Doctor în trandafiri

A  înfrumuseţat lumea inventând trandafiri. Peste 50 de soiuri, care  de care  mai delicate. Şi peste 50 de ani dedicaţi unei mari pasiuni. De la Cluj, domnul Ştefan Wagner, doctor în trandafiri, ne predă o frumoasă lecţie  de horticultură. Şi de viaţă!

 

❙     Cum și unde a apărut pasiunea dumneavoastră pentru  trandafiri? Aţi avut un mentor?

Părinţii mei au avut  o pepinieră unde produceau pomi  şi trandafiri, în comuna Unirea,  judeţul Alba.  Eu, școlar  fiind,  îi  ajutam în  fiecare vară la lucrările de altoit. Până la urmă am învăţat să pregătesc  portaltoii, să leg altoiurile şi, în final, să execut  altoirea  propriu-zisă, astfel  că, pe la nouă-zece ani,   ştiam,  deja, toate  lucrările legate  de altoit. Apoi am ajuns ucenic de pepinieră,  la Aiud,  unde se produceau vreo  250 de soiuri  diferite, din clase diferite. Trandafirii  intrau, prin  urmare, în preocupările mele  zilnice,  așa că s-au înmulţit şi cunoştinţele mele   despre  această   plantă atât  de  frumoasă şi  utilă.  În tinereţe, mentorul meu  a fost bunicul, sub îndrumarea şi supravegherea căruia  dragostea pentru trandafiri a devenit mai intensă. Când  am ajuns  la Staţiunea de Cercetări din Cluj,  un   exemplu  bun   mi-a fost directorul de atunci, Rudolf  Palocsay, el însuşi  un ameliorator consacrat de la care  am  învăţat multe  lucruri necesare în această  muncă.

 

❙ După   Facultatea  de Horticultură din  București,  absolvită în  1956, aţi lucrat  41 de ani, fără întrerupere,    la  Staţiunea  Pomicolă  Cluj.  Era   un  mediu   potrivit pentru pasiunea dv.? Aţi fost sprijinit?

În anii 1960-1975 era un mediu potrivit pentru  pasiunea mea, care a devenit şi sarcină de serviciu. Erau  fonduri suficiente şi trandafirilor li s-a dat   atenţia  cuvenită.  După  1975 lucrurile s-au schimbat în rău şi datorită unor adversităţi personale între mine şi conducătorul de  atunci   al  instituţiei.  Am  fost  mereu criticat, mi  s-au  cerut  lucruri care  nu trebuiau făcute,  omologarea noilor  mele  soiuri  a fost sabotată. Cu toate acestea,  nu am renunţat şi bine am făcut, pentru că, ulterior, apariţia acestor soiuri  a fost folositoare pentru ţară.

 

 

❙     Vă  rog  să  ne  povestiţi când și cum aţi creat primul soi de trandafir. Cum l-aţi botezat, câte  i-au urmat?

Am început să lucrez  în domeniul ameliorării trandafirilor  din  1962, când  s-au  făcut  primele hibridări. Dintr-o combinaţie formată din soiurile Coup de Foudre (de  culoare roşu-portocaliu, fiind soiul- mamă) şi Paprika (roşu-carmin, cu frunziș sănătos, ca soi- tată),  am  obţinut chiar  două soiuri,  respectiv Foc de tabără (cu flori roşu-foc, rezistenţă bună faţă de boli şi ger) și Luchian (flori roșu-cărămiziu). Găsirea  unui nume pentru un soi nou este uneori mai dificilă decât munca de creaţie în sine. Trebuie  să ai imaginaţie şi puţină cultură generală ca să găseşti  un  nume  adecvat. La Foc de tabără mi-a sărit „scânteia” orientându-mă după culoarea petalelor, roşu-foc.  În peste  40 de  ani  de  existenţă, acest  soi  a avut  o carieră frumoasă,  decorează multe  orașe din România, este prezent și în cimitire,  datorită rezistenţei sale  la  mediu,  iar  mie  mi-a adus  câte o medalie de argint la concursurile din Roma (1973) şi Hradec Kralove (actuala  Cehie,   1975).  După Foc de  tabără au   urmat  încă vreo  50 de  soiuri,  ceea ce nici nu-i  mult,  dar  eu am  lucrat  şi în cercetarea pomicolă.

 

Ştefan Wagner şi Regina Mamă Elisabeta, patroana de onoare a  Societăţii Engleze Regale  a Rozelor.

