi un an de când mi-am luat la revedere de la Micul Paris, aşa că n-am mai mâncat de foarte mult timp aşa ceva.

Dar, până să ajungem acolo, avem de străbătut câteva străzi. Toate sunt asfaltate cu caldarâm şi nu trece nici măcar o moto­cicletă sau bicicletă. Casele sunt toate în stil franţuzesc şi totul degajă liniştea impor­tată dintr-o străveche Europă. în Thailanda, totul este extrem asiatic, pe alocuri cu fason american, dar aici harta globului pare a fi luat-o razna. Astfel, după două joint-uri, mă întreb ce caută toţi aceşti asiatici în paşnica suburbie Limour de la nord de Paris unde mi-am petrecut atâtea week- enduri. Ah, da, suntem în Laos, îmi dau seama când în sfârşit trece un tuk-tuk pe lângă noi. Şi totuşi, este atât de Frenchy.

Frenchy este şi bistro-ul unde ne instalăm în vederea pathe-ului. Este unul original de ficat de gâscă. Gustul nu înşală; a fost fără îndoială obţinut în stil francez. Şi ştiţi care este stilul francez de obţinere a ficatului de gâscă? Ei, bine, este atât de barbar încât mi se face pielea de gâscă atunci când mă gândesc şi n-am să-l descriu aici. Of, fie! Bietei gâşte i se dau de îngurgitat atâtea castane de i se apleacă şi până când ficatul i se îngraşă şi explodea­ză. Brr, ce moarte ! Adevărat horrorşi ade­vărate brute francezii ăştia! Mă gândesc însă la cu totul altceva când gust din sand- wichul de baghetă.

Propun să menţinem stilul francez şi să servim desertul şi cafeaua la un alt bistro. Trecem de catedrala catolică în jurul căreia mişună câţiva misionari, de alte străduţe stil suburbie pariziană şi, în plină stradă, ne aşezăm pe terasa unui local cochet. înăun­tru, pe pereţi, reproduceri cu postere ale lui Toulouse-Lautrec şi veioze franţuzeşti cu abajururi roşii. Cer un miile feuilles şi un cafe serre. Şi, nu, hotărât lucru, nu mă simt în Asia, ci pe undeva prin Europa renascen­tistă.

Ne îndreptăm apoi către shopping şi aici, printre tarabe şi preţuri de nimic, este fără îndoială Asia. Nu mai este însă nimic când se lasă seara şi luminile încep să se stingă. Ne interesăm despre programul dis­cotecilor, căci vreau să-mi etalez cel puţin unul dintre topurile sexy pe care le-am achiziţionat. Comunismul dracului, îmi zic când aflu că toate dau mai ales disco laoţian şi închid la 10:00-11:00. Asta este, nu ne mai rămâne decât să luăm masa de seară. Creveţi în sos bechamel şi rocque- fort: g’est la vie â Savannakhet, plătim con­sumaţia – o nimica toată – şi ne întoarcem pentru alte două joint-uri la Sans-Souci. Laos-ul este totuşi cool, îmi zic atunci când îmi dau seama că paznicii nu au făcut nimic deşi, pe sub uşă, din camera mea, mirosea puternic a ganja. Hotărâm însă să mai petrecem încă o zi aici, în orăşelul portuar, în loc să ne ducem la Vientiane, Capitala, ale cărei poze le-am studiat cum ilustrau nişte imobile de locuinţe foarte asemănă­toare ghetourilor ceauşiste, pantelimoane tropicale, către care nu mă atrage nimic.

După alte câteva zeci de ore suntem înapoi la Mukdahan, pe teritoriul Regatului, şi aici, pot în sfârşit să-mi etalez topul cycla- men cu motive argintii într-una dintre dis­cotecile de pe ţărm, mult după miezul nopţii. Of, Mike strică cheful tuturor căci a fumat prea multă ganja şi acum s-a urcat pe scenă, a înşfăcat o chitară şi lălăie Oceans Apart. Hm, îmi zic… Un singur flu­viu poate separa lumi complet diferite. Me­kong: Thailanda / Laos – Lumină şi Tene­bre, Exuberanţă şi Melancolie, Libertate, comunism. Şi încă a fost atât de plăcut la Savannakhet, departe de îndoctrinata Vien­tiane, în portul cu aerul său atât de galic şi nonşalant: Dincolo de Mekong, în fosta colonie minionă, unde totul părea lipsit de griji, departe de viitor şi chiar de prezent.