A înfrumuseţat lumea inventând trandafiri. Peste 50 de soiuri, care de care mai delicate. Şi peste 50 de ani dedicaţi unei mari pasiuni. De la Cluj, domnul Ştefan Wagner, doctor în trandafiri, ne predă o frumoasă lecţie de horticultură. Şi de viaţă!
❙ Cum și unde a apărut pasiunea dumneavoastră pentru trandafiri? Aţi avut un mentor?
Părinţii mei au avut o pepinieră unde produceau pomi şi trandafiri, în comuna Unirea, judeţul Alba. Eu, școlar fiind, îi ajutam în fiecare vară la lucrările de altoit. Până la urmă am învăţat să pregătesc portaltoii, să leg altoiurile şi, în final, să execut altoirea propriu-zisă, astfel că, pe la nouă-zece ani, ştiam, deja, toate lucrările legate de altoit. Apoi am ajuns ucenic de pepinieră, la Aiud, unde se produceau vreo 250 de soiuri diferite, din clase diferite. Trandafirii intrau, prin urmare, în preocupările mele zilnice, așa că s-au înmulţit şi cunoştinţele mele despre această plantă atât de frumoasă şi utilă. În tinereţe, mentorul meu a fost bunicul, sub îndrumarea şi supravegherea căruia dragostea pentru trandafiri a devenit mai intensă. Când am ajuns la Staţiunea de Cercetări din Cluj, un exemplu bun mi-a fost directorul de atunci, Rudolf Palocsay, el însuşi un ameliorator consacrat de la care am învăţat multe lucruri necesare în această muncă.
❙ După Facultatea de Horticultură din București, absolvită în 1956, aţi lucrat 41 de ani, fără întrerupere, la Staţiunea Pomicolă Cluj. Era un mediu potrivit pentru pasiunea dv.? Aţi fost sprijinit?
În anii 1960-1975 era un mediu potrivit pentru pasiunea mea, care a devenit şi sarcină de serviciu. Erau fonduri suficiente şi trandafirilor li s-a dat atenţia cuvenită. După 1975 lucrurile s-au schimbat în rău şi datorită unor adversităţi personale între mine şi conducătorul de atunci al instituţiei. Am fost mereu criticat, mi s-au cerut lucruri care nu trebuiau făcute, omologarea noilor mele soiuri a fost sabotată. Cu toate acestea, nu am renunţat şi bine am făcut, pentru că, ulterior, apariţia acestor soiuri a fost folositoare pentru ţară.
❙ Vă rog să ne povestiţi când și cum aţi creat primul soi de trandafir. Cum l-aţi botezat, câte i-au urmat?
Am început să lucrez în domeniul ameliorării trandafirilor din 1962, când s-au făcut primele hibridări. Dintr-o combinaţie formată din soiurile Coup de Foudre (de culoare roşu-portocaliu, fiind soiul- mamă) şi Paprika (roşu-carmin, cu frunziș sănătos, ca soi- tată), am obţinut chiar două soiuri, respectiv Foc de tabără (cu flori roşu-foc, rezistenţă bună faţă de boli şi ger) și Luchian (flori roșu-cărămiziu). Găsirea unui nume pentru un soi nou este uneori mai dificilă decât munca de creaţie în sine. Trebuie să ai imaginaţie şi puţină cultură generală ca să găseşti un nume adecvat. La Foc de tabără mi-a sărit „scânteia” orientându-mă după culoarea petalelor, roşu-foc. În peste 40 de ani de existenţă, acest soi a avut o carieră frumoasă, decorează multe orașe din România, este prezent și în cimitire, datorită rezistenţei sale la mediu, iar mie mi-a adus câte o medalie de argint la concursurile din Roma (1973) şi Hradec Kralove (actuala Cehie, 1975). După Foc de tabără au urmat încă vreo 50 de soiuri, ceea ce nici nu-i mult, dar eu am lucrat şi în cercetarea pomicolă.
Ştefan Wagner şi Regina Mamă Elisabeta, patroana de onoare a Societăţii Engleze Regale a Rozelor.