„Eram  atât  de emoţionat de această întâlnire, în 1 iulie 1968, deşi nu era  cazul, Regina  Mamă fiind deosebit de sociabilă şi şarmantă, încât nu ştiu  clar nici azi ce am discutat cu Ea”, mărturiseşte interlocutorul nostru.

 

 

❙     Cât este muncă și cât este inspiraţie în acest domeniu?

Muncă  este multă, inspiraţie mai puţină. Deşi rezultate bune    se    pot    obţine    doar printr-o combinare potrivită a partenerilor (părinţilor), hazardul,  întâmplarea  joacă  și aici un rol important.

 

❙     Iubiţi un soi anume? Dacă da, de ce?

Iubesc   mai   multe   soiuri, din  motive legate  de  culoarea florilor,  rezistenţă la  boli  și  la frig,  parfum… Dintre   soiurile create de mine,  prefer   Doamnă în  mov,  Foc de tabără, Petrina, Cluj 2010,   Rusticana, Rosadora. Cred  că nu există soiuri  perfecte  şi că amelioratorii întotdeauna mai găsesc câte ceva de îmbunătăţit.

 

❙     Sunteţi membru  fondator al Federaţiei  Mondiale a Societăţilor de Roze.  Vă rog să ne descrieţi activitatea dv. în cadrul acestui for internaţional.

Da, România, ca ţară, a devenit membră fondatoare a Federaţiei Mondiale a Societăţilor  de Roze prin  prezenţa și votul meu „pro” la o conferinţă mondială  convocată în  acest scop, care a avut  loc la Londra, în iunie-iulie 1968. Eu am  fost invitat acolo de Societatea Regală Engleză  a rozelor. După ani de muncă și unele  rezultate remarcabile, în 2006, la congresul   din   Osaka,   am   fost  ales unul dintre vicepreşedinţii Federaţiei. Am  participat la congresele din RF Germania (1983), Canada (1985), Noua Zeelandă (1994), Benelux (1997), SUA (2000), Scoţia (2003) și, de  obicei, am avut câte un referat susţinut în plen.   În 1991, la un an  de  la  înfiinţarea  asociaţiei noastre naţionale, ne-am  afiliat la   Federaţia Mondială. Am scris mai multe articole în reviste  de  specialitate, am  publicat niște cărţi în domeniu… Pentru contribuţia mea la promovarea rozelor  pe  plan   mondial  am fost distins cu Premiul Mondial al Rozelor (Houston, Texas, SUA, în 2000) şi cu Medalia de Argint  a Federaţiei (Vancouver, Canada, 2009).

 

 

❙     Cum  aţi  caracteriza România, din punctul de vedere al culturii trandafirului,  în  contextul internaţional?

Românii,  ca şi alte popoare, iubesc mult trandafirii. Ca dovadă, nu  găseşti  curte, grădină sau parc public  fără trandafiri. Din  nefericire, însă, cunoştinţele românilor  despre trandafiri, luate în general, sunt destul de limitate. Îngrijirea nu se face corect, mă refer le efectuarea tăierilor, aplicarea îngrăşămintelor, udatul. Nici cunoştinţele  privind cultura trandafirilor în spaţii  protejate, sere, solarii, nu sunt  suficiente.

Asociaţia Amicii Rozelor din România,  înfiinţată de mine,  în 1990,  și  care  are  acum  peste 1.700 de  membri, nu  a  reuşit să-şi  atingă  scopurile, din cauza  faptului că românul, când  îl întrebi  dacă ar intra  sau nu în asociaţie,  răspunde invariabil   „dar  io cu ce mă aleg?”. În astfel de organizaţii se cere şi puţin voluntariat, or românilor le  este  străin   acest   aspect   al vieţii,  de a face ceva bine pentru  o comunitate oarecare, fără răsplată materială. În  alte asociaţii, în ţări occidentale, am văzut grofiţe  şi  baronese care lucrau  pentru pregătirea unei expoziţii de trandafiri fără să le cadă  titlurile nobile  din  cauza asta,   dimpotrivă.  La  noi  aşa ceva vezi mai rar….

 

 

❙     Ce  ţări   aţi   vizitat, în legătură cu acest subiect? Există undeva un „Rai al trandafirilor”? Dacă  da, unde și cum arată el?

