- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Documentar: Ale noastre versus ale lor

Deşi tot bărbaţii sunt cei care domină fotografiile de grup de la reuniunile politice şi economice ale celor mari şi puternici, femeile au început să ia cu asalt poziţiile oficiale cu putere de decizie în mai toate statele lumii euro-atlantice. Problema este, însă, că ale noastre nu sunt ca ale lor. De ce oare?

În lumea politică euro-atlantică, femeile lider de top au studii universitare aprofundate şi extrem de solide, garantate în condiţii de concurenţă reală de instituţii universitare prestigioase.

Autoritatea, forţa, credibilitatea şi competenţa unui personaj politic actual încep încă din „fragedă pruncie”, prin modul în care a fost educat, prin seriozitatea cu care a studiat, prin acumulările şi sedimentările culturale pe care a reuşit să le realizeze şi a căror lipsă sau subţirime se simte apoi de la distanţă, chiar şi prin sticla micului ecran. Fără a dispune de resurse şi un sprijin financiar prea consistent din partea părinţilor, Hillary Rodham Clinton şi-a luat mai întâi licenţa în ştiinţe politice la Wellesey College şi apoi a studiat dreptul la Yale (aici l-a cunoscut pe Bill), timp în care, în vacanţe, vara, a spălat vase, a curăţat somon în fabrică şi s-a angajat în diverse acţiuni civice şi politice protestatare. La îndemnul tatălui său, reverend presbiterian, Condoleezza Rice a studiat, încă de la trei ani, limba franceză, pianul (a concertat ulterior pentru regina Marii Britanii) şi baletul, a absolvit un liceu catolic privat de fete, pentru a-şi lua apoi licenţa, masteratul şi doctoratul în ştiinţe politice la Universitatea din Denver, specializându-se în problemele Uniunii Sovietice. Începând din 1981 a urmat o strălucită carieră profesorală şi managerială la Universitatea Stanford, pe care a părăsit-o doar pentru funcţia de expert al Consiliului de Securitate Naţională în administraţia lui Bush-tatăl. Cariera profesională şi cea politică şi punctele obligatorii de trecere pentru afirmare în viaţa publică nu sunt peste tot ­aceleaşi.

Pentru că l-a însoţit pe tatăl său de la 12 ani în campaniile politice ale acestuia, Elena Băsescu îşi contorizează de atunci vechimea în partid şi chiar neagă faptul evident că a coborât de pe catwalk direct în arena politică, unde, în ciuda deliciilor mediatice generate de gafele gramaticale, de picanteriile sale amoroase sau de tumultoasa sa viaţă de noapte, a accesat rapid, în doar doi ani, o funcţie în organizaţia de tineret a partidului şi un fotoliu de europarlamentar. CV-ul Ecaterinei Andro­nescu, de pildă, este mult mai coerent şi firesc privind evoluţia sa profesională şi politică, de la asistent la profesor universitar şi apoi rector sau de la secretar de stat la ministru, ceea ce nu este cazul multor parlamentari sau oficiali care şi-au atribuit pe căi oculte, aparent legale, diverse titluri universitare la universităţi private de mucava.

Monica Iacob Ridzi a intrat în partid în 1997 la doar 20 de ani, după care, beneficiind de sprijinul material al familiei sale din Petroşani s-a aruncat într-un vârtej de acumulări de funcţii politice, mai întâi locale şi apoi centrale, simultan cu o colecţie de diplome şcolare (din Petroşani, din Israel, de la Strasbourg). A reuşit astfel să-şi configureze unui amplu CV, dar presa a observat că tot amiciţia cu Elena Băsescu i-a adus atât fotoliul de deputat (2004 şi 2008), cât şi cel de europarlamentar (2007) iar mai apoi cel ministerial, ceea ce nu a putut-o salva de un penibil scandal soldat cu un linşaj mediatic şi o umilitoare demisie.

Despre existenţa Elenei Udrea românii nu au ştiut până când „blonda de la Cotroceni“ a explodat brusc, în februarie 2005, pe post de consilier de stat şi şefă a cancelariei prezidenţiale. Un salt ierarhic uriaş al unei tinere avocate cu birou deschis de câţiva ani faţă de precedentul post, acela de consilier general al municipiului Bucureşti. Demisia de la Cotro­ceni a fost urmată de trecerea din PNL în PD-L şi numirea ca secretar executiv al partidului, până la obţinerea, abia prin redistribuirea voturilor, a unui fotoliu de deputat în 2008 şi imediat apoi a unui jilţ ministerial suprabugetat, dar scuturat după doar câteva luni de o tendenţioasă comisie de anchetă parlamentară.

Viitoarea „prinţesă războinică“ şi cea mai pu­­ternică femeie din lume între anii 2004 şi 2005 (după „Forbes Magazine”), dr. Condole­ezza Rice a fost profesor la Stanford University înainte să fie remarcată de preşe­dintele Bush-tatăl pentru cunoştinţele sale legate de URSS. Ea a devenit, doar datorită competenţelor sale şi învingând numeroase prejudecăţi şi handicapuri legate de faptul că era şi femeie, şi de culoare, o eminenţă a Casei Albe în materie de se­cu­ritate naţională (2000-2004) şi politică ex­ternă (2004-2009) sub administraţia lui Bush-fiul.

Hillary Rodham Clinton era deja o activistă politică având o puternică personalitate atunci când l-a cunoscut pe viitorul soţ şi preşedinte, construindu-şi singură o carieră de avocat de succes (între primele 100 din SUA) înainte de a fi prima doamnă a statului Arkansas (1979-1992) şi apoi a Americii (1992-2000), ceea ce i-a permis câştigarea unui fotoliu senatorial şi apoi învestitura de Secretar de stat (2008).

Angela Merkel era cercetătoare în chimie cuantică, doctor al Universităţii din Leipzig, o foarte bună cunoscătoare a limbii ruse, cu antecedente socialiste atunci când a intrat în politică imediat după căderea Zidului Berlinului, înaintând treptat în ierarhia partidului creştin-democrat al lui Helmuth Kohl (deputată din 1990 şi apoi ministru) până la funcţia de Cancelar al Germaniei (2005) şi la poziţia de cea mai puternică femeie din lume din 2006 până în 2009, după „Forbes Magazine”.

Trecând peste micile amintiri, bârfe şi legende din epoca postdecembristă, va trebui să ne hotărâm asupra a ceea ce ne trebuie cu adevărat: o nouă Martha Bibescu sau o altă Elena Lupescu?

foto arhiva Călin Hentea şi Mediafax