„Eram atât de emoţionat de această întâlnire, în 1 iulie 1968, deşi nu era cazul, Regina Mamă fiind deosebit de sociabilă şi şarmantă, încât nu ştiu clar nici azi ce am discutat cu Ea”, mărturiseşte interlocutorul nostru.
❙ Cât este muncă și cât este inspiraţie în acest domeniu?
Muncă este multă, inspiraţie mai puţină. Deşi rezultate bune se pot obţine doar printr-o combinare potrivită a partenerilor (părinţilor), hazardul, întâmplarea joacă și aici un rol important.
❙ Iubiţi un soi anume? Dacă da, de ce?
Iubesc mai multe soiuri, din motive legate de culoarea florilor, rezistenţă la boli și la frig, parfum… Dintre soiurile create de mine, prefer Doamnă în mov, Foc de tabără, Petrina, Cluj 2010, Rusticana, Rosadora. Cred că nu există soiuri perfecte şi că amelioratorii întotdeauna mai găsesc câte ceva de îmbunătăţit.
❙ Sunteţi membru fondator al Federaţiei Mondiale a Societăţilor de Roze. Vă rog să ne descrieţi activitatea dv. în cadrul acestui for internaţional.
Da, România, ca ţară, a devenit membră fondatoare a Federaţiei Mondiale a Societăţilor de Roze prin prezenţa și votul meu „pro” la o conferinţă mondială convocată în acest scop, care a avut loc la Londra, în iunie-iulie 1968. Eu am fost invitat acolo de Societatea Regală Engleză a rozelor. După ani de muncă și unele rezultate remarcabile, în 2006, la congresul din Osaka, am fost ales unul dintre vicepreşedinţii Federaţiei. Am participat la congresele din RF Germania (1983), Canada (1985), Noua Zeelandă (1994), Benelux (1997), SUA (2000), Scoţia (2003) și, de obicei, am avut câte un referat susţinut în plen. În 1991, la un an de la înfiinţarea asociaţiei noastre naţionale, ne-am afiliat la Federaţia Mondială. Am scris mai multe articole în reviste de specialitate, am publicat niște cărţi în domeniu… Pentru contribuţia mea la promovarea rozelor pe plan mondial am fost distins cu Premiul Mondial al Rozelor (Houston, Texas, SUA, în 2000) şi cu Medalia de Argint a Federaţiei (Vancouver, Canada, 2009).
❙ Cum aţi caracteriza România, din punctul de vedere al culturii trandafirului, în contextul internaţional?
Românii, ca şi alte popoare, iubesc mult trandafirii. Ca dovadă, nu găseşti curte, grădină sau parc public fără trandafiri. Din nefericire, însă, cunoştinţele românilor despre trandafiri, luate în general, sunt destul de limitate. Îngrijirea nu se face corect, mă refer le efectuarea tăierilor, aplicarea îngrăşămintelor, udatul. Nici cunoştinţele privind cultura trandafirilor în spaţii protejate, sere, solarii, nu sunt suficiente.
Asociaţia Amicii Rozelor din România, înfiinţată de mine, în 1990, și care are acum peste 1.700 de membri, nu a reuşit să-şi atingă scopurile, din cauza faptului că românul, când îl întrebi dacă ar intra sau nu în asociaţie, răspunde invariabil „dar io cu ce mă aleg?”. În astfel de organizaţii se cere şi puţin voluntariat, or românilor le este străin acest aspect al vieţii, de a face ceva bine pentru o comunitate oarecare, fără răsplată materială. În alte asociaţii, în ţări occidentale, am văzut grofiţe şi baronese care lucrau pentru pregătirea unei expoziţii de trandafiri fără să le cadă titlurile nobile din cauza asta, dimpotrivă. La noi aşa ceva vezi mai rar….
❙ Ce ţări aţi vizitat, în legătură cu acest subiect? Există undeva un „Rai al trandafirilor”? Dacă da, unde și cum arată el?