Doamne, am  vizitat   multe ţări: Africa de Sud, Anglia, Australia, Austria, Bulgaria, Canada, Elveţia, ambele Germanii,  Irlanda  de   Nord, Irlanda, Italia, Japonia,  Moldova,  Noua Zeelandă, Polonia, Rusia, Scoţia, Slovacia, Slovenia, SUA şi Ungaria. Cheltuielile legate  de aceste deplasări, de cele mai multe  ori, au fost suportate din buzunarul propriu, la  care  au  contribuit unii prieteni, rude din străinătate, oficiali ai unor organizaţii similare din alte ţări, care mi-au asigurat cazare,  cheltuieli pentru biletele de avion, bani de buzunar sau transport intern gratuit. Deplasările în străinătate  au  fost  complicate mai  ales înainte de 1989,   din cauza greutăţilor în obţinerea vizelor. Dacă există un „Rai al trandafirilor”?  Poate  că există  şi, dacă da, atunci se găseşte în Noua Zeelandă. Nicăieri  n-am  văzut trandafiri frumoși ca acolo, deși mi-au  plăcut și cei din Germania, Elveţia,  Italia, Franţa,  Anglia,  Australia sau Japonia.

 

❙     Aveţi câteva sfaturi generale  pentru  cultivarea și îngrijirea trandafirilor?

Nu se pot da sfaturi generale  pentru  cultivarea nici  unei plante, deci nici pentru trandafiri.  Generalităţile nu  ne  ajută decât  să stricăm ceva. Vă recomand să luaţi  o carte  bună,  de specialitate, şi să o citiţi cu atenţie, aşa ajungeţi departe…

 

❙     Unde putem vedea soiurile de trandafiri create de Ștefan Wagner?

Trandafirii creaţi  de  mine încă  se pot  vedea la Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Horticolă din Cluj,  dar  nu știu până când. Cercetarea horticolă a fost distrusă, de toate  guvernele postrevoluţionare, nepricepute în ale agriculturii.

 

❙     În România se poate  trăi decent dintr-o astfel de pasiune?

Da, dacă ai venituri din altă parte  pentru a finanţa lucrările de ameliorare. Dacă produci și valorifici  trandafiri, de pildă.

 

❙     Ce aţi schimba în viaţa dv. dacă aţi lua-o de la capăt?

Cred că nu aş schimba prea multe. Mi-aş întări  voinţa, crezul în posibilitatea de a realiza lucruri importante, aş face mai multă mişcare, sport,  aş duce  o viaţă mai sănătoasă şi mai ordonată, aş citi mai multă literatură beletristică şi de specialitate, aş  învăţa spaniola şi italiana,  mi-aş  perfecţiona franceza şi  engleza şi  limba  mea maternă, germana. Româna şi maghiara le cunosc  bine,  chiar foarte   bine.   Cred   că   atâtea ajung şi pentru o altă viaţă….

 

❙     Sunteţi o persoană foarte activă, nu s-ar zice că aţi intrat în al nouălea deceniu de viaţă. Aveţi și alte pasiuni? Un secret al „tinereţii fără bătrâneţe”?

Îmi place să schiez, la nebunie.  E cea mai  mare  plăcere  a mea. Alunecarea pe schiuri, dacă se face în siguranţă şi cu o anumită eleganţă, este  pentru mine  un  delir.  De aceea,  când pot  merg  la schi. Am schiat  în Italia,  Slovenia,   Austria, Germania,  Franţa şi Slovacia,  mai ales în alte ţări, unde serviciile sunt  bune,  sigure  şi relativ  ieftine.  Din  acest  motiv   şi  încă altele eu nu mai schiez în România de vreo nouă ani. Îmi mai place  şi înotul,   fac la piscină,  din   două în  două zile, câte 600-800 de metri.  Nu  mai fumez  de  peste  34 de  ani,  dar beau  un  pahar cu  vin  bun,  o bere bună  sau chiar un whisky, o ţuică,  fără  excese,  doar  așa, de plăcere. Am şi o oarecare socializare,   o prietenă,   mergem la  film, concert, teatru, restaurant, unde uneori mai şi  dansăm. Secretul  unei  vieţi  de tipul  „tinereţe fără bătrâneţe”? Eu nu prea  am astfel de secrete, dar încerc să trăiesc după unele  concepte sănătoase, căutând, în primul rând, să fiu „sănătos la cap”. Fac multă mişcare, citesc destul de mult, caut  să  nu  intru în  panică   la cele  mai  mici  probleme. Cred că  îmbătrânirea  se  poate amâna, sau  trăi  frumos, dacă ne bucurăm când  putem dărui și  ne mulţumim cu puţin când primim ceva.  E  important să preţuim ceea ce avem  şi să nu tânjim  după cetăţile din vis.

Taguri: Almanah Flacara 2012 Tweet

Monday, July 23rd, 2012 at 10:54 am, ALMANAH FLACARA, RSS feed