Doamne, am vizitat multe ţări: Africa de Sud, Anglia, Australia, Austria, Bulgaria, Canada, Elveţia, ambele Germanii, Irlanda de Nord, Irlanda, Italia, Japonia, Moldova, Noua Zeelandă, Polonia, Rusia, Scoţia, Slovacia, Slovenia, SUA şi Ungaria. Cheltuielile legate de aceste deplasări, de cele mai multe ori, au fost suportate din buzunarul propriu, la care au contribuit unii prieteni, rude din străinătate, oficiali ai unor organizaţii similare din alte ţări, care mi-au asigurat cazare, cheltuieli pentru biletele de avion, bani de buzunar sau transport intern gratuit. Deplasările în străinătate au fost complicate mai ales înainte de 1989, din cauza greutăţilor în obţinerea vizelor. Dacă există un „Rai al trandafirilor”? Poate că există şi, dacă da, atunci se găseşte în Noua Zeelandă. Nicăieri n-am văzut trandafiri frumoși ca acolo, deși mi-au plăcut și cei din Germania, Elveţia, Italia, Franţa, Anglia, Australia sau Japonia.
❙ Aveţi câteva sfaturi generale pentru cultivarea și îngrijirea trandafirilor?
Nu se pot da sfaturi generale pentru cultivarea nici unei plante, deci nici pentru trandafiri. Generalităţile nu ne ajută decât să stricăm ceva. Vă recomand să luaţi o carte bună, de specialitate, şi să o citiţi cu atenţie, aşa ajungeţi departe…
❙ Unde putem vedea soiurile de trandafiri create de Ștefan Wagner?
Trandafirii creaţi de mine încă se pot vedea la Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Horticolă din Cluj, dar nu știu până când. Cercetarea horticolă a fost distrusă, de toate guvernele postrevoluţionare, nepricepute în ale agriculturii.
❙ În România se poate trăi decent dintr-o astfel de pasiune?
Da, dacă ai venituri din altă parte pentru a finanţa lucrările de ameliorare. Dacă produci și valorifici trandafiri, de pildă.
❙ Ce aţi schimba în viaţa dv. dacă aţi lua-o de la capăt?
Cred că nu aş schimba prea multe. Mi-aş întări voinţa, crezul în posibilitatea de a realiza lucruri importante, aş face mai multă mişcare, sport, aş duce o viaţă mai sănătoasă şi mai ordonată, aş citi mai multă literatură beletristică şi de specialitate, aş învăţa spaniola şi italiana, mi-aş perfecţiona franceza şi engleza şi limba mea maternă, germana. Româna şi maghiara le cunosc bine, chiar foarte bine. Cred că atâtea ajung şi pentru o altă viaţă….
❙ Sunteţi o persoană foarte activă, nu s-ar zice că aţi intrat în al nouălea deceniu de viaţă. Aveţi și alte pasiuni? Un secret al „tinereţii fără bătrâneţe”?
Îmi place să schiez, la nebunie. E cea mai mare plăcere a mea. Alunecarea pe schiuri, dacă se face în siguranţă şi cu o anumită eleganţă, este pentru mine un delir. De aceea, când pot merg la schi. Am schiat în Italia, Slovenia, Austria, Germania, Franţa şi Slovacia, mai ales în alte ţări, unde serviciile sunt bune, sigure şi relativ ieftine. Din acest motiv şi încă altele eu nu mai schiez în România de vreo nouă ani. Îmi mai place şi înotul, fac la piscină, din două în două zile, câte 600-800 de metri. Nu mai fumez de peste 34 de ani, dar beau un pahar cu vin bun, o bere bună sau chiar un whisky, o ţuică, fără excese, doar așa, de plăcere. Am şi o oarecare socializare, o prietenă, mergem la film, concert, teatru, restaurant, unde uneori mai şi dansăm. Secretul unei vieţi de tipul „tinereţe fără bătrâneţe”? Eu nu prea am astfel de secrete, dar încerc să trăiesc după unele concepte sănătoase, căutând, în primul rând, să fiu „sănătos la cap”. Fac multă mişcare, citesc destul de mult, caut să nu intru în panică la cele mai mici probleme. Cred că îmbătrânirea se poate amâna, sau trăi frumos, dacă ne bucurăm când putem dărui și ne mulţumim cu puţin când primim ceva. E important să preţuim ceea ce avem şi să nu tânjim după cetăţile din vis.